nicu pîrîu
49 aprobate
gravatar.com/nicupiriux
nicu.piriu@gmail.com
78.96.83.0
COVID-19 ar putea da lovitura de grație Uniunii Europene. Și mumei sale, Globalizarea neoliberală

Articolul este din EVZ din 12 martie 2020. autor:Adrian Pătrușcă

Epidemia de coronavirus, adăugată celorlalte crize, scoate la lumină hibele grave de sistem ale copilului preferat al Globalizării care este UE.

Un interviu rece și tăios ca un bisturiu cu Coralie Delaume pentru Le Figaro.

Măsurile luate de guvernul italian sunt fără precedent. Țara este zăvorâtă. Care vor fi consecințele?

Miza epidemiei de coronavirus este decisivă. Ar putea fi „accidentul industrial” care dezvăluie hibele sistemului, cum a fost Cernobîl pentru comunismul sovietic. Epidemia ar putea invalida prejudecățile despre neoliberalism și europenism, Uniunea Europeană nefiind altceva decât aplicarea cea mai extinsă, la scară continentală, a ideologiei neoliberale.
După cum spune filosoful italian Diego Fusaro: „Ni se spune că frontierele trebuie desființate. Că sectorul privat este mai bun decât cel public. Că Statul este rău. Că spitalele trebuie fie închise din motive economice (…) Un virus a fost suficient pentru a demonstra eroarea neoliberalismului.”
De fapt, în Italia se simt consecințele austerității neoliberale. Un articol din La Croix, care a provocat multă emoție, reproduce declarații îngrozitoare ale medicilor italieni, care spun că sunt nevoiți să îngrijească cu prioritate pacienții susceptibili să supraviețuiască, cu prețul sacrificării celorlalți.

Un raport al fundației Gimbe din decembrie 2019 arată că, în zece ani, Italia și-a redus cheltuielile cu spitalele cu 37 de miliarde de euro și a desființat 70.000 de paturi.
Spitalele duc lipsă de cadre în asemenea măsură încât guvernul a publicat un decret care să permită angajarea de urgență a 20.000 de persoane. Este enorm, ceea ce arată că și deficitul de personal din sistem este la fel.
Dar ce să mai spunem de propria noastră situație (în Franța?) Interminabila grevă din serviciile de urgență și mărturiile medicilor despre condițiile lor de muncă ne-au arătat că în Franța, sectorul public de sănătate este terminat.

Totuși, în ceea ce privește planul său de austeritate, Italia a mers chiar mai departe decât Franța. Trebuie arătat că țara nu a cunoscut o creștere economică de la aderarea sa la euro.

Acest lucru a dus la creșterea nivelului său de îndatorare (când nu crește PIB-ul, raportul Datorie / PIB nu are nici el cum să crească).
Pentru ca Italia să rămână solvabilă și să continue să-și achite ratele enormei sale datorii (2400 de miliarde de euro), Bruxellesul nu a încetat să-i ceară Romei măsuri de austeritate, pe care guvernele zeloase ale țării, fie ele „tehnocrate” (Monti), fie „centriste” (Renzi) au acceptat să le aplice.
Brusc, Italia a ajuns să aibă excedent bugetar primar (înainte de a achita dobânzile la datorie), și acest lucru, de multă vreme.
Italia este așadar un elev bun al Zonei Euro. Dar sunt de notorietate sub-investițiile publice cronice, degradarea serviciilor publice și lipsa de funcționari pe care aceste rețete de austeritate de provoacă.
Economia Italiei este astăzi deja bolnavă și în stagnare. Și probabil în curând în recesiune.
Pe lângă datoria colosală și creșterea economică anemică, se adaugă și fragilitatea băncilor. Desigur, situația lor s-a ameliorat în ultima perioadă. Ele au reușit să scape de o parte din creditele lor neperformante care le încărcau bilanțurile.
Dar statul italian a trebuit să sară în ajutorul multora dintre ele, inclusiv, recent, în decembrie, o injecție de urgență de 900 de milioane de euro în capitalul Banca Popolare di Bari.
Dar băncile italiene nu sunt singurele fragile. Să ne aducem aminte de Deutsche Bank, de pildă… Și de economia germană în ansamblu de altfel.

Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, economia germană merge la ralanti. Criza va agrava lucrurile?

