Lansare de Carte: Romanul „De la animă spre ceriu”, de Călin Kasper

Ion Coja: Domnule Kasper, va cunosc ca un membru activ, care din 2014 contribuie la blogul ioncoja.ro cu articole şi comentarii bine documentate, unele din ele chiar pline de originalitate. Unde va avea loc prezentarea romanului dvs.?
.
Calin Kasper: La Târgul de Carte Gaudeamus din 22-26 noiembrie 2017 , la Standul ExpoBookTitle din Pavilionul Central Romexpo Bucureşti, va fi prezentă şi Editura Eagle.(inelul central, simbolic denumit B-dul Mihail Jora, pe partea dreaptă de la intrare, stand. nr. 243). Cartea aceasta este a patra la număr, toate fiind publicate de acelaşi editor, Mugur Cornilă, un dăruit fără limite al cuvântului tipărit. Când i-am văzut entuziasmul pentru cartea a treia, intitulată „De la inimă spre cer”, cu un subiect sensibil (Mişcarea Legionară), cu portretul lui Corneliu Zelea Codreanu pe copertă, i-am atras atenţia că s-ar putea să fie trecut pe lista neagră, din pricina cărţii mele. Mi-a răspuns că să nu-mi fac griji, pentru că e deja pe această listă, din pricina unei cărţi publicate anterior, a lui Paul Goma.
.
I.C: Mi se pare o cinste deosebită ca să ajungi pe această listă neagră! Revenind totuşi la oile noastre, este destul de neobişnuit, ca două cărţi ale aceluiaşi autor să poarte aproape acelaşi titlu: „De la inimă spre cer” şi „De la animă spre ceriu”. Nu sugerează aceasta o asemănare între subiectele celor două cărţi?
.
C.K: O observaţie foarte pertinentă, domnule Coja. Aţi rămas un spirit viu şi cu ochi de vultur. Nimic nu vă scapă! De asta cred că ocupaţi cu cinste, primul loc de pe lista neagră. Cine e pe această listă poate spune că n-a trăit degeaba! Cartea despre „Mişcarea Legionară” am scris-o şi ca să-mi vărs năduful, fiindcă mi s-au părut strigătoare la cer mistificările, denaturările şi manipulările din jurul Mişcării, ca să-i taie rădăcinile, să nu mai poată reînvia în veci. Una dintre minciunile gogonate care fac parte din acest complot mediatic antilegionar, este şi aceea că legionarii au luat salutul lor de la naziştii germani. Or eu am citit, cu ochii cât cepele că, cu mult înainte de a se fi născut Hitler, românii ardeleni foloseau salutul „legionar”, care era luat după cel roman. Romanii, după ce băteau cu pumnul în pieptar, ridicau mâna dreaptă spre cer şi exclamau: Ave Cezar! La Adunarea din 15 mai 1848 de la Blaj, la depunerea jurământulu către împărat şi naţiune, cei 40.000 de români au jurat, cu stânga la inimă şi cu dreapta spre cer. Apropo, titlul acesta foarte inspirat, „De la inimă spre cer”, a fost propus de Mugur Cornilă. Titlul iniţial era „Cuibul Fraţilor de Cruce”.Văzând eu că titlul lui Mugur este mai mioritic decât al meu, l-am şi adoptat, cu speranţa că titlul cât şi cartea, mă vor apropia de dvs. pe lista neagră.

I.C: Deci, după unele minţi isteţe, românii erau nazişti de la 1848. Poate că asta explică şi ura seculară faţă de noi şi care, dacă nu veghem, s-ar putea să ne ameninţe existenţa naţională.

