„Credința în divinitate și în neamul nostru au rămas repere de nezdruncinat”

Dana Opriță: Domnule Dima, dacă v‑ar întreba cineva cine sunteți, cum ați răspunde? 

Nicolae Dima: Doamnă Opriță, mă definesc prin ceea ce am realizat în trecut; prin ceea ce doresc să realizez de acum înainte; și prin ceea ce simt că sunt în prezent. Sunt un suflet întrupat cu voia divinității, un român izgonit din țara pe care am iubit‑o din toată ființa, un om obișnuit ajuns în America, unde am devenit un cetățean universal. Și mai sunt un suflet optimist în căutarea scopului și semnificației vieții. Îl caut pe Dumnezeu! Și se spune că Cine îl caută pe Dumnezeu L‑a și găsit!

Și cine și ce suntem noi, oamenii, și care credeți că sunt sensul și scopul vieții? 

Suntem scântei divine întrupate în vederea emancipării spirituale sau, în termeni creștini, în vederea mântuirii. Așa ne învață și religia, ceea ce implică acceptarea unei ordini cosmice într‑un univers care există într‑o Conștiință Supremă pe care noi o numim Dumnezeu. Suntem, deci, primordial suflete aflate în trecere pe pământ, unde eu cred că avem un drum predestinat trasat „din exterior”, dar pe care îl putem modifica fiecare dintre noi „din interior”. Înțelegerea și valorificarea acestui traseu terestru reprezintă scopul existenței noastre.

Toți venim din lumea spirituală de dincolo și suntem pasageri pe terra. Aici ne naștem și trăim biologic într‑o familie, într‑un neam, într‑o țară, într‑o națiune. Aici ne dezvoltăm intelectual, ne emancipăm spiritual și evoluăm pentru a ne putea întoarce la origine! Pentru a ne autocunoaște și autodefini, trebuie să renunțăm, însă, la toate convențiile pe care ni le‑a impus societatea; să ne dezbrăcăm de costumația lumească, cea cu care ne‑am acoperit trupul, și să ajungem la suflet. Acolo ne regăsim în planuri, aspirații, emoții și visuri, în sentimentele pe care le‑am nutrit, în succesele pe care le‑am repurtat și în înfrângerile pe care le‑am suferit. În trecerea noastră pe pământ suferim, pentru că suntem și trup, și suflet și trebuie să le îngrijim pe amândouă. Trupul îl avem temporar și, fiind materie, se deteriorează și cade la pământ. Energia care l‑a purtat prin veacuri rămâne, dar ia alte forme. Sufletul, fiind conștiință și fiind mânat de acea energie invizibilă, e menit să se perfecționeze și să se înalțe în sferele cerești, unde se reintegrează în spiritualitatea divină. În acest sens, scopul existenței este să ne perfecționăm pe noi inșine, dar să ne ajutăm și semenii să evolueze. Și scopul suprem ar fi să ne sacrificăm pentru alții. Este ceea ce a făcut Iisus. Adaug, însă, că divinitatea, Dumnezeu sau conștiința supremă, înseamnă mult mai mult decât ceea ce crede majoritatea oamenilor.
Și dacă spiritele noastre s‑au încarnat și au venit pe lume în România, cine credeți că suntem noi, românii? 

Suntem spiritul ancestral întrupat pe plaiurile Carpato‑Pontice. Suntem Dorurile și Doinele cântate de Eminescu. Suntem un aluat de pâine cosmică pe care divinitatea încă îl frământă. Suntem… cel ce în vremi e nenăscut, cum spunea un mare poet al închisorilor. Suntem cei de azi și cei de mâine; cei pe care Dumnezeu îi vrea în chipul și asemănarea Lui.

La acest tip de revelații nu se poate ajunge decât după mult timp petrecut conștient cu noi înșine. Cum este însă să fii singur, tu cu tine, în întunericul real al închisorilor și al lagărelor de muncă prin care ați trecut în prima tinerețe? Acele condiții nefericite, cu siguranță au maturizat înainte de vreme tânărul care ați fost dvs.   