Absolut. Ar putea chiar să fie un dezastru. Germania, al cărei model economic a fost integral conceput pentru a profita de pe urma globalizării, a suferit deja mult din cauza încetinirii economice chineze și a războiului comercial dintre Washington și Beijing.
Industria de automobile, care reprezintă aproape 5% din avuția creată și are 800.000 de locuri de muncă, este la ananghie. Pentru al treilea an consecutiv, producția sectorului a scăzut în 2019 (-9%).
Or, 2020 a început cu o lungă pauză a economiei chineze, care este cel mai important partener comercial al Germaniei.
În general vorbind, în momentul în care se evocă tot mai mult necesitatea „deglobalizării” economiei lumii, o țară care a mizat „totul pe export” și pe expansiune nu poate decât să se confrunte cu o mare punere sub semnul întrebării a întregului său sistem.
Dar nu este totul. Acest model a produs excedente considerabile pe care „regula de aur” bugetară a Germaniei o obligă să le tezaurizeze în loc să le plaseze în investiții publice.
Brusc, sume uriașe rămân în sfera financiară în loc să fie folosite, ceea ce face Germania extrem de vulnerabilă în caz de criză financiară.
După cum spune economistul Alexandre Mirlicourtois, „la cea mai mică conflagrație a planetei financiare, Germania se poate găsi dezbrăcată și să vadă cum se evaporă decenii de parcimonie”.
Pe scurt, una dintre economiile cele mai fragile ale Zonei Euro (Italia) și cea mai mare dintre ele (Germania) riscă să fie grav zguduite.
Cu coronavirusul, am cam uitat de noua criză migratorie de la granița greco-turcă…

Este adevărat. Uniunea Europeană este năpădită de crizele prezente și potențiale de tot felul, care sunt ele însele consecințele modului în care a fost construită și a modului în care a gestionat crizele precedente (criza datoriilor suverane și apoi a euro din 2008-2012, criza imigrației din 2015…).
Vorbind despre cea de-a doua, Germania a ales mai întâi, în 2015, să primească masiv imigranți. Apoi s-a răzgândit și a început să negocieze singură cu autocratul de la Ankara.
Din proprie inițiativă și fără a se consulta cu partenerii săi, Angela Merkel a încheiat cu Erdogan un acord. Una dintre prevederile acestuia era ca Turcia să fie plătită pentru a-i reține pe migranți pe teritoriul său.
Astfel, i s-au plătit 6 miliarde de euro, așa că guvernul turc a conchis că este ușor să șantajezi Europa. Și-a reluat așadar șantajul, utilizând în mod cinic migranții, aducându-i cu autobuzele la frontiera greacă pentru ca apoi să le ordone să treacă.
Prin acest șantaj, Erdogan a reușit în 2015 să obțină deschiderea a noi capitole de negociere pentru aderarea țării sale la UE.
De data aceasta, el încearcă să obțină un ajutor militar pentru Siria. Și, în treacăt, să mai bage niște miliarde în buzunar.
Evident, țara europeană care se află în prima linie în fața Turciei este Grecia. Aceeași Grecie căreia i s-a distrus economia cu „Troika” și „memorandumurile”. Aceeași Grecie a cărei populație a ajuns la capătul puterii și al răbdării, ceea ce este de înțeles.
Poporul grec are sentimentul că suveranitatea sa este călcată în picioare, că nimeni nu ține seama de părerea sa în nici un domeniu și că Europa – care nu pare defel decisă să adopte sancțiuni economice împotriva Turciei – nu o ajută.
Astfel că locuitorii insulelor se mobilizează: în Chios și Lesbos săptămâna trecută au avut loc confruntări între populație (care nu dorește construirea de noi tabere pentru imigranți în aceste insule deja suprapopulate) și forțele de ordine grecești.
Deodată, la fel cum grecii erau cu regularitate făcuți puturoși și evazioniști fiscali, în timpul crizei din 2015, acum sunt calificați ca extremiști de dreapta.
Criză sanitară, o nouă criză migratorie care mocnește, criză financiară pe cale să se nască, posibilă criză economică. În același timp, Uniunea Europeană este mai dezbinată ca niciodată. Cum poate ea să supraviețuiască acestor încercări?

Aceasta va depinde de amplaorea diferitelor crize. Nu am crezut niciodată în posibilitatea ca Franța să „iasă” din UE. Din punct de vedere tehnic este posibil, și a fost încă dinainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, înainte de introducerea faimosului articol 50.
O țară suverană poate în orice moment să denunțe un tratat pe care l-a semnat și/sau să iasă dintr-o organizație internațională la care a aderat.
În schimb, „Frexitul” mi se pare neplauzibil din punct de vedere politic.
Dar asta nu înseamnă că cred în supraviețuirea pe termen lung a monstrului supranațional pe care l-am creat – nici în cea a monedei unice.
Văd un singur scenariu plauzibil: cel al unui șoc extern care să provoace spargerea.
Coronavirusul este un șoc extern la care nimeni nu se aștepta și deci nu există nici o idee despre consecințele pe care le va avea. Cu atât mai mult cu cât se adaugă alte lucruri care se întrevăd la orizont.
Sunt dezolată să spun asta, deoarece nu este nici entuziasmant, nici liniștitor. Dar, vai, pentru că ceva este îngrozitor nu înseamnă că nu se va produce.
Trebuie să rămânem prudenți. Nimeni nu poate citi în zațul de cafea. Ordinea veche nu vrea să moară și a dovedit în mai multe rânduri determinarea sa de a se perpetua.
Totuși, mi se pare că se apropie sfârșitul. Al Uniunii Europene și al celei căreia îi este avatarul: globalizarea neoliberală.

Sursa:
https://evz.ro/covid-19-ar-putea-da-lovitura-de-gratie-uniunii-europene-si-mumei-sale-globalizarea-neoliberala.html