Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944

Masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944 au fost comise de unităţi militare ale Ungariei horthyste sau de trupe paramilitare româneşti[1] împotriva populaţiei civile.

Cuprins

Cadru istoric general

În toamna anului 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, în mai multe localităţi din Ardealul de Nord realipit la Ungaria, trupe militare sau paramilitare maghiare au masacrat civili români, ţigani şi evrei, în intenţia de a determina prin teroare un exod din populaţiile conlocuitoare nemaghiare. Atrocităţi similare au avut loc şi spre sfârşitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranţă în care frontul de est s-a mişcat relativ rapid în direcţia est-vest pe linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieşit din coaliţia Puterilor Axei şi s-a alăturat Puterilor Aliate.

Printre cele mai cunoscute şi bine documentate masacre:

Masacre au avut loc şi în alte localităţi: Vișeu de Sus – Dosu Tăului, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin.

 

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940

Date generale şi premise ale acestor atrocităţi

După Dictatul de la Viena, din 30 august1940, nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicţia Ungariei. (Prin Ardeal sau Transilvania se subînţelege în tot articolul atât regiunea istorică Transilvania, cât şi provinciile Crişana şi Maramureş.)

La începutul lui septembrie 1940, România a cedat Ungariei o suprafaţă de 43.492 km pătraţi, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, dintre care:[2]

  • 50,2% români
  • 37,1% maghiari şi secui
  • 12,7% germani, evrei şi alte naţionalităţi.

Dictatul de la Viena – teritoriul cedat Ungariei

 

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord (sau Ardealul de Nord) şi cuprindea nord-vestul regiunii cu acelaşi nume, precum şi ţinuturile secuieşti. Opt din totalul de 23 de judeţe, câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost scindate, creându-se un hotar artificial care ajungea până în mijlocul pământului românesc.[2]

După anunţarea hotărârilor luate de puterile Axei la Viena, a urmat pentru români marea dramă a refugiului şi evacuarea instituţiilor româneşti. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, s-au refugiat din zona cedată. Printre ei s-a aflat şi corpul profesoral al Universităţii din Cluj, format din personalităţi de elită: Sextil Puşcariu, Iuliu Haţeganu, Onisifor Ghibu şi Emil Racoviţă. La fel şi artiştii Operei Române, refugiaţi la Timişoara.

Încercând o clasificare a atrocităţilor săvârşite în Ardealul de Nord, se poate observa că majoritatea lor au avut loc în toamna anului 1940, imediat după instaurarea autorităţilor ungare, precum şi în toamna lui 1944, după ce România a trecut de partea Aliaţilor. Atrocităţile au fost comise în prima fază în lunile septembrie şi octombrie ale anului 1940 în zone situate în imediata apropiere a noii graniţe care traversa Transilvania, iar apoi, patru ani mai târziu, în timpul retragerii forţelor germano-ungare din ţinuturile ardeleneşti (până la începutul lui octombrie 1944). Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:

  • Masacrele din toamna anului 1940;
  • Masacrele din lunile septembrie şi octombrie 1944.

Aceste atrocităţi pot fi împărţite după etnia celor vizaţi în:

  • Masacre împotriva populaţiei româneşti;
  • Masacre împotriva populaţiei evreieşti;
  • Masacre împotriva populaţiei maghiare.

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, la 5 septembrie1940, ora 7.00, prima unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare au pătruns pe teritoriul Ardealului anexat:

  • Armata I – cu un efectiv de 208.000 militari. A operat în partea de nord-est a Transilvaniei.
  • Armata a II-a – cu un efectiv de 102.000 militari. A operat în zona Oradea–Cluj.

În prima zi, principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. Au fost stabilite nouă etape de înaintare, fiecare pe o distanţă de 40-80 kilometri. Ultimele localităţi luate în stăpânire, la 13 septembrie1940, au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.[3] Înaintarea unităţilor ungare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere spre sudul Transilvaniei. Armata ungară a fost întâmpinată cu entuziasm de majoritatea populaţiei de etnie maghiară, ceea ce a fost documentat amănunţit pe peliculă, în cadrul filmelor de tip jurnal cinematografic din 1940, cu defilarea unităţilor militare, precum şi a lui Horthy calare pe cal sur, defilând prin principalele oraşe ale Ardealului de Nord.[4]

La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie, a început o serie de masacre împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea teritoriului. În doar 11 zile au fost asasinaţi aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de omoruri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români.[5]

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie1940, armata ungară a intrat în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu în Zalău, la Nuşfalău a avut loc un masacru împotriva unor români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi, din satul bihorean Almaşu Mare, care au fost prinşi de evenimente în zona Nuşfalău în timp ce mergeau acasă.

