G
190 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152
Vasile Pîrvan crede că numele de râu Sargetias (Σαργέτιας) este același („quasi-identic”) cu Sargentias paeonică și trebuie să fie iranică, după numele tribului Σαργάτιοι (Sargetae) din nordul Mării Negre, iar Apo (Caraș) ar fi iar iranic ,conform Syginilor care ocupau valea Dunării bănăţene şi oltene. Fonetismul celor două nu confirmă caracterul lor iranic. Apo probabil era
Menționează și pasajul lui Demosthenes (Ἐργίσκην, ὅ λέγουσιν Σεργέντζιον, σημείωσαι ”Ergiske, care se numeşte (azi) Sergéntzion”) despre un afluent al Hebrului de jos pe stânga, deci am avea trei hidronime, dintre care ultimele două sunt dovada penetrețaiei dacice din sec.VII-VI a.Hr. și nu vreun etnonim iranic care suna vag asemănător. După cum văd eu lucrurile, cele trei (chiar patru cu Apo) hidronime trebuie să fi avut un înțeles în dialectul vorbit de toți ocupanții acelor râuri. Nu ar fi dus cu ei amintirea unor invadatori din sec.VII sau VIII și să numească râuri după ei. Apoi -ta este și azi folosit în Ossetină, un pic diferit fonetic, notat ca -ät de către lingviști sau -t(æ) (=rom. -ăt) în alfabetul latin și este terminația colectivă specifică iranicilor. Vezi ex.märğtä / mærğtæ „păsări”. Am pus în paranteză ‘ă’ pentru că uneori este omis sau se confundă cu o altă desinență, cum ar fi cea de ablativ pl. -äi din lägt-äi, unde lägtä este plural ”men” (=oameni, bărbați adulți), iar -äi desinența de abl.pl. (lat. Sargetae?).
Ar mai fi și desinența genitivală ossetină care azi e notată cu -ị (=rom. î/â), dar nu cred că avem așa ceva mai sus.
Într-o zi s-ar putea să fie importantă cunoașterea ossetinei dacă descoperim un manuscris despre toponimia sarmaților stabiliți în Europa Centrală sau a Alanilor din Ungaria medievală. Toponime ca Anabun ar putea fi „scitic”, cf. änä- “without/fără” și bän/bun ‘bottom, root/fund/bază, rădăcină’ (IE *bʰew- “to grow, swell”), deci ”fără pădure”, adică pustă. Când se atașează unui fitonim se traduce ”pădure de”: bärž-bən/bärz-bun ‘pădure de mesteacăn’, tulz-bän/tolʣ-bun ‘pădure de stejar’. Sau poate fi dacic conform unui prefix *ana- ”de-a lungul” și un termen pentru munte sau deal care putea însemna și graniță. Vezi „vun” (graniță) la Dosoftei, împrumutat probabil din greacă (βουνóς).
Îl găsim și în tracă (Basibunon, Kasibunon) cf. lui Olteanu, în Burușaski (bun „munte”) cf. lui Ilija Čašule, dar și în greacă (bunós „munte, deal”) unde nu-i autohton, ci un împrumut antic. Vezi numele topic Buneiu (munte), iar în Apuseni numele unui deal (cf. lui Ștefan Pașca).
Pe unele hărți medievale ale Daciei, Anabun este alături de romanicul Adfines în vestul României de azi, peste Apuseni, deci eu aș zice că-i traco-dacic și dispare abia în evul mediu. Cred că acesta ar fi al treilea tracism pe care mi-l amintesc acum privind no’iunile de ”munte, deal, colină”: mal, moldă, măgură, bun. (nu, sunt patru!)
