ORIGINILE STRĂVECHI ALE CRĂCIUNULUI
Mai mulţi cercetători consideră cuvântul Crăciun că ar proveni din lat. creatione(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rom. Crăciun de la lat. creationem întâmpinăm câteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic. În ce priveşte problemele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea ar fi devenit e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, în timp ce e final nu trebuia să dispară (cf. amărăciune etc.). Prin urmare, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.
Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, deoarece Iisus a pre-existat naşterii sale pământene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s-a întrupat. Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este ”născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Cioranescu. Autorii Lexiconului de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum. Meyer (Alb. St., I, 89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rom. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună când
preotul roman pre-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi Capidan (Dacor., 3, 142). Autorii Dicționarului Academiei evită să spună ceva concret despre originea acestui termen.
Ghinoiu-Pleșca în Sărbători și obiceiuri…(2100-2004) definesc termenul Crăciun astfel: 1. zeu solar, de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn și zeul iranian Mithra; 2 sărbătoare dedicată zeului autohton cu același nume în perioada solstițiului de iarnă, peste care creștinismul a suprapus nașterea Domnului Iisus; 3. colac (făcut de Crăciun) antropmorf în forma cifrei 8 care reprezintă divinitatea cu același nume”. la care se adaugă sensuri ceva mai noi precum: a) sărbătoarea creştină a naşterii lui Iisus care se celebrează pe data de 25 decembrie; b) personaj legendar care aduce daruri de Crăciun celor mici, numit Moş Crăciun, sensuri mult mai cunoscute în ziua de astăzi.
Cuvântul Crăciun este practic răspândit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: cf. bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun. În vechea rusă avea sens de „solstiţiu de iarnă” şi „moarte”. Larga răspândire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i-a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56). În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) pornește de la forme slave complet inadecvate, precum kratъkъ „scurt” sau kračatь „a păşi”. Pe de altă parte, Berneker (Slaw. Etym. Wb, 604) arată slavii au împrumutat termenul de la români, iar ungurii de la slavi, deși nu există vreun argument pentru care să nu-l fi luat și ei tot de la români.
Paliga (46-47) arată că la sârbi kračun se referă la „ziua butucului” când se ardea un „butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie. La ruşi karačon este perioada solstiţiului de vară, iar la ucraineni este „colacul de Crăciun”. În rusa veche, koročun era o sărbătoare de după 15 August. Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă „butuc, buturugă”, în general, ar proveni de la PIE (s)ker- „a tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de „butuc, buturugă”. Acest lucru nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru că este la fel de posibil ca noţiunea de butuc din albaneză să provină de la cea de Crăciun şi nu invers, din moment ce butucul Crăciunului a fost tot timpul asociat cu această sărbătoare străveche.
Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din română, deoarece acest cuvânt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate dacă am considera că poporul român s-a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul român este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea „creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datând din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice. Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică „Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Dedь Moroz, adică Moş Ger, este indubitabil că la ei nu s-a făcut o asociere între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s-a făcut la români şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii române străvechi. Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au împrumutat acest termen de la români. În plus, este cert că au existat contacte între geto-daci şi slavi cu peste 2000-2500 de ani în urmă.
Dovadă că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvânt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s-a celebrat în sânul bisericii creştine decât destul de târziu, abia începând cu secolul IV, mai întâi la Roma, de prin 336 d.Ch. încoace. În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă, apoi treptat s-a adoptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus. Această dată s-a generalizat cu timpul în ambele părţi ale Imperiului Roman. Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus. Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este celebrată pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană „natalis solis invicti” („naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească. În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile. În aceste zile romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism și mai apoi asimilat cu sărbătorirea Crăciunului. Sărbătoarea devine un obicei care dăinuie şi astăzi, răspândindu-se în toate ţările europene, cât şi peste ocean în cele două Americi.
La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.
Așa cum arată și Ghinoiu-Pleșca, nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgână romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic. Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă. Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă. Sărbători legate de această dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.
