Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul…

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute si nevăzute….

În cartea UNU în limba română am un capitol intitulat chiar așa: Cred într-Unul Dumnezeu, în care ridic problema teologică a lui Unu, ca nume al Domnului, ca expresie a monoteismului religios, creștin. Dau citire cărții, paginilor din amintitul capitol în care mă încumet, nesilit de nimeni, să ridic și problema monoteismului iudaic, din religia mozaică, permițându-mi, nevrednicul de mine, să pun la îndoială ceea ce se afirmă unanim de sute de ani despre religia evreilor, cum că ar fi monoteistă. Iată deci cum arată paginile vecine cu blasfemia:

§ 88. Precum pantofarului din vechime, dacă mi s-a îngăduit să vorbesc atâta despre cuvîntul unu, mă voi avânta în gol ridicând privirile mai sus şi, închipuit cum e tot omul, voi spune totuşi câteva cuvinte despre monoteism, ca punct final al înţelegerii lumii în care trăim. Dumnezeu este subiectul cel mai democratic, fiecare om are o părere despre Dumnezeu şi cei mai mulţi nu ezită să şi-o mărturisească. Precum şi subsemnatul… Iar părerea unuia greu poţi dovedi că este greşită, sau mai bună decât a altuia.
Nu vom insista să dovedim ceva, ci doar ne vom mărturisi păcatul de a crede, de a avea impresia, bănuiala că vechii evrei nu prea credeau în acelaşi Dumnezeu la care se închină creştinii şi, probabil, mahomedanii. Cu ani în urmă, cerându-i unui teolog ajutorul, adică să-mi recomande din Vechiul Testament textele care afirmă monoteismul creştinilor de mai târziu, textele ce mi-au fost recomandate, citite cu grijă şi bunăvoinţă, nu prea m-au convins. Evreii se pare că într-adevăr au crezut într-un singur Dumnezeu, dar nu ştiu dacă aceasta se numeşte monoteism. Pentru că despre acest Dumnezeu evreii erau convinşi că (1) este mai puternic decât ceilalţi zei, ai celorlalte popoare, că, deci, (2) ceilalţi zei există, aşa cum există şi celelalte popoare, dar nu au valoare aceşti Dumnezei, nu-s atât de „performanţi” ca Dumnezeul lor, al evreilor, şi că (3) Dumnezeul evreilor este numai al lor, că pe ei îi va ajuta să dobândească o mare putere asupra celorlalţi oameni. A crede într-un singur Dumnezeu nu este suficient ca să se numească monoteism acea credinţă. Mai este nevoie să ai sentimentul că (1) există un singur Dumnezeu, şi că (2) aşa cum Dumnezeu este unul, la fel şi lumea, omenirea toată este una. Iar dacă temporar lumea nu este una, ea trebuie să fie făcută una aducând-o la aceeaşi credinţă într-Unul singur Dumnezeu.
Evreii nu au făcut nimic pentru ca ceilalţi oameni să fie aduşi la credinţa lor, l-au gândit cum l-au gândit pe Dumnezeul lor şi au vrut să aibă monopolul acestui Dumnezeu, Dumnezeu să fie numai al lor sau mai ales al lor, transformându-l pe Dumnezeu într-o sursă de putere şi de beneficii exclusive. Dacă cumva primii evrei monoteişti şi-au dat seama de importanţa descoperirii lui Dumnezeu Un(ic)ul, dacă acei evrei au fost chiar primii oameni la care Dumnezeu Un(ic)ul s-a revelat, reacţia evreilor a fost foarte nepotrivită. A fost plină de păcat, căci nu au dus vestea lui Dumnezeu Unicul la alţi oameni, celorlalţi, ci au procedat mânaţi de o xenofobie (sic!) de neînţeles. Când Iisus aduce vestea lui Dumnezeu Unicul şi Atotputintele, apostolii Săi pornesc spre toate zările, să ducă tuturor oamenilor, cei făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului, vestea despre cine le este Tatăl. Omenirea a trăit până atunci precum copiii dintr-un orfelinat, tânjind să afle cine le sunt părinţii, aşteptându-i să se ivească şi să-i cuprindă la piept. Ştiau că au un părinte, Îl presimţeau, dar nu reuşeau să-L afle! Cu acest sentiment primii creştini, evrei şi neevrei deopotrivă, se adresează celor din jur, iar acest împrejur al lor va însemna curând întreaga planetă. Iar vestea cu care ei fac înconjurul planetei nu putea fi una mai minunată.