Faptele au fost stabilite de Tribunalul Poporului din Cluj, prin hotărârea nr. 1, Sentinţa publică, din 13 martie1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul etnic maghiar Zoltán Szinkovitz (Sinkovits?), localnic din comună, şi de un soldat ungur, care-l însoţea. Potrivit sentinţei Tribunalului Poporului, cei doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, le-au bătut sistematic şi le-au împus cu baionetele. Cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei nouă bărbaţi au fost duşi într-o căruţă militară spre comuna Zăuan, până la circa 500 de metri de intrarea în comună, unde românii au fost ucişi prin înfingerea baionetei în inimă. Concomitent, alţi doi localnici etnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere şi le-au dus la locul masacrului, unde au fost înjunghiate şi ele.[6] Cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite cu frunze. Înhumarea în cimitirul din Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa localnicilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut, iar ei au fost pedepsiţi de Tribunalul Poporului din Cluj, dar militarii unguri implicaţi în crimă au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Articol principal: Masacrul din Treznea.

 

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor din Treznea

 

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este şi masacrul de la Treznea, comună din judeţul Sălaj, la 15 km de Zalău. Trupe maghiare din batalionul 22 Grăniceri din Debreţin, sub comanda locotenentului Ákosi, au intrat în localitate la 9 septembrie. Primele victime au fost câţiva copii care păzeau vitele la păscut. Cadavrele copiilor au fost descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, militarii unguri au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitralieră, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. Au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.[7]

 

Versiunea oficială dată publicităţii la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de alţi localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat.

 

Versiunea maghiară este infirmată şi de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:[8]

„Cum a putut ataca armata aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor? Trebuie să vă fie ruşine pentru ceea ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

 

În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Articol principal: Masacrul din Ip.

Cea mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară, în complicitate cu etnicii maghiari locali, în care au căzut cele mai numeroase victime inocente -157 de morţi[5]– cu ocazia ocupării Ardealului, a fost cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, la 45 km de Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit în proces, la 13 martie1946, de Tribunalul Poporului din Cluj.

 

Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri omorîţi într-o explozie care se produsese în comuna Ip la 7 septembrie1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Zoltán Vasvári a plecat la 13 septembrie1940 din Nuşfalău, unde se afla cantonat, şi s-a îndreptat cu compania sa spre Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici a fost de asemeni una fictivă, întrucât explozia în care îşi pierduseră viaţa cei doi militari se produsese din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

 

Locotenentul Vasvári a sosit la Ip în noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 23.00. Soldaţii, împreună cu câţiva etnici maghiari civili, au început să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitirul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

 

În fiecare an, la 14 septembrie, sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, a intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru sunt conţinute în aceeaşi sentinţă emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj.

 

Soldaţii neidentificaţi au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari au împuşcat şapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului.

 

Apoi celor 59 de români rămaşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herţa din comuna Cosniciul de Jos a fost împuşcat mortal.

 

Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împuşcaţi.[6]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi, din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei, şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj, la 55 km de Zalău.

 

Compania era însoţită de civili maghiari din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în uniforme militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În zilele de 15 şi 16 septembrie1940 aceşti militari, sub conducerea lui Árpád Ősz drept călăuza şi a lui Ştefan Incze, ambii din Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile unor case doi evrei, trei slovaci şi şase români.

 

În documentele ungare, motivul omorârii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Nici în acest caz pretextul nu era valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat, neîntâmplându-li-se nimic, dar prin Marca nici nu trecuse vreo subunitate a armatei ungare.[9]

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie1940, Niculae Boldea din Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare, omonim, au fost închişi la primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de un localnic maghiar. Armata ungară a intrat în comună la 13 septembrie, iar căpitanul comandant al subunităţii respective a dispus ţinerea în continuare în arest a românilor.