Având în vedere aceste detalii, geto-dacii sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi re-naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor. Avem atestări documentare că vechea religie traco-dacă era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Ch. Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit până foarte târziu la traco-daci. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin I, în satul său natal Tauresium fusese un adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI, d.Ch., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu trac vor fi dăinuit mult timp şi după aceea. Menționăm, de asemenea, că în religia zoroastriană naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus. Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul românesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat până azi, sânt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră și ea că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus. Din punct de vedere etimologic, autoarea pornește de la rad. PIE *perku- „stejar”, radical din care provine lat. quercus „stejar”, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, „butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă până în primăvară. Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte „chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun. La megleno-români, acest butuc se numeşte „boadnic”. În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este puţin probabil ca rom. Crăciun să provină de la rad. PIE *perku-, radical care defineşte stejarul. Pri urmare, cei doi termeni nu trebuie confundați. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie numai din lemn de stejar. Pe de altă parte, trebuie arătat că la ruşi karačon defineşte perioada solstiţiului de vară, iar în rusa veche definea o sărbătoare de după 15 August. Prin urmare este posibil ca la traco-daci ca și la alte popoare indo-europene acest radical să fi putut defini mai multe sărbători importante din cursul anului, sărbători care aveau ceva în comun, putând fi legate calendaristic de cele două solstiţii. Pentru societăţile agrare antice sărbătorirea solstițiului de iarnă treuie să fi fost cea mai importantă pentru că marchează nu numai momentul când ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice, perioadă în care membrii societăţilor agrare dispuneau de timp mai mult pentru astfel de ceremonii. Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă. Arderea butucului în vatră până primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.
În aceeași manieră, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Înainte de a se numi Christmas, Crăciunul era denumit de vechi englezi Yule, termen care mai înainte definea o sărbătoare păgână ce se celebra la solstițiu de iarnă. Mai mult, solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul (cf. friz. jul, eng. yule). După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul „discul (cercul) solar”; cf. eng. wheel „roată”, gr. κύκλος id.. Prin urmare, rom. Crăciun trebuie să definească tot „discul (cercul) solar” şi nu altceva şi trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba română. Prin urmare, există un paralelism străvechi între Yule și Crăciun.
Aici revenim la ceea ce spuneam la începutul acestui comentariu că Crăciun nu era alteceva decît o divinitate solară, fiind asimilat discului solar așa cum făceau și vechii germanici. Astfel, reiese, cât se poate de clar din cele arătate mai sus, că rom. Crăciun provine din PIE *(s)ker- „a îndoi, a încovoia”, cu forma nominală *kerk- „cerc”, radical destul de productiv în limba română, din care provine şi rom. cerc și alte cuvinte din limba română.
Prin urmare, derivă din PIE *kerk > proto-traco-dac. *kerkion > traco-dac. *Kerk’un > rom. Crăciun. Suf. -ion este specific limbii geto-dace (cf. Koga-ion). Forma ar. Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei r a avut loc destul de târziu, dar nu putem preciza când, poate către sfârşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Ch. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini stră-vechi, indo-europene având un caracter agrar neolitic, fiind întâlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene. În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit. Ca să concretizăm, termenul Crăciun reprezintă o divinitate solară, iar numele acestuia face referire la forma discului solar.
Această demonstrație științifică nu poate și nu se vrea a exclude însă .bucuria cu care astăzi lumea așteaptă și se bucură de sărbătorile de iarnă. De peste două mii de ani, trăitorii de pe aceste meleaguri onorau aceste sărbători ca și astăzi cu toată strălucirea, bucuriile și fastul cu care au fost investite și împodobite, dovedind încă odată prin continuitatea milenară a tradițiilor, continuitatea neamului nostru de mii de ani pe aceste meleaguri, asigurându-i și astfel perenitatea până în veacurile ce vor să vină.
Mihai Vinereanu
CRĂCIUN
Din: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cr%C4%83ciun
Crăciunul sau Nașterea Domnului (nașterea lui Iisus Hristos) este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie în calendarul iulian în fiecare an – rusii inca mai sunt pe calendar religios iulian. Ea face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun.”
Originea termenului
Mulți cercetători – Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu, consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus.
Alți cercetători, între care Aron și Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur ș.a. derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană, care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui, se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște și nu cunoaște nici acum asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului, tot de origine latină, așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) – și nu numai – au derivat numele sărbătorii – franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity.
Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă).
O altă etimologie e legată de denumirea sărbătorii păgâne a slavilor pentru
solstițiul de iarnă și anume Korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă). În limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Lexiconul de la Buda susține că termenul ar fi fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și Crăciun, explicație fără suport științific, cuvântul maghiar provenind aproape sigur tot de la slavi.
Sorin Paliga susține că termenul Crăciun ar fi de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac in casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.