Dacă evreii vechi chiar au fost monoteişti, prin lipsa de prozelitism a religiei lor ei se încarcă cu o grea vinovăţie faţă de omenire, căci au tăinuit ceva ce nu era de tăinuit. E ca şi când într-un orfelinat – ca să dezvoltăm comparaţia propusă, sunt mai mulţi fraţi, iar unul dintre ei, mai isteţ sau mai norocos, află cine le este tatăl: omul cel mai bogat şi mai puternic. Şi pleacă din orfelinat, îşi părăseşte fraţii, fără să le spună nimic de tatăl lor, iar la acesta când ajunge nu-i spune că mai are şi alţi copii… Aşa se explică de ce antichitatea nu consemnează sărbătoreşte „monoteismul” iudeu, nu este cutremurată de revelaţia supremului adevăr. Una din două: ori nu a fost un monoteism autentic, ori evreii l-au ţinut ascuns, trăindu-l ca pe o comoară ce nu trebuie împărţită cu nimeni. Incapabili să priceapă că credinţa în Dumnezeu este o comoară care sporeşte pe măsură ce o împarţi cu alţii…
Dacă într-adevăr evreii l-au conceput pe Dumnezeu într-o manieră monoteistă, putem spune că le-a mers mintea, dar sufletul lor nu a fost la înălţimea inteligenţei. Science sans conscience c’est l’abîme de l’ame, avea să spună un creştin câteva secole mai târziu… Iar a-l descoperi pe Dumnezeu numai cu mintea este cu neputinţă…
Or, însăşi atitudinea evreilor, de a institui un (soi de) monopol pe Dumnezeu, pentru că a fost posibilă această atitudine, ea dovedeşte că acel Dumnezeu era o scornire a mentalului evreiesc, o invenţie, iar nu un adevăr revelat, căci ar fi fost în acest caz un adevăr fundamental, „cel mai” fundamental, a cărui descoperire nu te înalţă sufleteşte, ci te împinge la un comportament jalnic, aberant!… Ceea ce, din nou, este cu neputinţă. Constituie o contradicţie în termeni peste care nu putem trece.
Poate că mai potrivit ar fi să numim religia iudaică o formă de henoteism. (De la grecescul henos=unu.) Henoteismul ar fi „adorarea unui zeu principal alături de alte zeităţi secundare”. Cu precizarea că evreii nu adoră şi zeităţile secundare, le lasă să fie adorate de alte neamuri, cu speranţa că rangul prim pe care Domnul Dumnezeul lor îl ocupă printre celelalte zeităţi, secundare, îl vor dobândi şi ei în lume, printre celelalte popoare.
Citez dintr-un autor mai avizat: „Din perspectiva celor mai mari şi importante, istoric, religii, ca şi din aceea a majorităţii istoricilor şi filosofilor religiei, monoteismul apare ca o inovaţie ulterioară, dar definitivă, în istoria religiilor. El defineşte religiile a căror teologie pretinde adorarea unei singure divinităţi. În corelaţie strânsă, de dependenţă chiar, cu monoteismul apar alte două caracteristici, oarecum exterioare, ale religiilor. În primul rând faptul că religiile monoteiste sunt totodată şi religii mondiale, religii care, adică, s-au internaţionalizat(…).” (Aurel Codoban, Monoteism şi politeism, în „Echinox”, nr.4-5-6, din 1994, p.9) Trec peste termenul inovaţie, deloc potrivit (mai-mai să zică invenţie!…), monoteismul fiind un adevăr descoperit sau revelat, la care omul nu are cum să ajungă decât prin înţelepţire, prin devenire. În timp, deci! În rest, citatul, ca şi textul din care l-am desprins, este deplin lămuritor sub aspectul teoretic, al principiilor: o religie monoteistă are cu fatalitate caracter „mondial”, ea apare la un moment dat într-un spaţiu oarecare şi „se internaţionalizează” de la sine.