Încep prin a afirma că închisoarea la etatea de 20 de ani nu a fost o experiență nefericită, ci una foarte utilă. A fost cea mai semnificativă experiență a întregii mele vieți. Acolo am deschis ochii minții. De altfel, am avut două mari atuuri în viață: închisoarea politică din România și doctoratul din America. Am stat la masă cu președinți de țări, am vorbit cu regi, cu prim‑miniștri, cu savanți, cu generali de armate și nu m‑am simțit niciodată mai prejos de ei. Datorită celor două mari experiențe, am putut întotdeauna să ofer acelor personalități lucruri pe care ei nu le cunoșteau și pentru care am fost apreciat. Altfel, pot afirma într‑un mod ironic că nu comuniștii m‑au aruncat în închisoare. Închisoarea mi‑a fost programată de cei de dincolo care mi‑au alcătuit destinul tocmai pentru a‑mi putea împlini scopul pentru care mi s‑a acordat viața; pentru a învăța o nouă lecție necesară ascensiunii spirituale.

Referitor la întuneric și singurătate, am să vă spun că acestea nu sunt legate neapărat de închisoare. Este adevărat că uneori în timpul detenției, în momente de disperare, mă simțeam singur, chiar atunci când eram împreună cu alți camarazi. Singurătatea este, totuși, o stare psihologică. Singurătatea înseamnă lipsa de comunicare de la suflet la suflet și poate surveni în orice împrejurare. Pentru mine, închisoarea nu a fost însingurare și întuneric. A fost  o mare lecție de viață. Altfel, eu nu mă pot imagina fără experiența penitenciară. De fapt, ori de câte ori îmi refac în mod imaginar viața, las închisoarea la locul ei. Ea repezintă examenul meu de maturitate. Fără îndoială că închisoarea mi‑a afectat caracterul, dar am convingerea că, în linii mari, oamenii rămân toată viața așa cum au venit pe lume, în matricea în care s‑au născut. Viața ne acordă însă posibilitatea să ne perfecționăm matricea originală. De cele mai multe ori ne transformăm, însă lent și imperceptibil, deși uneori conștientizăm schimbarea. Eu, de exemplu, mi‑am dat seama încă din anii adolescenței că am un caracter timid. În închisoare, am început să lucrez în mod conștient la refacerea caracterului meu și, cel puțin pe dinafară, am reușit. Altfel, mărturisesc că și acum sunt timid în intimitatea mea, dar am învățat să mă controlez, să‑mi disimulez simțămintele, să evit prima reacție și să mă port calm.

Atunci, cine suntem noi: cei invizibili din adâncul sufletului ori cei care ne manifestăm la suprafață?  

La prima vedere suntem cei de la suprafață, dar sunt tentat să cred că, dacă trăsăturile noastre vizibile sunt sincere, ele se sedimentează în suflet și devin parte din eul nostru nevăzut. Acesta ar fi un mare secret al vieții. Și mai sunt tentat să cred că numai aici, pe pământ, ne putem îmbogăți spiritual, acest proces fiind unul dintre scopurile existenței. Revin, însă, asupra condițiilor din închisoare și a modului în care ele influențează caracterul unui om. Și aici simt nevoia să mă repet și voi face o destăinuire. Când eram la Aiud și aveam vârsta de 20 de ani, am fost pedepsit cu peste 40 de zile de izolare severă în celulele de beton, special săpate sub clădirea principală a închisorii. Pedepsele au variat de la șapte zile până la 14 zile fiecare. Celulele erau de aproximativ trei metri și jumătate lungime pe doi metri și jumătate lățime. Uneori eram pedepsit singur, alteori eram înghesuiți chiar patru deținuți împreună. Ni se dădea mâncarea obișnuită o dată la trei zile. În zilele intermediare, ni se dădea câte o felie de pâine sau de mămăligă. În celulă aveam un hârdău pentru nevoi fiziologice și un vas cu apă de băut. În interior nu exista nicio piesă de mobilier, dar noaptea ni se aducea un pat de metal și o pătură. Dacă eram mai mulți pedepsiți în același timp, ni se aduceau două paturi. De cele mai multe ori am fost singur în celulă, iar deseori, o pedeapsă în plus era stingerea luminii electrice, ceea ce echivala cu cel mai cumplit întuneric: bezna totală.