C. K: Sunt foarte multe asemănări între Mişcarea Legionară şi evenimentele din Transilvania de la 1848-49. De exemplu, existenţa unor Frăţii de Cruce ardelene, atestate documentar la câţiva ani după răscoala lui Horea. Fondul pisetal din Abrud era o astfel de organizaţie românească, cu mari asemănări cu „Ajutorul legionar” din anii 1940-41. Acest fond depunea banii strânşi de la membri săi, la diferite societăţi pe acţiuni din Austria şi Ungaria. Cu câştigul obţinut, plătea câţiva medici şi vreo două moaşe la spitalul din Abrud. Această organizaţie avea şi un „cont” special în caz de necaz, care se numea, cum altfel, „Lada Frăţiei”, din care erau ajutoraţi cei aflaţi la strâmtoare. Spiritul acestei organizaţii se concentra pe „Legea Ajutorului”, pe care o găsim exprimată atât de concis în „Cărticica şefului de Cuib”, cartea de bază a doctrinei legionare. Chiar şi lingvistic se găsesc asemănări între cele două perioade: persecuţiile românilor din preajma anilor 1848 se numeau „goane”, în timp ce aceleaşi persecuţii asupra legionarilor se numeau „prigoane”.
.
I.C: Aveți un merit deosebit, domnule Kasper! Prin cărțile dvs ați demonstrat că spiritul legionare are mare vechime la români! Nicicum nu poate fi legat de fascism sau de nazism! Spiritul legionar s-a născut probabil în Transilvania, acolo unde românismul era mai periclitat ca oriunde în România reală!
.
C.K: Absolut! Credinţa nestrămutată în Dumnezeu, Legea Ajutorului, Legea Onoarei (sa nu asupreşti pe nimeni, dar nici să nu te laşi asuprit de alţii) şi, nu la urmă, grija de a nu fi mişel, cât şi o aspiraţie spre înalt şi adevăr, i-a caracterizat pe tribunii şi glotaşii ardeleni. Când s-a depus jurământul la Blaj, la 15 mai, atunci când iobagii români, cu „lacrime” în ochi, ridicaseră mâna spre cer, noblilul Vasile Nopcea (mare patriot, român curat de altfel, fost comite suprem al Hunedoarei timp de 15 ani, Căpitanul unei Frăţii de Cruce care jefuia noaptea baronetul bogat şi care purta o mască neagră pe faţă, ca să nu fie recunoscut, ceea ce i-a adus porecla de „Faciă Neagră”), a ridicat mâna înmănuşată la jurământ. (Purta întotdeauna manuşi albe, prevedere căpătată în urma acţiunilor de noapte, ca să nu fie recunoscut după mâini.) Atât de sfânt li s-a părut iobagilor români jurământul ce tocmai îl depuneau, încât până şi mănuşile albe ale lui Nopcea li s-a părut un sacrilegiu, drept pentru care au început să murmure. Fiindcă Nopcea nu a priceput ce era cu acel murmur, Bariţiu i-a şoptit: Vasilică, scoate mănuşile!
.
I.C: Sunt fascinante aceste întâmplări! Sunt şi pilduitoare totodată. Ele n-ar trebui să lipsească din manualele şcolare! Ați salvat de la uitare adevărate nestemate ale felului de a fi românesc!
.
C. K: E mare păcat că aceste fapte mici, dar extrem de sugestive, nu sunt cunoscute nici de cei care acum sunt pe băncile şcolii şi nici de cei maturi. Ori fără istorie, eşti ca ciulinii lui Istrati care, cu rădăcinile uscate, erau aduşi de vânt „Dumnezeu ştie de unde şi erau duşi, Dumnezeu ştie unde”.

I.C: Deci, romanul acesta istoric este o carte specială, care renunţă la prezentarea apologetică a tribunilor, precum a fost prezentat Avram Iancu mai mereu!
.
C.K: Avram Iancu este o figură istorică, aşa cum a fost şi Horia, dar eu l-am prezentat aşa cum rezultă din documente. Nu prea mi-am permis fantezii aiurea la adresa lui, cum n-am făcut-o la adresa nimănui. Chiar şi evenimentele istorice le-am prezentat după cum reieşeau ele din documente, memorii şi amintiri. Sunt atât de multe evenimente memorabile în aceste scrieri, încât nici nu ai nevoie să faci apel prea mult la imaginaţie.
.
I.C: Deci, să înţelegem că este o carte scrisă cu un respect deosebit pentru documentul istoric, suficient de spectaculos ca să fie suficient!