Unde greşeşte totuşi distinsul autor? Acolo unde apreciază că în această situaţie, de religie „mondială”, se află şi iudaismul, religia mozaică! Iudaismul religie mondială?! De unde şi până unde?!… Nu putem spune că este o religie „mondială” numai pentru că evreii trăiesc risipiţi în toată lumea! Traiul în diasporă al credincioşilor nu înseamnă internaţionalizarea religiei lor. Cred că este binecunoscută lipsa totală a preocupării evreilor de a răspândi religia mozaică printre ceilalţi, printre goimii ne-evrei. Dacă mi-aduc bine aminte, în singura mea discuţie cu Ovid S. Crohmălniceanu, purtată la Şosea, unde fuseserăm duşi cu toată facultatea să-l întâmpinăm pe Ciu En Lai(?), el a ţinut să-mi facă cunoscut, să sublinieze chiar, că religia sa nu face prozelitism, aşa cum fac creştinii şi musulmanii. De ce?, nu m-am priceput să întreb. Dacă întreb acuma, răspunsul deja l-am dat: iudaismul nu este o religie autentic monoteistă, ea concepe un Dumnezeu numai „al său” („Domnul Dumnezeul tău”), au încheiat cu El un contract de exclusivitate şi au căzut de acord ca lumea toată să le fie dată evreilor în stăpânire! Asemenea teză, teologic vorbind, îl descalifică (sic!) pe …Dumnezeu, coborându-L de la rangul de adevăr revelat la acela de construct mental, capabil – ce e drept, să producă mutaţii importante în comportamentul uman, degradându-l însă… Dar trebuie recunoscut că „mondializarea” iudaismului ar fi în strictă contradicţie cu teza poporului ales. Câtă vreme această teză rămâne atât de vie la evrei, este un non sens să le ceri evreilor să facă prozelitism. S-ar face toată lumea evrei şi atunci pe cine să mai conducă ori să fure, să mintă sau să fericească evreii?!
„Noi nu facem prozelitism, asta-i superioritatea religiei noastre!”, îi declară un evreu proaspăt creştinatului N.Steinhardt, care comentează: „Lipsa aceasta de prozelitism (trecerea la iudaism: nu numai foarte rară, ci şi foarte grea, cazul Pallière) e de fapt un rasism.” (N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, 1991, p.318)(s.n.) Dar despre ce rasă este vorba – adăugăm noi, de vreme ce evreii de azi, în proporţie de 95%, nu mai sunt urmaşi ai evreilor biblici, ci ai unor prozeliţi de dată relativ recentă: cazarii.

§ 89. De bază pentru „monoteismul” iudeu este Deuteronomul, cu o mulţime de referinţe la un Dumnezeu care are însă prea puţin din Dumnezeu Tatăl creştin, Dumnezeu al tuturor oamenilor, inclusiv al iudeilor: „Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul Dumnezeilor” (10.17), „Să nu te încuscreşti cu alte neamuri: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, căci vor abate pe fiii tăi de la mine ca să slujească altor dumnezei” (7.3-4) „…nici să vă apucaţi să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi lor” (11.16) „Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet… Ca să nu vă înveţe aceia să faceţi aceleaşi uriciuni, pe care le-au făcut ei pentru dumnezeii lor” (20.16) „Şi s-au dus şi s-au apucat să slujească altor dumnezei, şi s-au închinat altor dumnezei pe care ei nu i-au ştiut… De aceea s-a aprins mânia Domnului asupra ţării acesteia” (29.26-27) „Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor…” (30.17)
Monoteismul se împacă cel mai greu cu ideea de popor ales, afirmată de Moise şi preluată cu entuziasm de iudaism: „Că eşti poporul sfînt al Domnului Dumnezeului tău şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-i fii poporul lui ales din toate popoarele de pe pământ” (7.6). Sau, din Ieşirea 15.11. „Doamne, cine este asemenea ţie între dumnezei?” Rezultă clar din asemenea aserţiuni că pentru vechii evrei există mai mulţi Dumnezei, raportul dintre aceştia şi Dumnezeul evreilor nefiind prea lămurit, dar acest raport există, între termeni deopotrivă de reali.