Și totuși, nu m‑am simțit singur nici în asemenea condiții și am chiar amintiri pline de semnificație din acele zile. Recitam toate rugăciunile pe care le știam; recitam poeziile pe care le învățasem pe dinafară și îmi făceam planuri de viitor și călătoream imaginar în toată lumea. Am descris aceste stări în prima mea carte, Amintiri din închisoare, scrisă la scurt timp după ce am ajuns în America. Mult mai târziu mi‑am dat seama că recitarea poeziilor și a rugăciunilor reprezentau forme de „evadare” din realitatea închisorii. Nu îmi amintesc când și cum, dar cândva în prima tinerețe, am ajuns la concluzia, consemnată, de altfel, în volumul menționat, că pământul nu poate fi casa permanentă a sufletului. Adevărata noastră casă e undeva dincolo de materie, unde tindem să ne întoarcem. De acolo venim cu trăsăturile dobândite de‑a lungul existenței noastre cosmice. Și acolo tindem să ajungem în mod instinctiv cu gândurile noastre și visând cu ochii deschiși. Imaginația, poezia, muzica, arta sunt forme de evadare din realitate. Această evadare din realitatea dură a vieții telurice ne ajută să supraviețuim și chiar să prosperăm.

Este evident că aveți o credință fermă. Cum au apărut religia, Dumnezeu, în viața dvs.?

De‑a lungul anilor am constatat că am două trăsături majore care mă caracterizează. Am crezut întotdeauna în Dumnezeu. Cred că pur și simplu așa m‑am născut. În același timp, am crescut de mic copil cu mare dragoste pentru țară. Îmi amintesc foarte bine, de exemplu, de primele mele rugăciuni la vârsta de zece ani, când mă rugam pentru ceva concret. Dumnezeu nu a răspuns acelor rugăciuni, dar nu mi‑am pierdut credința. Îmi amintesc de asemenea că, atunci când s‑a semnat Tratatul de Pace de la Paris, în 1947, când eu aveam 11 ani, mama s‑a revoltat la vestea pierderii Basarabiei. Am trăit și eu acea indignare pe care o port în suflet până în ziua de azi. Credința în divinitate și în neamul nostru au rămas pentru mine repere de nezdruncinat.

Referitor la credinț?, am avut ?i unele c?deri. De pilda, m?am ?certat? de multe ori cu Dumnezeu ?i m?am revoltat ?mpotriva deciziilor Sale, dar nu L?am putut nega niciodat?. Mult mai t?rziu am aflat cu surprindere c? Israel ?nseamn? ă, am avut și unele căderi. De pilda, m‑am „certat” de multe ori cu Dumnezeu și m‑am revoltat împotriva deciziilor Sale, dar nu L‑am putut nega niciodată. Mult mai târziu am aflat cu surprindere că Israel înseamnă „cel care se luptă cu Dumnezeu” – ceea ce mă face să cred că și eu sunt puțin evreu, dar un evreu creștin, îmbrăcat în straie românești. Așa se explică caracterul meu: sunt neliniștit; sunt nemulțumit și în căutare permanentă; consider că nu am fost apreciat la potențialul meu și mă zbat în continuare. Spre deosebire de evrei, eu mă resemnez și spun: „Doamne, facă‑se voia Ta!”

Ați menționat faptul că ați crezut întotdeauna, dar probabil că ați și conștientizat în mod rațional ideea spiritualității, a unei conștiințe supreme. Cum ați ajuns la ea? 

E vorba de un proces de trecere de la dezvoltare intelectuală la trăire spirituală; de la rațiune la intuiție. Este o evoluție la care suntem supuși cu toții în mod lent, dar care ne propulsează pe neobservate la un alt nivel de înțelegere a vieții. În cazul meu, acel salt rațional a avut loc în mai multe faze și s‑a conturat definitiv în timp ce eram profesor la un institut militar din Statele Unite. Aveam în jur de peste 50 de ani…

Fragmente din vol. La Cumpăna Mileniilor, Editura Destine Literare, Montreal, Canada

Dana Opriță în dialog cu Nicolae Dima