 

În noaptea de 13 spre 14 septembrie1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români. La acţiune au participat localnici şi soldaţi unguri. La 14 septembrie a fost arestat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

 

La 16 septembrie1940, mai mulţi soldaţi unguri au mers la casa familiei Boldea sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţă. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi cei trei fii ai lui (Demian Nicolae, Demian Ioan şi Demian Drăgan Nicolae) au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.[9]

Mureşenii de Câmpie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi conduşi de locotenentul Gergely Csordás, din Regimentul 19 honvezi din oraşul Nyíregyháza.[10]

 

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie1946. În casa preotului român, care era căsătorit şi avea trei copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele a plecat la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, dar s-a întors la 20 septembrie, seara, neobţinând nimic la Cluj.

 

Locotenentul Csordás a trimis în casa preotului Bujor o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Ioan Gurzău şi soţia Valeria, învăţătorul Gheorghe Petrea împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron.

Soldaţii trimişi i-au împuşcat pe toţi cei prezenţi în casa parohială – şi anume pe membrii familiei Bujor – în camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a avut-o şi servitoarea preotului, Şarolta Juhász, de etnie maghiară. Victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei.

 

S-a dovedit apoi în faţa Tribunalului Poporului că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Albert Wass, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în el un român naţionalist.

Cronologia altor masacre

  • În satul bihorean Mihai Bravu seria atrocităţilor împotriva etnicilor români a început la 7 septembrie1940. Până în acea zi, nordul judeţului Bihor a fost ocupat complet de armata ungară. În localitate, 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, au fost adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.[5]
  • La 8 septembrie1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj, trupele ungare au ucis 11 persoane, în timpul înaintării lor spre partea centrală Ardealului de Nord.[7]
  • La 9 septembrie1940, la Zalău, soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Grigore Vicaş şi Gheorghe Prunea, unde i-au împuşcat mortal, împreună cu soţia şi fratele lui Vicaş, precum şi pe soţia lui Prunea, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, aceiaşi soldaţi l-au mai ucis pe Nicolae Pop, ţăran din Treznea care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor a fost de 27.[11]
  • 10 septembrie1940: la Huedin, trupele ungare, în marşul spre Cluj, i-au maltratat şi omorât pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.[6]
  • La 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune, astăzi Covasna, trupele ungare sosite în aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi pentru a fi determinaţi să se refugieze în România. Mai multe familii şi-au părăsit căminele şi au trecut noua frontieră, iar alţii au fost expulzaţi de autorităţile ungare, proprietăţile fiindu-le confiscate.[12]
  • La 16 septembrie1940, honvezi unguri neidentificaţi au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, trei localnici români, iar în dimineaţa zilei următoare au împuşcat şapte membri ai familiei Maticec, între care un nou-născut, de numai 5 luni. Şi această crimă este consemnată în în sentinţa din 13 martie1946 a Tribunalului Cluj.
  • La 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Gheorghe Tipănuţ a fost maltratată de câţiva soldaţi unguri. Soţia lui Tipănuţ a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre membrii de parte bărbătească ai familiei, a scăpat cu viaţă numai mezinul.[13]
  • La 16 septembrie1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de militari unguri a scos din caselor lor mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. La 18 septembrie1940, un alt grup militar ungar l-a prins şi împuşcat pe localnicul Dumitru Costelaş. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili neidentificaţi, originari din comunele vecine. Ei indicau militarilor casele românilor.[13]
  • 18 septembrie1940: în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, patru români au fost ucişi în pădurea Zăuan, după ce fuseseră schingiuţi şi mutilaţi.[13]
  • În zilele de 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş, a fost maltratat şi omorât un român. În toamna anului 1940, Iosif Kovács, ca primar al comunei, a desfăşurat o activitate ostilă populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care le-a denunţat comandantului militar în baza unei liste cu numele celor ce urmau a fi maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie de o patrulă ungara şi a fost torturat bestial timp de câteva zile. A fost silit să-şi sape singur groapa, apoi a fost împuşcat, iar trupul i-a fost ciopârţit cu săbiile. Ulterior a fost înhumat pe malul unui râu, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinare.[14]
  • La 22 septembrie1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, au fost asasinaţi doi români şi trei evrei. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate au fost arestaţi cetăţenii Iosif Moldovan şi Ioan Câţ, care în 1938 intentaseră un proces penal împotriva contelui Albert Wass sub învinuirea de producere a unor leziuni corporale. Au fost reţinute şi Estera şi Rozalia Mihály, bănuite de Wass de activitate comunistă şi că l-ar fi denunţat pe Wass la autorităţile româneşti. La 22 septembrie, cei patru arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.[10]
  • În octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, au fost împuşcaţi doi români, în timp ce încercau să se ascundă de militarii unguri.[15]