Referitor la Sargentias și Sargentzion (diminutivat?) cred că avem un participiu activ și un fonetism mai arhaic decât în Dac.Sargetias. Tracicul -ent-, -inth-/ -inț-? (< IE *-nt-, *-ent-, *-ont-) se regăsește în latină (-ēns, acuz.-entem, -entus?), în Ossetină (bærzónd „înalt, mare; înălțime, loc înalt”), în Burușaski (jíindo ‘alive’, balándo ‘mighty, powerful’, barġúndo ‘yeast, leavened bread’ < IE *bherəg- ‘ritual yeast bread’) și în cele din urmă chiar în dialectele tracice. Bolinthos (Βόλινθος „bour, zimbru”) poate fi un astfel de participiu activ substantivat, deși accentul nu-i acolo unde trebuie. Βόλινθος fiind adunat din teritoriul tribului Maedae/Maidoi, unde se aflau și mulți Daci, poate fi dacic. La noi arh.greanță (pulbere, pisătură) cred că este un astfel de pp. Vezi alb.grij (arh.grinj) "a măcina, a mărunți". Cu cât citesc mai mult despre dialectele Burușaski, cu atât sunt mai convins că aceștia provin din Balcani. Eram sceptic privind legăturile ancestrale între Frygiană și Thracă, dar Burușaski îmi schimbă atitudinea. Bur.kapál, gapál ‘cap’ comparat cu o lexemă de la Hesychios gabalá (idem.) și Gr. κεφᾰλή sau v.Maced. κεβαλή (kebalā́) este mult prea evidentă. E mai mult decât probabil ca geticul Gebeleizis (head of the gods?) să fie același cu kapál, gapál și gabalá, dacă faci abstracție de regula lor, unde e aton devine a. – bérkat ‘summit, peak, crest; height’ cf. IE *bherĝh- ‘high’, *bherĝh-o-s ‘hill, mountain’ (Thrac. Bergoulē, antic Maced. Berga, Illyr. Berginium) comparat de mine cu nordicul bârgău (=loc de trecere de pe un domeniu pe altul; vamă, loc de trecere”), dacă nu-i reconstruit *burg cf. lat.burgus (germanic) cu sensuri interesante în albaneză sau *brig- (gradație zero) ori *bred- cf. alb.bredh ”a hoinări, a se plimba; a țopăi; a da târcoale” (*breda) sau IE *bʰredʰ- ”to wade” (=a trece o apă prin vad): sl.broditi, *brȏdъ „vad” (rom.brod). – beśké, biśké, biśké (părul animalelor, blană), comparat cu Dac.bască, Alb.bashkë, cf. unui Thrac *baska, *vaska ‘lână’, derivat cu sufixul -ka < IE *ṷes- ‘to clothe’, cf. lui Ilija Čašule. – basí ‘a garden with fruit trees; an orchard’ < IE *ṷeis- ‘to sprout, to grow’ (v.Prus weisin ‘fruct’) pare conectat cu rom.baștă/băștea (grădină) și alb.bashtë. În dialectele lor, diftongul ai se monfotonghează în a. La traci și la albanezi cred că depinde de poziția accentului. Nu cred că basí și băștea (< *beștélla, cf. argea din argella?) sunt tălmăcite corect. Trebuie să fie o împrejmuire, cum sunt gr.κήπος, alb.kopësht, sanscr.vārtra, vṛta (împrejmuit, îngrădit) și prob.vatră (*vartră, din vatra satului și alte sensuri) cf. alb.vathë 'țarc, șarcă'. (Palb. *vartā) sau coradicalele lor Toh. Β wärto 'grădină', Irl. fert 'dâmb funerar', OE weorð 'curte', et cetera. Știu de ottomanul bâğ, bâğče (grădiniță) din pers.bāɣ, “grădină, pomet” ( *bʰāgás “portion, share, allotment”), dar nu are legătură. Basibunon „muntele grădină”? Nu cred!
Cuvîntul BÎRGĂU e de sorginte romînească, nu maghiară sau altceva. E format din GĂU, la care s-a adăugat prefixul BÎR. „Cît e hău și bîrgău”, fără art hotărît l. Astăzi se pronunță hău, dar corect este gău. Se pronunță hău din cauza scrierii cu litere chirilice în trecut, unde sunetul G era redat prin X. La transcrierea unor texte vechi cuvintul gău scris cu h chirilic a fost rescris greșit cu h latin. Din gău avem ca derivat gaură, găoace, găoz, găoază, iar din gaură cred că e drivat gură. Vezi și denumirea unor munți din Ardeal, ai Bîrgăului.