C.K: Nu tocmai, pentru că citind multe documente (elaborarea cărţii a durat patru ani), evenimentele descrise din acele pagini mi-au sugerat anumite scenarii, pe care un istoric nu are curajul de a le descrie, pentru că nu are documente scrise „negru pe alb” pe care să se bazeze, putând deci fi atacat pentru că nu procedează ştiinţific şi deontologic. Dar istoria noastră este plină de „găuri negre”, din pricină că noi suntem un popor „oral”. De asta e necesar uneori ca să refaci evenimentele istorice pe baza „teoriei probabilităţilor”, sau mai bine spus, aşa cum arheologii refac un vas antic din câteva cioburi găsite în pământ. Aş da un exemplu, ca să fiu mai clar. Ioan Buteanu, care era mai mare cu trei ani decât Avram Iancu, s-a perindat mereu pe la Cluj şi pe la Târgu Mureş, în perioada în care şi Iancu a fost acolo. Animaţi de aceleaşi idealuri naţionale, este foarte probabil ca ei să se fi cunoscut în această perioadă. E o presupunere personală, care trebuie să se bazeze pe ceva, ca s-o poţi lua în calcul. Iosif Şuluţiu, prietenul lui Iancu din copilărie până la moarte, povesteşte în Biografia lui Iancu că, pe când era elev la liceul piarist, Avram Iancu a avut un conflict cu vreo 20 de unguri, cărora le-a spus cam apăsat că marele lor rege, Matei Corvin, este de origine română. Aceste vorbe ale Iancului i-a dus pe unguri în absurde conflicte fiind aproape de a se lăsa cu scântei. Iosif a reuşit să-l tragă pe Iancu din acea grămadă, povestea aceasta răspândidu-se cu repeziciune printre românii din Cluj. (Acesta, zic eu, este momentul în care Iancu şi Buteanu au devenit prieteni fiindcă, ca un reflex al acestei întâmplări, Buteanu îl va numi pe Iancu în unele scrisori trimise mai târziu, pe lângă simpaticul „Iubite Iance” şi „Iancu Corvinul”. Eu cred că el făcea o referire la acel conflict al lui Avram cu ungurii, din pricina lui Matei Corvin.)
Buteanu pleacă prin 1845 sau 46 în ţara Chioarului, de unde era de loc şi-şi deschide acolo birou de avocatură. Dezmoştenit de tatăl său, ameninţat cu închisoarea pentru poziţia sa naţionalistă, se mută la Abrud, unde îşi face meseria de avocat mai departe. Nici un document românesc pe care l-am consultat, nu explică cum de s-a mutat acesta tocmai la Abrud. Istoriografia română consultată de mine lasă impresia că el s-a mutat acolo de capul lui. Că nu e de loc aşa, ne-o dovedeşte martorul 23 din documentele Comisiei Cozma, avocatul Farkas Tamas, care declară că în Abrud erau prea mulţi avocaţi, care abia îşi duceau traiul:” Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent un alt avocat. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de 60 de florini de aur. A fost găzduit la popa Amos. Numele lui este Ioan Buteanu. După ce s-a stabilit aici, preoţii au anunţat în fiecare biserică că românii care au procese, să se adreseze lui.”
Nu vi se pare că Buteanu a fost adus la Abrud de o organizaţie care i-a dat un salariu, i-a făcut publicitate şi i-a găsit şi o gazdă primitoare? Şi cine putea fi în spatele acestei organizaţii? Avram Iancu, desigur. Buteanu a fost tot timpul recunoscător Iancului. Oamenii de caracter, rămân fideli celor care i-au ajutat. Ori Buteanu, care erea mai vârstnic ca Iancu şi care era deja la 1848 de cel puţin un an la Abrud, cunoscut ca avocat fără arginţi al românilor, putea să se impună ca principal conducător al moţilor. Ori el, de fiecare dată, l-a lăsat pe Iancu în frunte. Asta arată că şi Iancu trebuie să fi avut activitate revoluţionară anterioară anului 1848, altfel nu ar fi ajuns în 3 săptămâni conducătorul recunoscut al moţilor. În roman se găsesc mai multe argumente pentru ipotezele pe care le-am făcut, acolo unde documentaţia precară şi „găurile negre” m-au silit la astfel de acţiuni. Din aceste fapte mărunte, prin raţinamente logice, am construit firul epic al romanului, care propune în locul „găurilor negre”, alternative plauzibile.