Din majoritatea textelor ce pot fi invocate în această discuţie s-ar putea deduce că „Domnul Dumnezeul” evreilor este cel mai puternic şi el le va asigura evreilor stăpânirea celorlalte popoare, care rămân mai departe cu Dumnezeii lor şi cu „uriciunile” ritualului lor. Dar ne întrebăm: pentru care merite ale evreilor şi pentru care păcate ale celorlalţi face Dumnezeul Dumnezeilor această discriminare, atât de părtinitoare, atât de injustă?, iar Vechiul Testament nu ne oferă un răspuns, o justificare. „Pentru că vă iubeşte Domnul”, zice Moise. Dar de ce Domnul îi iubeşte numai pe evrei, de ce numai faţă de aceştia Domnul s-a legat prin jurămînt, nu aflăm de nicăieri. Pricepem însă că aşa ceva nu se poate numi monoteism. Sau măcar că monoteismul creştin este total diferit de cel iudaic. Astfel că, după o regulă elementară a semioticii, două lucruri atât de diferite nu mai pot purta acelaşi nume.
Fireşte, luăm aminte şi la Deut.6.4.: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (sau la 4.39 „Domnul Dumnezeul tău, este Dumnezeu în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi nu mai este altul afară de el”), limpede monoteist, dar aflăm din comentariul IPS Anania că acestui fragment i s-au dat mai multe traduceri şi interpretări, nu toate …monoteiste. Altminteri, în Deut.5.7., când Moise le reaminteşte alor săi cele zece porunci, prima sună cel puţin ambiguu din perspectiva propusă: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine”.
Dar chiar dacă admitem, cu dragă inimă, că lui Moise i s-a revelat unicitatea lui Dumnezeu ca monoteism, este deplorabil cum a „tradus” Moise, în continuare, mesajul divin, comentariul pe care l-a desfăşurat pentru uzul şi înţelegerea evreului de rând: Moise pretinde că Domnul Dumnezeu i-ar fi promis „cetăţi mari şi frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, case pline de toate bunătăţile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii şi măslini, ce n-ai sădit tu, şi vei mânca şi te vei sătura”(6.10-11) sau instigând neamul lui Israel la genocid: „Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi ca să-l moşteneşti, şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe, (…) şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale, atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt (adică pace – n.n.) şi să nu le cruţi.”(7.1-2)
Nota bene, acestea nu sunt spusele Domnului, ci comentariile insului Moise la cele zece porunci, inclusiv la porunca a zecea: „Să nu (…) doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici robul lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău.”(5.7) Acest ultim citat, raportat la Deut.6.10-11 de mai sus, ne obligă să ne întrebăm dacă se contrazice Dumnezeu cu Sine Însuşi sau Moise, Moise sau altcineva în numele său, falsifică – cu sau fără bună ştiinţă, mesajul divin? Cheia textului – susţin unii, o reprezintă cuvîntul aproapele, cu ce sens este folosit de Moise? Este un sens preluat din mesajul divin? Nu cumva pentru Dumnezeu aproapele are un sens („orice fiinţă umană”), iar pentru Moise şi ai săi cu totul alt sens („orice fiu al lui Israel”)? Suntem obligaţi la această concluzie să ajungem…
Cât priveşte promisiunea lui Moise, nu a lui Dumnezeu!, cum că evreii sunt „poporul sfînt al lui Dumnezeu (…) ales din toate popoarele de pe pământ”, înainte de orice comentariu teologic ea trebuie raportată, ca şi „oprirea prieteniei cu păgânii”, la faptul bine cunoscut că de aproape un mileniu şi jumătate în interiorul neamului lui Israel evreii biblici, cei care au semnat contractul de parteneriat exclusiv cu Dumnezeu, au ajuns minoritari în raport cu cazarii, poporul asiatic, ne-semit, care nu descinde „de nicio culoare” din Isac, nici măcar din Avram, şi faţă de care s-a exersat cu un succes total şi o singură dată prozelitismul mozaic. Odată cu trecerea cazarilor la iudaism, această religie s-a rupt de rădăcinile ei etnice şi culturale, s-a înstrăinat de limba sacră, de weltanschauung-ul evreiesc autentic. Unii cazari – căci cei mai mulţi şi-au păstrat până azi conştiinţa etnică de cazari!, apreciază că proporţia lor printre cei ce azi îşi zic evrei ar fi de 95%…