Bâr este și onomatopee. Vezi melodia populară „Bâr, oiță din poiană”. E pe YouTube.
Nu numarul argumentelor conteaza intr-o discutie, ci greutatea lor. 1) In nici un dialect sau subdialect rom^nesc nu s-a pastrat cuvantul „burg”: nici in lexic si nici in toponimie. In limba traco-daca PIE „bh”>”b”. Deci , „piste” din arom^na nu vine din substrat, ci este imprumutat din greceste. 2) Ca in greceste „pyrgos” vine direct din PIE sau printr-un intermediar, n-are nici o importanta. Important este ca arhitectii si constructorii greci, iar nu cei germanici sau cei traci au fost omniprezenti pe marile santiere militare romane. Apollodor, iar nu vreun Ariovist german, ori vreun Ditubistus trac a durat Pons Traiani. Gotii au fost numai mana de lucru servila necalificata, utilizata la ridicarea Constantinopolului. Termenii militari germanici din latina privesc doar organizarea trupei, n-au nicio legatura cu domeniul arhitecturii militare , in care germanicii au fost niste primitivi, chiar in comparatie cu dacii care, desi mai evoluati sub aspect tehnic-arhitectural decat germanicii, n-au fost capabili sa produca singuri in toata existenta lor vreun zid in „opus qvadratum”.Deci, ideea ca romanii au preluat de la germanici sau de la daci termenul „burgus” n-are nici un suport. Asa cum lingvistii germani s-au straduit sa impuna lui „burgus” un etimon germanic , asa si noi rom^nii suntem tentati sa-i gasim unul dacic. Numai ca ei o faceau in sec. XIX. La fel si in cazul lui „sat”: etimonul sau nu este dacic ( „f” nici nu exista in limba daca!), ci un termen militar : „fossatum” care desemna un castru inconjurat cu sant, in opozitie cu termenul_ „aplicatum” prin care denumea un castru care folosea doar avantajul oferit de configuratia terenului”. Asa ca , vorba mandatorului din armata romana:” Bandifer, si venias in recta facie, non forte minare ut nec sparges tu suum ordinem!”
Latinescul BURGUS nu vine din vreun idiom germanic , ci din grecescul PYRGOS. BARGAU vine din magh. BORGO.
Burgus apare în sec.II d.Hr. odată cu intrarea în istorie a Goților. Deși poate fi puțin mai vechi, tot germanic este pentru că transformarea rezonantei silabice r̥ din P.Germ. *burgz (< *bʰr̥ǵʰs.) este specifică lor. Vezi etnonimul Burgundi prin comparație cu celții Briganti, ambele popoare numindu-se pe sine ”munteni”.
Bârgău este trecut de către maghiari Borgo, dar nu este maghiar, ci slavic, celtic sau tracic. ”bâr” cu r silabic apare de obicei la cuvintele care trebuie reconstruite ori *bur ori bri-/ *brî- . Vezi sânt / neol.sunt, dâmb și var.dumb, mazăre/mazure (< *moazură?) și alb.modhullë, ambele dimunitivate, și preferatul meu, top.Dâmbroca, cu siguranță un loc.-col. mocănesc cu tema *dumb(r)ŭ „stejar”, comparat cu alb.dumbre, -ja, (f. pădure de stejar) și coradical cu Sl.*dǫbъ (sm. stejar) sau împrumutat de la slavi în primul mileniu când încă mai aveau cons.nazală. Vreau să cred că e autohton!