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1944

Seria crimelor împotriva populaţiei româneşti din Transilvania ocupată a fost reluată în toamna anului 1944, imediat după ce România a încheiat armistiţiu cu Aliaţii. Atrocităţi au fost săvârşite şi în câteva localităţi din partea de Ardeal care aparţinea României, acele aşezări aflându-se în imediata apropiere a graniţei.

Band, Grebeniş, Oroiu, septembrie 1944

Imediat după armistiţiul României cu Aliaţii, localnici etnici maghiari înarmaţi, în colaborare cu grănicerii de la pichetul ungar din comuna Band, judeţul Mureş, au atacat prin surprindere frontiera română şi l-au omorât pe sergentul Predescu. Zeci de români din satul Mărăşeşti au fost ridicaţi din casele lor şi închişi, cu cătuşe la mâini, într-o pivniţă, iar gospodăriile le-au fost vandalizate.

Trecând apoi frontiera, aceiaşi făptaşi au jefuit comuna Grebeniş, unde au împuşcat trei localnici şi i-au ridicat pe românii care nu apucaseră să se refugieze. Ducându-i până la graniţă, maghiarii i-au umilit, silindu-i să sărute pietrele de hotar şi să mulţumească că au ajuns pe „teritoriul sfânt al Ungariei”. Alţi doi români din satul Oroiu au fost bătuţi şi ulterior ucişi.[16]

Sărmaşu, 15 septembrie 1944

Articol principal: Masacrul de la Sărmaşu.

Cimitirul de pe dealul Suscut de la marginea comunei clujene Cămăraşu al celor 126 de evrei din Sărmaşu ucişi de horthyşti

 

În toamna anului 1944, 126 de evrei din oraşul Sărmaşu, judeţul Mureş au fost ucişi şi mai mulţi români torturaţi, apoi deportaţi. După Dictatul de la Viena din 30 august1940, Sărmaşu a rămas în cadrul României, aflându-se la mai puţin de o oră de mers pe jos de graniţa cu Ungaria.[17] La începutul războiului, localitatea avea o populaţie de aproximativ 3.200 de oameni, împărţită pe etnii aproape egal între români şi maghiari, precum şi circa 200 de evrei.[18] La 23 august1944, România a trecut de partea Aliaţilor, armatele germană şi ungară a organizat o ofensivă puternică împotriva noului inamic, reuşind să pătrundă în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de circa 30–60 km, peste linia de frontieră existentă atunci. La 5 septembrie1944, comuna Sărmaşu a fost ocupată de armata ungară. A început opresiunea împotriva evreilor şi românilor locanici. Populaţia maghiară din zonă, care sprijinea cauza Ungariei, în dorinţa recâştigării întregii Transilvanii, a început, împreună cu Garda Maghiară, să jefuiască casele evreilor şi românilor.[19] La 9 septembrie1944, o echipă de jandarmi unguri a ridicat din casele lor pe mai mulţi români care avuseseră funcţii importante în administraţia comunei. Au fost duşi într-un lagăr improvizat din Sărmaş. Au fost torturaţi timp de câteva zile. Potrivit sentinţei pronunţate la 28 iunie1946 de Tribunalul Poporului din Cluj, „În lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări şi înscenarea de execuţii în timpul nopţii. De exemplu, o dată toţi românii din lagăr au fost scoşi în curte, puşi în genunchi („La biserică”), iar, după acest exerciţiu, toţi, fără deosebire de vârstă, au fost puşi să se dea peste cap până la istovire.”

 

La 15 septembrie1944, unii dintre români au fost eliberaţi, iar alţi 18 au fost deportaţi în Ungaria. Aceştia au fost duşi cu camionul în Cluj, unde au fost încolonaţi şi puşi să mărşăluiască, escortaţi de poliţişti civili, pe drumul spre Jibou şi apoi la Budapesta.[19] Unul dintre deportaţi şi declaraţi morţi a fost Iuliu Moldovan, tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis şi preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Numărul tuturor românilor deportaţi care şi-au pierdut viaţa nu se cunoşte cu exactitate.