I.C.: Dacă raportezi literatura română la istoria națională constați că sunt o sumedenie de subiecte care puteau genera o literatură superioară! Scriitorii români au mari datorii față de istoria Neamului. Domnia voastră, domnule Kasper, acoperiți o parte însemnată din aceste datorii. Și o faceți inginerește, aș zice!
.
C.K.: Eu mă consider fericit că sunt inginer, nu de alta, dar ingineria m-a împiedicat să mă fac istoric. Părerea mea este că cei ce studiază universitatea cu specialitatea istorie, primesc pe lângă studiu şi o pălitură cu un ciocan de lemn în cap, care-i împiedică pe unii care n-au capul destul de tare, ca să mai judece logic. Or ingineria, oricât de seacă ar fi, te învaţă, prin matematica şi fizica pe care te obligă s-o studiezi, să gândeşti logic. Eu aş introduce la istorici logica şi matematica ca obiecte de studiu obligatoriu, fiindcă fără o gândire logică, nu poţi fi istoric. Nici măcar de mâna a doua.
.
I.C. Ceea ce le lipsește istoricilor de azi este obrazul, simțul moral! Sunt prea mulți mercenari printre istorici! Adică fac din istoriografie o marfă, scoasă la tarabă!… Dumneavoastră faceți istorie din respect față de dvs înșivă! Acest respect istoricii profesioniti l-au pierdut! Așa se face că ei se feresc de o serie de subiecte pe care dvs nu le-ați ocolit! Vă felicit, deși a fi corect și cinstit nu trebuie să fie un merit, ci starea de normalitate a fiecăruia! În asta constă, din păcate, originalitatea dvs ca istoric!
.
C.K.: Nu am avut în vedere originalitatea cu orice preţ! Pentru că abia acum intrăm în zona minată: lingvistica. Ştiţi şi dvs. că inginerii îşi bagă nasul cu plăcere acolo unde nu le fierbe oala. Aici cred că aveţi cu adevărat posibilitatea să mă faceţi praf, dacă asta aţi urmări. Dar înainte de neantizare, să vă aduc câteva argumente, poate înduplec curtea să nu pronunţe condamnarea la moarte. E foarte clar că nu ar fi fost verosimil ca să-mi pun personajele ardelene din jurul anului 1848 să vorbească româna literară contemporană. Am folosit deci dialectul transilvan din secolul al XIX-lea, pe care l-am găsit în documentele vremii. Asta m-a costat cel puţin un an din viaţă, dar cred că a meritat. Fiindcă sunt unele expresii de o frumuseţe care te încremeneşte. Se ştie că ardeleanul e scump la vorbă şi că vorba-i este cam rară. Dar el ajunge la liman mai repede decât oricine, prin nişte expresii concentrate şi expresive, pe care, din păcate, limba actuală nu le poate imita nici pe departe. Să găsească cineva expresii echivalente din vocabularul actual, şi eu rescriu toată cartea! Să dau câteva exemple:
„La această audiență, Caterina fu de o elocvență rară, a plâns, s-a ţâpat pe jos, a implorat, ceea ce l-a impresionat până la lacrimi pe împărat, care avea naturelul foarte sugestiv.” „Ductorele (conducătorul) loru este secătura de vicecomite George Pogany, român degheneratu din Clopotiva, om cu sucă rea.”
Ca să-l perii puţin pe cititor, (pentru că nimeni nu te ridică la rangul de autor mai bine decât cititorul!) supus la strapaţe (oboseli) considerabili în timpul cetirii, am căutat să-l îmbunez cu expresii laudative, precum simulatissimul cetitor, cetitorule luător aminte, cetitorule nepregetătoriu şi luminatu, sau simplu, cum scria Axente Sever: cetitorule bune. (Colosal Axente şi ca lingvist! El pune atât substantivul „cetitorul”, cât şi adjectivul „bun” la vocativ, dar nu ca „bunule”, ci ca „bune”, ceea ce este o inovaţie nemaiîntâlnită în limba română.)