Ce a mai rămas din „neamul ales”, din evreii biblici?… Cum se mai împacă religia Vechiului Testament, mai exact spus a Talmudului, cu aportul demografic atât de masiv al „goimilor” cazari? Câţi dintre evreii de azi mai sunt urmaşii evreilor biblici, cei cu care Dumnezeu a făcut legămînt? Iar numărul atât de mic al evreilor biblici, autentici, printre cei ce-şi zic evrei, nu cumva semnifică de fapt eroarea, păcatul şi eşecul ideii de „popor ales”? Idee atât de nefericită pentru întreaga operă dumnezeiască, vădit subminată de pretenţia absurdă că Dumnezeu este, practic, inamicul „celorlalte” popoare… Un Dumnezeu faţă de oameni discriminator după criterii rămase până azi necunoscute, şi „gelos” pe alţi Dumnezei!!! Căci există aceşti alţi Dumnezei la tot pasul în Vechiul Testament… (Cf. însă „Mare eşti tu, cel ce faci minuni, tu eşti singurul Dumnezeu.” Psalmii, 85, 9)
Nu cumva evreii s-au încrezut prea mult în Moise? Moise despre care un creştin cu greu înţelege de ce ar fi fost remarcat şi preferat de Dumnezeu ca să facă din el cel mai important evreu. Moise – să nu uităm, autorul unui asasinat, probabil primul în istoria omenirii efectuat dintr-un impuls şovin, rasist, genocidar.
Poate greşesc, dar parcă nicăieri în Deuteronul şi celelalte cărţi ale lui Moise nu se vorbeşte de „făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu” (II Macabei 7.36). Nici măcar, mai târziu, în Cartea lui Iov, unde se discută aşa de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu şi soarta omului, nu apare ideea de răsplată într-o lume de după moarte, acea lume mai adevărată decât lumea amăgitoare de „aici”, acea lume cu care creştinii sunt aşa de familiarizaţi: „Dar omul când moare rămâne nimicit; când omul îşi dă sufletul, unde mai este el? Apele mărilor pot să dispară, fluviile pot să scadă şi să sece, La fel şi omul se culcă şi nu se mai scoală: şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul lui.” (Iov, 14, 10-12)
Ideea, dacă nu greşesc, apare în Vechiul Testament prima oară în relatarea despre Macabei şi sună foarte …christic (sau, măcar, foarte pitagoreic, neevreieşte): „Tu dar, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă împăratul lumii, pe noi ce murim pentru legile lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică.” (7.9) Aici găsim şi o referinţă clară de monoteism: „Şi trupul, şi sufletul mi-l dau pentru legile părinteşti, rugându-mă lui Dumnezeu, ca să nu întârzie a se milostivi spre neamul acesta (al meu), iar pe tine prin certări şi prin bătăi să te facă să mărturiseşti cum că el singur este Dumnezeu.”(7.37)(s.n.) Cuvinte clare, dar semnificaţia şi importanţa lor ar fi fost alta dacă le rostea Moise. Ele au lipsit însă la întemeierea iudaismului, deci nu îi aparţin. Le luăm în seamă mai mult pentru a ne mira de prezenţa lor insolită, neaşteptată, suspectă chiar! Suspectă de interpolare târzie, post Christum…
Leg aşadar monoteismul şi de promisiunea sau perspectiva vieţii celei veşnice în împărăţia lui Dumnezeu, la care accesul este condiţionat de o viaţă pe pământ trăită în virtute, în ascultarea sfintelor porunci etc. Legătura mi se pare logică şi organică. Conform Vechiului Testament însă, Moise nu spune nimic despre lumea de apoi, despre învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie… După Moise, să crezi numai într-un (anumit) Dumnezeu este o virtute pe care acel Dumnezeu o răsplăteşte hic et nunc, făcându-l pe evreul credincios stăpân peste „cetăţi mari şi frumoase, ridicate de alţii, peste case zidite de alţii, peste ogorul semănat de alţii, peste fântâna de alţii săpată, peste via de altcineva pusă pe rod etc”. Însuşi Iov, pentru credinţa sa fără pereche de statornică este răsplătit cu „paisprezece mii de oi, cu şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.”