Tărian, 29 septembrie 1944

În condiţiile fluctuaţiilor înaintării şi retragerii frontului în septembrie1944, satul Tărian din judeţul Bihor a fost reocupat de trupele germano-maghiare la 29 septembrie1944 şi, întrucât aşezarea se aflase în Ardealul cedat, în localitate au revenit şi jandarmii unguri. S-au format două echipe de gardă, pentru satul Tărian, cât şi pentru localitatea vecină, Girişul de Criş.

 

Seara, echipa responsabilă pentru Tărian, condusă de Alexandru Harmathi junior a trecut la hărţuirea gospodariilor româneşti. Au fost ucişi 15 oameni şi câţiva răniţi grav. După crime, garda s-a deplasat în satul Girişul de Criş, în scopul unor crime similare. Au fost opriţi însă de echipa de pază de acolo, sub comanda localnicului Alexandru Vagaszki, care l-a dezarmat pe Harmathi.[20]

Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944

La 10 octombrie1944, în toiul luptelor din zona Bârgăului dintre unităţi române şi sovietice, pe de o parte, şi trupele germano-ungare, pe de altă parte, a avut loc o acţiune de agresiune împotriva populaţiei româneşti civile. În toamna anului 1944 în acea zonă erau staţionate, în retragere, Divizia 27 de grăniceri secui şi Regimentul ungar 33 vânători de munte.

 

Au fost arestaţi circa 20 de localnici români din Prundu Bârgăului şi au fost trimişi la Bistriţa, de unde însă li s-a dat drumul după două zile. Şapte dintre ei au fost arestaţi din nou şi închişi într-o pivniţă. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scoşi şi duşi la marginea unui şanţ de apărare antiaeriană, unde au fost împuşcaţi şi aruncaţi în şanţ. Una dintre victime, preotul Augustin Pop a fost rănit mai uşor şi a reuşit să scape cu viaţă, prin fugă. Tot atunci a fost ridicat de acasă şi funcţionarul Popovici şi dus spre o destinaţie necunoscută, de unde nu s-a mai întors niciodată.[19]

Moisei, 14 octombrie 1944

Articol principal: Masacrul de la Moisei.

În seria atrocităţilor îndreptate împotriva populaţiei civile româneşti se înscrie şi masacrul din comuna Moisei, judeţul Maramureş. 31 de ţărani români au fost adunaţi într-o casă şi ucişi de soldaţii unguri aflaţi în retragere. Au scăpat cu viaţă numai doi oameni. Aceştia erau internaţi în lagărele de muncă din oraşul maramureşean Vişeu de Sus, acuzaţi de „trădare de patrie”.

 

De aici, cei 31 de români au fost duşi cu un camion la Moisei, satul fiind evacuat complet. 12 dintre au fost închişi într-o căsuţă de lemn şi împuşcaţi de soldaţii maghiari care trăgeau prin geamuri şi uşă. În continuare au fost ucişi şi ceilalţi români. Masacrul a avut loc în jurul orei 15. În noaptea următoare, militarii unguri au dat foc satului. Au ars circa 300 de case. Cadavrele intrate în putrefacţie au fost îngropate la două săptămâni după comiterea crimelor, când localnicii, evacuaţi de autorităţi, au revenit la gospodăriile lor.[19]

