Politică, literatură şi teatru

Vreau să spun că domnul Tudose îmi devenise oarecum simpatic. Părea un personaj din literatura clasică rusă, după care, cum se ştie, ne dăm cu toţii în vânt. Liniştit şi greoi, părea că vine direct din Suflete moarte sau din Demonii… ori mai degrabă din Mascarada lui Lermontov… Păcat de nişte mari prostii, cu care şi-a încununat fulguranta lui trecere pe prima scenă politică a ţării. În acest teatru naţional, care e acum cel în care joacă protipendada românească, un teatru poate chiar mai prost decât teatrul unde domneşte ca un bimbaşa graţiosul campion balcanic Ion Caramitru. Pe care, însă, nu-l deranjează nimeni, lumea l-a uitat de mult acolo şi va mai sta probabil până va ajunge la vârsta din urmă a lui Radu Beligan, deci încă vreo douăzeci de ani…
Dar ziceam de domnul Tudose şi de prostiile lui din urmă. Nu mai ştiu care a fost ordinea lor în timp. Dar să-i ameninţi pe unguri cu spânzurătoarea şi asta în public, nu la un şpriţ, când eşti cu amicii, mi se pare la nivelul unei porne de căruţaş… Şi disperat că nu-ţi ies banii pe care ţi-i cere programul-cacealma al domnului Dragnea, să pui pe drumuri oamenii să se-nghiontească pe la ghişeele Fiscului şi să mai încerci să şi justifici astfel de ticăloşii… Şi au mai fost vreo două tâmpenii, pe care le simt, ştiu că m-au revoltat şi pe mine, dar nu le am acum pe limbă să le bag în tastatură…
Dar oricum , în final, totuşi, a dovedit că e un bărbat şi nu o păpuşică, bună de întors cu cheia… A, da .. Şi altă măgărie.. . Să facă pe marele republican, care întoarce curul casei regale şi încă ce cur imens trebuie să aibă omul ăsta! Se sparie gândul când te gândeşti la el! Ce gazometru, dom’ne, vorba lui Caragiale…
Acum , însă, domnul Dragnea s-a gândit la o păpuşică adevărată! Poate ţine, şi domnul Iohannis, ca să îşi securizeze scaunul, ameninţat de Olguţa şi de alţi talibani pesedişti, va lăsa să treacă de la el. Dar nu-l văd! Un om cu statura şi cu carura sa, nu cred că se va comporta ca un iepuraş. Poate că şi asta este în calculele inginereşti ale domnului Dragnea şi tanti Viorica n-o fi decât ea un iepure, lansat la derută, ca într-o cursă atletică de fond, iar candidatul pe bune să fie propus la strigarea a doua, când preşedintele nu mai poate refuza. Eu, unul, l-aş vedea în rolul candidatului admisibil pe domnul Fifor, dealtfel nu degeaba cred eu că însuşi domnul Iohannis l-a scos la încălzire, cu acceptul deocamdată tacit al domnului Dragnea. Dar sigur că visul domnului Dragnea ar fi să fie unsă chiar doamna Vioica, dumneaei având puţine şanse să se hainească la un moment dat, ca domnii Grindeanu şi Tudose.
Acum să trecem la literatură, mai precis la viaţa literară. Citesc pe facebook de lansarea lui Dan Lungu în cursa pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor. Un program foarte ambiţios şi coerent, care dă speranţe tuturor celor care suportă tot mai greu dictatura manolescană şi camarila din jurul intangibilului academician, ăştia care i-au asigurat o barieră de foc în jur. Şi mai ales un system electoral, care permite toate mânăriile posibile, mergând până la cele mai grosolane furturi de voturi. Dar, chiar, se apropie alegerile? Cred că ar trebui să ne strângem în jurul lui Dan Lungu şi să căutăm să-l sprijinim, deşi pare şi el foarte puternic, fiind în floarea vârstei, are 48 de ani, este senator USR în Senatul României şi, în plus, are o carieră strălucită, fiind adorat de critica literară şi tradus în mai multe limbi străine, ceea ce exclude simplul veleitarism, ca în alte cazuri…
Şi acum , hai, la teatru! La începutul acestui articol aminteam de Suflete-le moarte ale lui Gogol. De mult vroiam să văd spectacolul de la Teatrul de Comedie, după acest teribil roman şi mai ales fiindcă dramatizarea aparţine nici mai mult nici mai puţin decât lui Mihail Bulgakov!
Aveam, însă, un ghimpe în suflet. Mai văzusem un spectacol al tânărului regizor Vlad Cristache şi mă jurasem să nu mai calc pe la vreo creaţie de-a lui. Deşi era şi atunci o piesă din patrimoniul universal, fiind vorba de Volpone a lui Ben Johnson şi având în rolul titular pe marele actor, care este astăzi Gheorghe Visu.
Atunci reuşisem, barem , să stau până la sfârşit. Acum nu am reuşit să rezist nici până la pauză. Şi am invidiat rău de tot pe unul din dreapta mea, care adormise ca un prunc în braţele mamei şi pe altul, în stânga, ce tot pipăia pe androidul aprins. Şi nu era singurul, că mai erau încă vreo trei numai pe rândul meu!
Poate că ăştia erau nişte imbecili, incapabili să-l guste pe Gogol! Dar eu? Ce să face eu, care am venit odihnit şi n-am putut adormi şi care nici nu prea le am cu telefoanele astea de orbecăială!
Oi fi eu un ruginit şi nu-nţeleg teatrul modern şi mai ales regia modernă, hai, să admitem, dar de ce mama dracului ne momesc ăştia cu un Gogol, care nici pe departe nu-i Gogol, ci doar un circ de urlete, în care actori de primă mâna ai teatrului de azi se scălămbăie penibil, ca Mitu Boierul, copilul acela silit de nişte ticăloşi imbecili să se prostească, într-una din marile nuvele ale lui Caragiale?

Puşi Dinulescu