Vezi și gârgan (=grumaz, gâtul viorii) autohton, coradical cu Alb.grykë. Când accentul nu cade pe prima silabă (frătat – fârtat), și albaneza are tendința de a avea un ”găr” sau un ”băr” (bërsi 'coji de struguri, tescovină'. lat. *brūtea < βρύτεα) și n-aș numi-o metateză fonetică.
gërvish (zgâria) < sl.*grebg 'a grebla'
grish și var.gërshas (caută pe Wiktionary!)
bërshen (g.) bërshê (Taxus baccata; Juniperus foetidissima) unde rș (< *rs) nu scăpa niciodată asimilării spre rr, deci forma asta nu e cea originală.
Ipoteza mea este că Bârgău este un derivat coradical cu alb.breg (< *brig-), tot de gradație zero, la fel ca celtismele. Germanii revin cu burgurile lor în Ungaria (Blatnohrad/Moosburg "Swamp Fortress") și Transilvania (Lauterburg, Schäßburg -mlaștinile Sighișoarei), dar existau și la sfârșitul antichității.
Vurgiones / Burgiones la Ptolemeu nu știu dacă mai prezintă același sens. Poate fi un trib germanic (Quadic, Suebic) sau unul iranic (Urgs / Urogs), dar vezi și alb.vurg, pl.vurgje „mlaștină” (< *vorga-?)
În Balcanii pre-slavici apar primele compoziții străromânești, Burgualtu, Mareburgu, și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva avea sensurile ”evoluate” pe care le are albaneza prin dialectul Gheg, împrumutate de la românofoni, bineînețeles:
burg = 1.închisoare (Buzuki). 2. staul, grajd. 3. țarc, stână, târlă. 4. ”burgi pijes”, ”burgi vẽnet” = cramă; ”burg për dru” =wood-cellar (zemnic/beci unde depozitezi lemne); burgatuer, -ori, m. (purgatoriu).
Cât privește fonetismul caută ”custodes silvae Bergu” cu referire la doi ”voievozi” români locali din comitatul Bereg, începutul sec.XIII (Istoria Maramureșului, de Alex.Filipașcu), când încă mai era românesc. Ungurii notau Rom.â cu e. Borgo apare mai târziu, confundat prob. cu germ.burg.
Până în secolul 14, rutenii erau o populație cu un număr neglijabil până la Zemplen. Sunt chemați de către unguri ca să-i opună românilor, și de atunci au tot trecut prin Pasul Verețki de au mai rămas 40000 în Maramureșul istoric și nimic în rest. Pasul este controlat de o cetate numită Berejani (< *bereg?). Ucrainenii pronunță Verețkâi, iar ungurii Vereșke (din nou e pentru î).
Oare ce nume purta când se munceau Românii să-i respingă pe unguri.
Citez: „În cuvântul Bereg vede vocalizarea ungurească a cuvântului breg, de origine slavă, cu sensul de trecătoare. [..] În regiunile vecine Maramureșului, ungurii „nu pot să-și revendice nici o prioritate pe baza aceasta a numelor geografice, slavii ei înșiși transmițând nume care pot să vină la dînșii numai prin mijlocirea românilor..”
Bereg (slavic) din breg ”trecătoare” (în Balcani loc.Bregova, Cerveni-Breg)
(Cîteva păreri ale lui Nicolae Iorga privind limba daco-tracică)
Poate fi chiar tracic acest *berg- prin rad.*bher- „a tăia, a pătrunde”. Teoretic, cel puțin, ar putea fi coradical cu celălalt entopic din munții Banatului, borugă. Cf. unui lingvist român, ar fi coradical cu gr.φᾰ́ρῠγξ (phárunx, “throat”), lat.pharynx sau frūmen. Vezi rom. și beregată (var.băregată, gheribeată, verigată, gărigată, șamd) care oscilează între mai multe forme, semn că-s cel puțin două rădăcini IE. A fost comparat cu lat.*verrucata (din verrūca) și Sb.berikat. Sunt atât de multe de spus pe acest subiect, că aș putea împle o pagină. Sin. înghițitoare cred că este cheia.