Cronologia altor masacre

  • La începutul lunii septembrie 1944, în comuna clujeană Cătina, situată la noua frontieră de după Dictatul de la Viena, mai mulţi etnici maghiari localnici au jefuit casele româneşti din localitate, au omorât o fată în vârstă de 16 ani şi au rănit alţi doi oameni.[21]
  • În toamna anului 1944, în satul Răchitiş, judeţul Harghita, un ofiţer din armata ungară a omorât şapte români. Ofiţerul se ocupa cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniţă. Sub pretextul bănuielii că erau partizani, au fost arestaţi şapte păstori care se aflau ascunşi în pădurea satului. Ofiţerul a dispus formarea unui pluton de execuţie, însă plutonul a refuzat să-i împuşte. Au fost aleşi alţi soldaţi care i-au împuşcapt pe cei şapte români.[22]
  • La 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri, alături de civili din comuna mureşeană Şincai, au trecut frontiera în satul Fânaţe, unde au omorât trei localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat, Gheorghe Ursuţ s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceeaşi bandă a jefuit şi incendiat gospodăriile româneşti.[23]
  • La 8 septembrie1944, satul Ozd, judeţul Târnava Mică interbelic, azi judeţul Mureş, preotul maghiar din localitate predă trupelor maghiare doi ciobani români. Aceştia au fost duşi sub escortă în oraşul Luduş, unde au fost executaţi prin împuşcare şi îngropaţi.[24]
  • La 23/24 septembrie 1944, în satul clujean Gădălin, soldaţi unguri au împuşcat doi localnici români. Armata română le-a descoperit cadavrele dezbrăcate şi înhumate în islazul comunei.[20]
  • La 24 septembrie1944, în timpul luptelor dintre armatele ungară, sovietică şi română, în Turda au fost asasinaţi 18 români. Aceştia, în special femei şi copii, se adăposteau de barajul de artilerie sub un pod de cale ferată. Au fost împuşcaţi de militari unguri.

Urmările masacrelor din Transilvania de Nord

După ocuparea Ardealului de Nord în toamna anului 1940, pentru populaţia românească a început unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei recente. La acţiunile de răzbunare ale unor maghiari naţionalişti ardeleni împotriva românilor s-au adăugat abuzurile militare, măsurile poliţieneşti de teroare impuse de noile autorităţi, arestări ilegale, execuţii sumare şi aroganţa agresivă a reprezentanţilor noilor structuri administrative.

 

În cursul unor acţiuni de depistare erau vizaţi, în primul rînd, etnicii români consideraţi naţionalişti, în primul rând preoţi şi învăţători. Aceştia au devenit victimele unor cetăţeni maghiari zeloşi, ale trupelor ungare şi ale unor formaţiuni paramilitare: au fost batjocoriţi, torturaţi şi unii linşaţi.[25]

Date oficiale privind abuzurile comise de autorităţile horthyste

Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naţionalităţi, din Bucureşti, privind situaţia din Ardealul de Nord în perioada 30 august1940 – 1 noiembrie1941, sunt menţionate 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective şi individuale.[25] Conform unui articol de William Totok apărut la data de 02.09.2003 în revista Observator Cultural, intitulat Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass</ref>

La câteva zile de la instalare, autorităţile de ocupaţie au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului din oraşul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internaţi în luna septembrie 1940 1.315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecinţă, încă din aceeaşi lună au fost înfiinţate alte lagăre la Someşeni şi Floreşti, lângă Cluj Napoca.[26]

Au existat şi expulzări în masă ale ardelenilor peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a etnicilor români consideraţi periculoşi sau prezumtiv ostili noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie şi octombrie, autorităţile ungare au fost alungate de unităţile militare sovietice şi române. Până la 1 ianuarie1941, au fost în total 109.532 de refugiaţi români, la care se mai adaugă 11.957 de ardeleni expulzaţi de autorităţile maghiare (între care şi cazuri de etnici maghiari nerecunoscuţi ca maghiari).[27]

O statistică vizând perioada 1 septembrie1940 – 1 decembrie1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate.[28] Acestora li s-au adăugat numeroşii refugiaţi, care şi-au părăsit localităţile de domiciliu de teama noii administraţii maghiare. Documentele de epocă relevă că la 23 august1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cedat în baza dictatului de la Viena.[29] În această perioadă, au avut de suferit şi şcolile şi bisericile româneşti. Pe teritoriul Ardealului cedat funcţionau (la 30 august 1940) 1.666 de şcoli elementare cu predare în limba română şi 67 de unităţi de învăţământ liceal, profesional şi superior. La începutul anului şcolar 1941/1942, numărul şcolilor primare s-a redus cu 792 de unităţi, iar în anul 1940/1941 mai funcţiona un singur liceu cu limba de predare română – cel din Năsăud – şi numai şapte secţii româneşti în cadrul unor licee cu altă limbă de predare.[28]

Membri participanţi

Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau armata, poliţia şi jandarmeria, asistate de numeroase organizaţii naţionalist-şovine, instituţii militarizate şi paramilitare. Cele mai cunoscute organizaţii paramilitare iredentiste implicate[28] (cu adăugarea unei formaţiuni româneşti similare, din 1944):