Nașterea Domnului
Evanghelia canonică a lui Luca cât și cea a lui Matei descriu pe Iisus ca fiind născut în Betleem, Iudeea din mamă fecioară. În relatarea din Evanghelia după Luca, Iosif și Maria călătoresc de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, iar Iisus este născut acolo și pus într-o iesle. Îngeri apar și declară că Iisus este un salvator al întregii omeniri și păstorii vin ca să-l adore. În relatarea lui Matei, cei trei magi urmează o stea până la Betleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Regele Irod ordonă masacrul tuturor băieților din Betleem care au mai puțin de doi ani, dar familia lui Iisus fuge în Egipt, iar mai târziu se restabilește în Nazaret.
Istoria sărbătorii
Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”.
Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie.
În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zilele de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din perspectiva bisericii.
Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.
Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Isus.
Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgâne.
Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni.
Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară.
Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară.
Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”.
Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Isus, transforma apa în vin.
O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins – Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus, ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii, ca și Saturnaliile. Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.
Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, „Iule”, pentru a comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.
Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini.
Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon cel Mare, erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum).
Sfântul Ciprian a formulat la mijlocul secolului al III-lea: O, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut… Hristos și el se naște!
Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie.Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Alegerea datei de 25 decembrie
O teorie pentru a explica alegerea datei de 25 decembrie pentru celebrarea nașterii lui Iisus este creștinarea festivalului păgân de la Roma Dies Natalis Solis Invicti care înseamnă „ziua de naștere a Soarelui Necucerit”, un festival inaugurat de împăratul roman Aurelian (270-275), pentru a sărbători zeul soare și a sărbători solstițiul de iarnă, de la 25 decembrie. Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat această sărbătoare ca ziua de naștere a lui Isus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii” menționat în Maleahi 4:2 (Sol Iustitiae).
O expresie explicită a acestei teorii apare într-o adnotare a datei incerte adăugată unui manuscris a unei lucrări a episcopului sirian din sec. aș 12-lea Jacob Bar-Salibi.[20] Scribul care a adăugat adnotarea a scris: „Era un obicei al păgânilor de a sărbători în aceeași zi de 25 decembrie nașterea Soarelui, când se aprindeau lumini în semn de sărbătoare. La aceste solemnități și chefuri luau parte și creștinii. În consecință, când experții bisericii și-au dat seama că creștinii aveau o înclinație pentru acest festival, s-au sfătuit și au făcut în așa fel încât adevărata Naștere a Domnului să fie celebrată în acea zi.”
Cea mai flagrantă discordanță a denumirii. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului este numită Crăciun. Moș Crăciun și nașterea unui prunc sunt contradictorii ca mesaj. Este păcat că tot clerul creștin a avut ca unică țintă distrugerea vechilor sărbători precreștine. Bine că păstrăm în calendarul ortodox un obicei barbar denumit tăierea împrejur și-l sărbătorim pe marele criminal xenofob Moise, bâlbâitul. Tot bine este că ai noștri copii învață istoria criminală a unui popor rasist și xenofob, poporul ales iudaic. De ce-ar învăța ai noștri copii istoria religioasă a neamului geto -dacic. Și mai găsim și preoți isteți care-i declară păgâni barbari pe-ai noștri strămoși. Trăiască iudeo-creștinismul distrugător al Neamului românilor!
Da, cate lume stie ca pe 1 ianuarie se sarbatoreste circumcizia?
1. ianuarie – (†) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; †) Sf. Ier. Vasile cel Mare, arhiep. Cezareei Capadociei (Sâmbăta dinaintea Botezului Domnului) (Tedeum – Anul Nou) (Nu se fac nunți) calendarul Ortodox.
Faptul ca mai folosim Vechiul Testament este bine, caci trebuie sa cunoastem istoria, cultura si traditiile distincte ale „neamului ales”, doar ca biserica trebuie sa faca precizarea:”Nu faceti ca ei!”
Daca lumea ar citi Biblia – Vechiul Testament cu o indrumare corecta istorica, filozofica si etnologica, ar putea descoperi usor si cu mare surprindere si dezgust faptele marete ale poporului ales cat si natura egocentrica a dumnezeului lor, ce nu este nici pe departe asa cum il stim noi pe Dumnezeul nostru, al crestinilor.
Ar fi bine ca Biserica Ortodoxa sa mai perieze/curate putin Calendarul ei si sa puna la loc de sfinti pe atatia eroi si martiri ai neamului care au pierit si ei ca si sfintii mucenici din caledar pentru Crestinatate si pentru Natia Romana.