Terminația -ău (din bârgău) nu-i de comparat doar cu ung. -ó și sl.-ov, dar și cu -ău autohton din părău (pl.părauă) – v.Alb. përruo (T. përrua ~ G. përrue), reconstruit *per-rāno- sau brâu/brău din brână (cf. frâu -n-).
Mă întreb care-i acuz.sg. mai sus! Să fie *părrōnim devenit *părreni și ulterior *păreu → părâu? u pentru n: piuariu < pinariu (NP Pinariu maghiarizat în Molnar), zăuatic < zănatec (var.zănag), scaun / arh.scamnu, daună / arh.damnă, etc.
Nu știm dacă Dacii alegeau acuzativul în defavoarea nominativului, cum s-a întâmplat în străromână, carele din nou, nu știm ce formă avea. Albaneza păstrează cu siguranță nominativul -uo (kapuo < lat.cap ) la fel ca Lituaniana pentru acest afix, pe când greaca aglutina un n din forma de genitiv: τετράων (tetráōn) sm. „potârniche”
Exemple:
Lat.cabō cf. *(é)-ō, gen.sg.cabōnis cf. *(Ø)-nés, acuz.cabōnem cf. *(é)-onm̥ „gelding” (animal scopit)
përua ~ përue 'părâu' < vechi përruo < *per(s)ō
çapua ~ çapue 'pinten (al unui cocos)' < v.alb.*çapuo < *štšepō
kapua ~ kapue m, pl. kaponj 'cocoș' cf. lat.cāpō, cāpōnem (it.capone, rom.căpune) sau din alt radical (*kapō)
Nu cred că alb.kapua este același cu lat.cāpō. Se produce o confuzie! Am notat acel zeu epichoric din Moesia Inferior (Dobroplodno) cu inscr. θεῶ Καπρηνῶ și apelativul depreciativ adresat tracilor de către greci, καπρῶντες /caprōntes/ (D. Detschew, Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1957, p. 226-227 și Hesychii Alexandrini Lexicon, p.809). Sună ca Sp.cabrón, pl.cabrones din filme, la fel de persiflator! Posibil să fi însemnat țapi, de ce nu.
Altarul fiind decorat cu un bucraniu, mă gândeam că se referă la taur, nu la țap sau la mistreț (=gr.κᾰ́προς). Apoi mai e și *ḱapr̥ (“penis”), pe lângă *ḱapros și *kapros de mai sus. Aproape unanim se referă la „mascurii” unor animale domestice sau sălbatice.
Albaneza are niște evoluții semantice bizare din cuvintele romanice, dar kapua nu are nicăieri sensul de animal scopit; poate fi coradical cu vb.kep (*kapja) ”tai (piatră), dăltuiesc, scapițez” (IE *(s)kep-) dacă se dorea acel sens, dar probabil animalul e numit după cântecul cocoșului, cf. brit (țipăt, urlet) din *bhreyǝ „a străpunge, a tăia cu ceva ascuțit” (etim.oficială) sau din *bhrem(e)-, *breme- ”to make a noise”. Celălalt rol al cocoșului din ogradă era de a „calcă” găina. Vezi Alb.hap „pas, miscare, mers, etc. (step, move, pace, footstep, walk, pitch) < *skap-.
Sunt importante astfel de discuții pentru a înțelege tiparul mental tracic (forma mentis).