Sunt şi expresii care explodează ca un foc de artificii: „Nimic de disu, că o fost om isteț, care o șciutu cum să-și ducă lucrul lui la bun finit, dară un singur lucru nu l-o șciutu ori nu l-o luatu în samă: că întunericul nu-l poți împunge cu lancea și nice tăia cu sabia. Întunericul pote fi alungat doră de o revărsătoria de lumină! De lumina învățăturii și a școleloru!” Înșişi anii revoluţionari 1848-49, sunt numiţi în dialectul transilvan „anii degheneraţiunii”, „timpul vrăjbilor”, „Anii epocale” sau „timpul răsturnăturilor universali”. Pe ici pe colo apar expresii demne de ţinut minte, precum spune Iancu despre „desfrânata sa armată” (a lui Harvany), sau cum apare în alt document românesc:” Ca să poată stăpâni cele furate și jefui pe mai departe pe bieţii români, cele trei națiuni, ungurii, sașii și secuii au făcut, la 16 septembrie 1437 o nărăveală, numită Fraterna Unio.” Cuvântul „nărăveală” plin de sugestii colaterale, ţine aici locul cuvintelor cam apatice „convenţie“ sau „înţelegere“.

I.C.: O „nărăveală” este un cuvînt de care am avea nevoie și azi! Semnificația lui ar putea fi „o înțelegere făcută cu gânduri rele, împotriva firii și a adevărului”! …Cred că aveți un material lingvistic bogat, pe care ar trebui să-l publicați. Vă ofer site-ul, ca primă fază, înainte de tipar!

C.K.: Cartea nu este o carte pentru toată lumea, fiindcă va fi greu de digerat de acel cititor care, de multe ori, aşteaptă de la o carte fie să-l distreze, fie să-l adoarmă. E o carte care cere trezvie, cum scrie la Filocalie. Şi ca să vedeţi cât de utilă este matematica în înţelegerea istoriei, am introdus în carte o socoteală aritmetică, care aşteaptă din 1851 să fie făcută, pentru ca istoria să-şi dezvăluie adevăratul ei sens. Această socoteală a fost publicata pe blogul dvs. şi poate fi citită la link-ul: https://ioncoja.ro/acea-cercetare-oficiala-austriaca-autentificata-de-tribunalul-militar-din-cluj-a-ajuns-la-urmatoarele-rezultate-partea-maghiara-a-omorat-civili-nevinovati-4425-romani-si-252-sasi-iar-glo/
Şi pentru că mi se pare că am abuzat destul de răbdarea cititorilor, să închei aici cu un fragment din „De la inimă spre ceriu”, fragment insiprat din citirea cu lupa al insipidului, dar extrem de importantului „Raport al Comisiei Cozma în Munţii Apuseni, în iunie 1848.” care mi-a inspirat şi alte capitole interesante din roman:

„La cârciuma lui Aron din Abrud era mare devălmăşeală. Era o sâmbătă de început de iulie a anului 1848 și şandramaua gemea de mușterii. Igreţii* (reg. igreţ = ţigan-lăutar) lui Pițiguș, care își terminaseră jumătate de repertoriu, togma îşi trăgeau o ţâră sufletul. La o masă, mai mulți fârtați din Frăţiile de Cruce din Câmpeni şi Abrud stau şi chefuiau. Acolo se afla şi Fratele Bisztrai Alexandu, vecinul judelui nobiliar din Câmpeni, Bisztrai Joszef. În faţa lor, pe jumătate goale, se aflau mai multe ulcele cu vin, o glajă cu apă de Borsec, nişte uiăgi* (reg. uiagă = păhăruţ, ulcică mică pentru palincă) şi o garafină piculină cu palincă. Tovarăşii de pahar beau şi vorbeau despre Uniunea Ardealului cu Ungaria. Vasile Motora, proptit pe coate şi cu umerii ridicaţi, întrebă:
— De ce dară înainte de Adunarea din Duminica Tomii românii voiau Unirea cu Ungaria, iar după Adunare s-au contorsu aşe de vârtosu de n-or mai vrut-o?