  • Garda zdrenţăroşilor (a Rongyos Gárda); s-a remarcat în prigoana împotriva românilor
  • Vânătorii turanici (a Turáni vadászok), organizaţie protocronistă terorist-informativă, cu filiale de oraş, plasă şi judeţ
  • Uniunea camaraderească „Turul” (a Turul bajtársi szövetség)
  • Asociaţia naţională de tir (az Országos Magyar Lövész Egyesület)[30]
  • Divizia secuiască de frontieră (a Székely Határőr Hadosztály)
  • Voluntarii pentru Ardeal „Iuliu Maniu”; organizaţie paramilitară română care a comis omoruri sub pretextul răzbunării pentru acte similare comise de unguri (vezi şi art. Aita Seacă)

După aplanarea conflictului, la 10 iulie1945 s-a înfiinţat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Instanţa a procurat date, dovezi, mărturii privind masacrele comise pe teritoriul din nord-vestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a pronunţat în perioada 13 martie – 28 iunie1946nouă sentinţe (hotărâri). După desfiinţarea sa, judecarea criminalilor de război a fost preluată de Curtea de Apel Cluj (1946 – 1952).

 

Tribunalul Poporului din Transilvania de Nord şi succesoarele sale au condamnat 481 de persoane (găsite vinovate pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii): 370 unguri, 83 germani, 26 români şi 2 evrei. Tribunalul din Cluj a decis 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări la închisoare pe viaţă şi alte sentinţe. Majoritatea acuzaţilor au fost judecaţi în contumacie şi nu şi-au ispăşit pedeapsa niciodată. Edificator este faptul că, din totalul de 72 de criminali maghiari (52 originari din Ungaria şi 20 din România) condamnaţi la moarte de instanţa din Cluj, absolut toţi au fost judecaţi în contumacie. Printre personalităţile maghiare transilvănene implicate în acţiuni contra românilor şi contele scriitor Albert Wass, considerat şi astăzi criminal de război.[31] Albert Wass şi tatăl său Andrei au fost găsiţi în 1946 vinovaţi de crime de război şi condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului Cluj. Potrivit rechizitoriului, Wass senior şi junior au ordonat asasinatele asupra etnicilor români şi evrei de la Mureşenii de Câmpie şi Sucutard. La 10 martie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de revizuire formulată de petentul Andreas Wass, ca fiu al condamnatului Albert Wass (între timp decedat), împotriva sentinţei nr. 1 din 13 martie 1946 pronunţată de Tribunalului Poporului, prin care acuzaţii Andrei Wass, Albert Wass şi alţii fuseseră condamnaţi la moarte în contumacie.[32] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut hotărârea Tribunalului Poporului din 1946, prin care Albert Wass a fost condamnat la moarte.[33]

Reacţiile maghiarilor faţă de atrocităţile comise sub ocupaţia horthystă

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au întâmpinat cu satisfacţie hotărârile Dictatului de la Viena, sperând ca, în finalul războiului, Hitler să îi acorde lui Horthy întreg Ardealul.[17] Numeroşi etnici maghiari au participat, alături de militari, la masacrele împotriva populaţiei româneşti. Au devastat, profanat şi dărâmat din temelii biserici româneşti – mai ales în ţinuturile locuite de secui -, au jefuit şi incendiat casele românilor ori au torturat şi ucis oláhok („vlahi”). Au fost însă, ce-i drept în puţine cazuri, şi localnici unguri care s-au implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceştia este cunoscut cazul lui Iosif Gáll, care a salvat de la moarte mai mulţi ardeleni în timpul masacrului de la Treznea. O mărturie în acest sens este şi aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supravieţuitorii dramei din comuna Ip, Sălaj:[5]

„Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest viaţa în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a horthyştilor cel puţin trei familii de români. Cu siguranţă, dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic.”

Au existat cazuri în care localnici maghiari au căzut jertfă alături de români. Între aceştia a fost slujitoarea Şarolta Juhász din Mureşenii de Câmpie, care a fost ucisă împreună cu întreaga familie a preotului Bujor.