1) Gotii au intrat in componenta armatei romana numai dupa infrangerea majora suferita de ei la Naissus ( 264), adica cam la o suta si treizeci de ani de la prima atestare a termenului „burgus”. Ponderea germanicilor in cadrul trupelor imperiale a devenit considerabila de abia in sec. al IV-lea, atunci cand au patruns in latina primii termeni militari de origine germana: SCULCA, FULCO,BANDUM. Termenul derivat de la „burgus”_ „burgarius” apare mai intai intr-o inscriptie din Dacia datand din anul 138. Raspandirea timpurie a lui „burgus”, din Arabia ( CIL III 88: ” burgus a fundamento fabricatus) si pana in Noricum si chiar mai departe , precum si persistenta sa pana la inceputul sec al VII-lea au fost opera armatei romane si a tehnicienilor constructori, in mare parte de origine greceasca. Kluge, Seeck si Heraeus au crezut ca „burgus” a fost imprumutat de la germanii de pe Rin in sec. I-II si de acolo s-a extins spre rasarit. La vechii germani el era de genul feminin , iar in gotica avea forma „baurgas”. Ernout-Meillet, in dictionarul lor etimologic, si-au insusit acest punct de vedere. Skok l-a considerat dezvoltat din grecescul „pyrgos”: „turn de aparare”. Tot asa s-a pronuntat si E Pennick, aducand probe mai numeroase. Wartburg s-a gandit la o incrucisare a cuvantului germanic cu cel grecesc. Dar avand in vedere ca „burgus” a aparut in Dacia inainte de anul 138, intr-o epoca in care gotii nu ajunsesera in aceste regiuni si tinand cont de faptul ca triburile germanice n-au putut construi fortificatii de amploare, consideram ca vechimea si bogatia atestarilor din provinciile dunarene ne trimit in chip firesc la greci, care au fost si cei dintai arhitecti ai acestui soi de fortificatii. Compara albanezul „burk” : „camara subterana de provizii”. ( Haralambie Mihaescu) 2) Daca ar fi ramas si in daco-rom^na acest cuvant, el ar fi sunat BURG, iar nu BARGAU. Forma BORGO din maghiara poate fi imprumutata din latina, italiana sau germana. In graiurile rom^nesti din Transilvania , cuvintele unguresti terminate in „O” se pronunta „AU”: Szabo> Sabau; Biro> Birau; fogado>fagadau.
Ce faci, argumentezi originea sa dacică? Asta e treaba mea! :)
Nu era alb.*burk, ci burg, după cum ți-am citat definițiile din dicționarul lui Stuart E.Mann. Mai era un român care încerca să argumenteze originea foarte veche, adică antică, a pârgului și pârgarului; din timpul existenței Dacilor, ca o influență a polisurilor grecești.
E important de pus semnele diacritice în alte limbi, pentru că au o înseamnătate mai mare decât în română. În irlandeza goidelică notează o vocală lungă, la fel și în ungurește (-ó). Două puncte deasupra vocalelor înseamnă altceva. Mai mult de atât nici nu vreau să știu despre maghiară.
Referitor la gr.pyrgos s-a spus că e un „cuvânt călător”, nu autohton. Grecii împrumutau cuvinte de la triburile satem tracofone sau de la cele kentum din Macedonia sau Anatolia. Ba chiar luau și de la semiți sau caucazieni.
Am analizat în fel și chip acest pyrgos (πύργος) acum câțiva ani și am găsit numeroase referiri la el. Cel mai bizar era CAMARDA care spunea despre etimologia alb.birq ”identical with pirg ‘tower’ < NGk πύργος id.”
„birq m 'heap, heap of sand, sand-dune'. In Tosk also berq. Diminutive birth 'pimple' is derived from birq. A singularized plural of PAlb *birka..”
https://en.wiktionary.org/wiki/berq#Albanian
https://en.wiktionary.org/wiki/%CF%80%CF%8D%CF%81%CE%B3%CE%BF%CF%82#Etymology
Referitor la triburile germanice, să nu uităm că acestea ating Carpații înainte de sec.V î.d.Hr. de au oronimul Hervaðafjǫll (gotic), împrumutat de la triburile germanice estice, asupra căruia se vede efectul legii lui Grimm. Apoi Dacii și Grecii erau familiari cu triburi germanice încă din sec.IV sau III î.d.Hr. când celți și germani emigrează împreună pe deasupra Carpaților până la răsăritul Moldovei de azi și Ucraina vestică. Sunt relatări ale contemporanilor care vorbesc despre Peucini și Bastarni că erau foarte mult influențați de către iranici în port și cultură materială, primenind cavaleria după obiceiul acelora sau luând și soții dintre Sarmați. Ba chiar au fost primii germanici care își modoficau capul să arate grotesc. Hunii n-au fost primii care practicau ”head biding”.