— Păi, fiindcă Ardealul are aur şi sare! Iar ungurul l-o regulat pe român timp de 800 de ani, ceea ce-i prea destul! spuse Ion Corpadea, ce stătea în capătul celălalt al mesei.
— Vedeţi dară, omeni buni, de ce-o trebuit să umble bade Corpadea la Blasiu, la Adunarea cea mare? Ca să afle de acolo, taina tainelor: că Ardealul are aur şi sare! răspunse Vasile Motora, în hohotele de râs ale celorlalţi.
Dar Bisztrai Alexandu dete discuţiei alt curs, mai personale:
— Frațiloru, să șciți că mie, Bisztrai Alexandu, mi-o căşiunatu să-l alung pe Bisztrai Joszef cu degraba din Câmpeni, că nu pot să-l mai văz în faţa ochiloru! Elu are încă o casă la Bistra, unde pote sta fără să-mi mai amărască şi mai tare sufletul!
— Frate Alexandre, parcă nu de mult te lăudai că o să-i dai judelui foc la casă şi-o să-l urci la grindă, iar amu vedem că vrei doră să-l alungi din Câmpeni. Erai așe pornitu și amu te-ai răzgânditu? Te-o fi luatu cumva frica, ori ai ostenitu? L-o împuns unul din cei din jurul mesei.
— Ba de locu! Dar atunce când diceamu că-i dau casa focului, rana me din suflet era încă vie! Când l-am prinsu că umblă cu muiarea me, atunci am vrutu chiar să-l ridic la rudă, cu zghilţul (ard. zghilţ = funie înodată, cu un ochi ce se strânge) de gât! Aș fi fostu atunci capace să-l omor și să-i dau și foc la casă, fără să-mi pese că voi înfunda ocna! Dară după ce mi-am alungat muierea din casă și am rămas sângur, am cugetatu afund, că dacă cățaua nu vra, nice cânele nu pote! Așe că m-am mai stâmpăratu cu ridicatul la grindă. El însă, știindu-să cu musca pe căciulă, trăieșce cu spaima în sân și-i tare înfricat că o să moră noptea, cuprins de vâlvătăi. Mai are pe deasupra și nește daravele încurcate cu câțiva săteni, de la care o luatu 40 de florini de căciulă, ca să-i puie juzi săteșci. Unii dintre ei n-au agiuns juzi, dară nice banii nu i-au mai văstu îndărăpt. Aceia s-au giuratu că l-or ridica ei la grindă. Așe că asta am lăsat-o în sama lor, fiind mai păgubiți ca mine. Din astă pricină, Bisztrai Joszef o și bolunzit* (ard. bolund = nebun). Domne, feri! Amu, mă mulțumescu doră să nu-l mai văz în fața ochiloru, că nu vreau nici eu să rămân cu curu gol! Că dacă-i dau foc la casă, arde și casa me, că noi, ca vecini, avem casele aproape lipite una de alta!”
.
Pe cititor îl aşteaptă multe astfel de povestiri, toate cu bază istorică care, sper eu, îl va încânta şi-l va face mândru că neamul nostru are o istorie atât de extraordinară. (Sunt prezentate epic povestiri despre Ecaterina Varga, Karl Hoheder, Vasile Nopcea, Mihăilă Gritta, Sanţiu corporal, învăţătorul Sava Săvoiu din Deva, capcana întinsă lui Axente de Susana Kabos care era să-i aducă lui Axente condamnarea la moarte, prezentarea activităţii lui Ioan Maiorescu, etc.),Şi ca să nu mă dezmint, am terminat romanul în forţă, într-o notă şi mai originală: „Amu, dacă tot ce-o fost de trebuinţia am fost scrisu şi-am rămas cu taşca goală, am să finire cu stihurile boierului craiovean Nicolae Ruşinescu:

“Ce se dic şi ce se facu,
Me bate gândul se tacu.””