Cu alte cuvinte, pentru credinţa sa evreul răsplata şi-o primeşte aici, pe pământ, printr-un contract cu Dumnezeu care poate fi verificat şi validat în modalitatea cea mai negustorească: „Îmi dai, îţi dau!” „Îmi dai ascultare, îţi dau şi eu voie să furi şi să asupreşti, ba chiar te ajut!”
…Nu mai are acest Dumnezeu nimic comun cu Dumnezeul creştinilor! O spune foarte clar însuşi Iisus certându-i pe evreii cărora le venea atât de greu să accepte calea adevărului şi a virtuţii arătată de Mesia: „Eu spun ceea ce am văzut la Tatăl meu, pe când voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru.” Aşadar, tatăl evreilor nu este şi tatăl lui Iisus! „Voi sunteţi fiii minciunii!” Iisus Hristos dixit…(Cf. Ioan, 8, 31-59)
Închei riscând şi mai mult: mărturisesc sentimentul, impresia că Pitagora şi discipolii săi erau, în fapt, în esenţă, ceva „mai” monoteişti. În orice caz, mult „mai” precursori ai lui Iisus, prin câteva idei şi comportamente caracteristice cu totul străine tradiţiei iudaice, vetero-testamentare sau talmudice. Mă gândesc la cultul vieţii dedicate virtuţilor, la pasiunea pentru adevăr, ca şi absentă în Vechiul Testament şi atât de des afirmată de Iisus, în paralel cu repudierea necondiţionată a minciunii.
Am în vedere şi asceza în care trăiau pitagoreicii. Fireşte, nu scap ocazia ce ni se iveşte astfel de a ne aminti că (1) Zamolxis, zeul strămoşilor noştri daci, a avut o relaţie aparte cu Pitagora, atât de strânsă încât antichitatea nu a reuşit să decidă care dintre cei doi a fost Învăţătorul şi care Învăţăcelul. Şi că (2) acelaşi Zamolxis, alături de Zaratustra, Moise, Budha şi alţii, a fost considerat un ante-mergător al lui Hristos, vorbind unii chiar şi de un monoteism geto-dacic!.. Dar acei care au mers atât de departe cu interpretarea unor date istorice neîndestulătoare au făcut-o cu bunăcredinţă, nu pentru a-i înşela pe alţii, ci numai ei înde ei, înde sine – dacă putem spune aşa, s-au amăgit, eventual şi probabil, cu o naivitate emoţionantă pentru subsemnatul.
În orice caz, dincolo de excesele „protocroniste” inevitabile, putem aprecia că atât Zamolxis, cât şi Iisus Hristos mai ales, dincolo de asemănări, se deosebesc de Pitagora şi ai săi ucenici, precum şi de toţi marii iniţiaţi ai Antichităţii, prin aceea că au „democratizat” speranţa în mântuire, în nemurirea sufletului, au ieşit cu învăţătura lor din peştera misteriilor elitiste şi au propovăduit-o neamurilor, la tot natul. Zamolxis printre dacii săi, atraşi cu toţii la un mod de viaţă pitagoreic, iar Iisus la scara întregii umanităţi. Drept care puţini evrei şi mai toţi ceilalţi mediteraneeni au înţeles mesajul cristic, căci erau deja pregătiţi prin mult-puţinul ce ajunsese din învăţătura pitagoreică în circuitul public. Dacii mai mult ca oricare alt popor, cred unii exegeţi. Cu ce i-am putea contrazice?!…
(…………….)

Acesta este textul publicat în cartea Unu în limba română, o carte despre care pot spune doar atât: nu putea fi scrisă decât despre limba română, cuvîntul unu fiind unul dintre cele mai importante esteme ale limbii române. Era un cuvînt foarte important și în latină, dar și-a pierdut mult din importanță în limbile ce se trag din latină. Cu excepția limbii române care a moștenit din latină „obsesia” lui Unu, ba chiar a sporit-o.