Legat de Got.baurgs sau bibaurgeins (tabără militară, loc fortificat), caută și gr.βᾶρῐς (bâris) pe Wiktionary, care se împarte între o etim.illyrică și una gotică. La noi a dat probabil entopicul baur¹ (Vâlcea ”gâtlejuri largi și bine adăpostite între dealuri (sau munți)”). Vezi și borugă sau barc („un loc mai adânc în râu”), deși cred că sunt coradicale cu reg.băucă/beucă sau lat.fovea, prin IE *bhow-/-a- ”cave, pit, burrow”.
Referitor la gotisme, comparate cu celelalte germanisme, trebuie remarcată diferența dintre variantele apofonice pe care fiecare afix derivativ îl cere. Este cea mai veche limbă germanică scrisă, care nu rotaciza nominativul sigmatic și are multe cuvinte unice.
Goții se vor amalgama cu triburi ale germanilor estici în Polonia, care se vor așeza în Moldova de sus sau aproape de limitele vestice din Ardeal (Sântana de Mureș) ale culturii respective. Nu se schimbă nimic de-a lungul istoriei privind acești aliați ai popoarelor conducătoare, care mereu sunt puși la înaintare în război (vezi secuii), iar pe timp de pace păzesc granițele și se așează la margini.
Țara Taifalilor era pe râul Moldova, mai vechi decât Goții, cf. unor istorici români. Când Athanaric încearcă să țină piept Hunnilor și Alanilor pe Nistru și eșuează, se mută peste Prut de unde gonește o populație sarmatică mai veche de la izvorul Prutului și de mai jos la Dunăre (Roxolani?), apoi se fortifică în acea țară, numită și Caucalanda de către Goți, care se întindea pe ambii versanți ai Carpaților Orientali din preistorie. Germanii emigrează spre sud din cele mai vechi timpuri, mereu atacând granițele cu celții și ”Lusatienii”, apoi cu balții, proto-slavii și Dacii.
pag.369:
https://books.google.ro/books?id=C6Uya3_RbTwC&pg=PA363&lpg=PA363&dq=Because+drunkers+are+called+sanapai+among+the+thracian,+which+dialect+also+the+Amazones+use,+the+town+was+called+Sanape,+then,+by+corruption,+Sinope&source=bl&ots=v3zqFhLHPa&sig=ACfU3U2_c46onUCeDAOEa5NoHfG_OZvaLw&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwi7mYHplfzlAhXGy6YKHZyiAhsQ6AEwAHoECAgQAQ#v=onepage&q&f=true
Ăsta-i contextul istoric și originea probabilă a burgului. Poate bârgău este diferit de toate acestea, dar nimic din ce-am spus mai sus nu-i o idee originală. Poate fi autohton, poate fi romanic sau germanic, dar nu slavic.
Pentru ca gr.pyrgos să fie autohton ar trebui ca IE *bʰ, păstrat ca gr. ph aspirat în epoca arhaică, să fie urmat de altă consoană aspirată în următoare silabă. Prin urmare s-ar deaspira acest ph (φ) în p. Vezi πιστις (*bʰéydʰtis 'demn de îndredere') sau arom.leadze și piste (lege și credință), probabil coradical cu Dac. *-βίστας (Buirebistas, Ditubistus, Ditybistus, Bistōn) sau kurd. bista ”trusty; lover”. Nu știu dacă ultimul provine din același radical. Aceștia mai au și betacizarea: bîst ”douăzeci”, bîst „a auzi”.
¹ Poate că acest cuvânt să fie înrudit cu Baurgus, goticul (cf.irlandezul brugh; grec πυργοσ) care dete naștere lui Burgus; Burg – loc întărit, cetate , oraș. Aceasta cu un semn de întrebare. (Superstițiile Poporului Român, Gh.F.Ciaușanu, p.49)