Bibliografie

  • Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României.Transilvania, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, [4]
  • Manea, Mihai şi Teodorescu, Bogdan, Istoria românilor. Manual pentru clasa XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994
  • Ţurlea, Petre, Ip si Trăznea, Atrocităţi maghiare şi Acţiune diplomatică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996
  • Hitchins, Keith, Rumania: 1866-1947, (colecţia) Oxford History of Modern Europe, Oxford University Press, 1994
  • Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Teodora; Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria Românilor între anii 1918–1940, Editura Universităţii, Bucureşti, 1998
  • Lehrer, Milton G., Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, Bucureşti, 1991
  • Fătu, Mihai şi Muşat, Mircea, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 – octombrie 1944), Editura Politică, Bucureşti, 1985
  • Marinescu, D. şi Neagu, C., Fapte din umbră, Editura Politică, Bucureşti, 1983
  • Articol în Ziarul de Mureş
  • Levente Benkő, És mit mondanak a levéltári források? Adalékok az 1944. szeptember 26-i szárazajtai magyarellenes mészárláshoz (Şi ce spun sursele de arhivă?). În revista: Székelyföld, X/2006., Editura Hargita, 2006
  • Niciu, Marţian; Racoviţan, Mihai; Ţepelea, Ioan; Lechinţan, Vasile; Ciubăncan, Vasile; Ţârău, Liviu,Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII: Transilvania în cel de-al II-lea război mondial, editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pp. 1395-1642

Note

1.Benkő Levente, És mit mondanak a levéltári források? Adalékok az 1944. szeptember 26-i szárazajtai magyarellenes mészárláshoz (Şi ce spun sursele archivate? Despre masacrul de la Aita Seacă). În revista: Székelyföld, X, 2006, Editura Hargita, 2006 [1] (cu referire la grupul înarmat Voluntarii pentru Ardeal „Iuliu Maniu”[2]

2.Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap.VII, Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 20 [3]

3.Dan Grecu, Ardealul de Nord în timpul administraţiei ungare (sept. 1940 – oct. 1944)

4.Imagini cu trupele ungare intrând la 11 septembrie 1940 în oraşul Cluj

  1. 68 de ani de la Dictat. Mărturii despre masacrele de la Ip şi Traznea – articol publicat în ziarul Gardianul, ediţia din 02.09.2008
  2. Tribunalului Poporului din Cluj, sentinţa publică din 13 martie 1946
  3. Ceremonii comemorative la Treznea şi Ip, articol publicat în ziarul Magazin sălăjean, ediţia din 09.09.2008
  4. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României.Transilvania, volumul II, capitolul VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 31
  5. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 40

10.Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 44

11.Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 29

  1. Curtea de Apel Cluj, sentinţa din 09.10.1946
  2. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 42
  3. Curtea de Apel Cluj, secţiunea a III-a, sentinţa din 30.10.1946
  4. Tribunalul Poporului din Cluj, sentinţa din 26.06.1946
  5. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 45
  6. Nicholas M. Nagy-Talavera, Anatomia unui masacru
  7. Matatias Carp, Sărmaş: Una dintre cele mai oribile crime fasciste, Bucureşti, 1945
  8. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 55
  9. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 52
  10. Curtea de Apel Cluj, sentinţa din 15.08.1951
  11. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 59
  12. Curtea de Apel Cluj, secţiunea a III-a, sentinţa din 07.10.1946
  13. Curtea de Apel Cluj, sentinţa din 13.10.1950
  14. William Totok, Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass, în: Observator Cultural, ediţia 02.09.2003
  15. Arhiva Sr. Cluj-Napoca, fond Prefectura judeţului Cluj. Acte confidenţiale – prezidenţiale, 1940, dosar 54,98,255,511
  16. Dictatul de la Viena. Atrocităţi maghiare contra românilor
  17. Societatea Cultural-Ştiinţifică „George Bariţiu”, Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 24
  18. Mihai Fătu şi Mircea Muşat, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 – octombrie 1944), Editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 142-144
  19. Vezi, comparativ, asociaţiile tradiţionale austriece şi germane de tip Schützenverein, cu trecut paramilitar.
  20. Albert Wass rămâne criminal de razboi
  21. Respingere de revizuire în procesul Wass
  22. Scriitorul Albert Wass rămâne condamnat la moarte şi prin decizia Înaltei Curţi.

Vezi şi

Legături externe

Nota redacției: Autorul acestui text ne este necunoscut. Sperăm să fie un istoric maghiar.