Zigu Ornea despre Mișcarea Legionară

– Note de lectură –

Aflasem de la dl. Z. Ornea că pregătește o carte despre dreapta românească a anilor ’30 și am așteptat-o cu cel mai mare interes. Scrisă la cinci ani după expierea comunismului de tip bolșevic, o asemenea carte mă gândeam că va pune dezbaterea acestui complicat și glorios deceniu în termenii normalității de care nu a avut parte niciodată până azi. Din păcate, citind cartea d-lui Z. Ornea găsim mult prea puține dovezi că am avea de-a face cu un text scris în deceniul de grație al anilor ’90..
.
Mai mult ca orice m-a surprins superficialitatea (sic!) cu care dl. Ornea tratează însăși miza cărții: mișcarea legionară. Pe care o condamnă cam fără nici o rezervă, concluzionând invariabil asupra vinovăției de neiertat a celor ce au avut vreo tangență cu legionarii. Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, materia și stratagema cărții. Numai că, aproape fără excepție, cartea conține cam toate acuzațiile ce li se tot aduc legionarilor reluate ca adevăruri definitiv însușite de toată lumea, fără să se spună mai nimic despre răspunsul legionarilor care nu-și recunosc decât mult mai puține greșeli și păcate. Acest răspuns dezvinovățitor a fost ascuns publicului românesc până în Decembrie 1989.
După aceea, după Revoluția din Decembrie, am avut cu toții ocazia să cunoaștem cu ce argumente încearcă legionarii să se disculpe. Ecouri ale acestei “apologii” au ajuns chiar și pe ecranul televiziunii naționale, astfel că pentru cineva, aflat în anul 1995 în postura de autor al unei cărți despre legionari, mi se părea imposibil și inadmisibil să mai ignore textele, atât de numeroase și atât de accesibile azi cititorilor români, îndeosebi tinerilor cititori, texte prin care legionarii își prezintă propria versiune asupra evenimentelor în care au fost implicați cu sau fără voia lor. Am fost extrem de curios, deschizând cartea domnului Z. O., în ce fel, cu ce argumente ar fi respins și ar fi dat peste cap pledoaria legionară. În publicistica românească, nimeni nu mi se părea mai nimerit decât sus-amintitul să facă acest lucru ! Și nu l-a făcut !

N-am încotro și îmi aduc aminte cum, în urmă cu vreo 10-15 ani un binevoitor cu grad de colonel m-a chestionat tovărășește pe tema relațiilor mele cu Petre Țuțea și Simion Ghinea, mirându-se că îmi pierd vremea cu niște oameni terminați. I-am răspuns că îmi pierd vremea cu folos, învățând și aflând de la ei multe lucruri neștiute de mine. “Care?”, s-a mirat tovarășul neîncrezător în neștiința mea. De exemplu, i-am răspuns eu, felul cum a fost asasinat I.G. Duca, motivele etc. Și i-am povestit varianta legionară a celor petrecute în ziua de 29 decembrie 1933. Nu i-a venit organului să creadă că eu am putut lua în serios brașoavele celor doi legionari. Deocamdată nu iau nimic în serios, i-am răspuns eu, dar aștept ocazia să verific. “Verific eu !” s-a oferit colonelul: “am un coleg care și-a dat doctoratul în crimele legionarilor. Am să-l întreb și am să vă spun eu care este adevărul!”
După câteva săptămâni, omul mi-a dat telefon, aproape amuzat: “Dom’ profesor, știți, chestia aia cu I.G. Duca este așa cum v-a povestit-o Țuțea ăla al dumneavoastră ! Ce părere aveți?!”

Părerea mea este veche și de demult: audiatur et altera pars… Exact ceea ce nu se prea întâmplă în cartea d-lui Z. Ornea, unde asasinarea lui I.G. Duca este prezentată mai departe în termenii anilor ’50. Or, legionarii au format deja o strategie de apărare, disculpându-se prin răspunsuri la mai toate acuzațiile ce li s-au adus. Răspunsuri coerente, relativ acceptabile, plauzibile. Ele circulă de-acum în public ca veritabile teze legioare, dezvinovățindu-i pe legionari în ochii și în mintea și în sufletul a tot mai mulți tineri. Cartea d-lui Z. Ornea nu suflă un cuvânt despre aceste “teze” ala apărării legionare. În felul acesta, spre nesfârșit regretul meu de cititor și vecin al autorului, domnul Z. Ornea rămâne corigent la un examen pe care sus-amintitul colonel, în urmă cu 15 ani, l-a trecut cu brio! Păcat, tovarășe colonel, că nu vă știu numele cel adevărat ca să-l pomenesc în acest colț de pagină!

Ca să mai afirmi azi despre legionari că au scris cea mai neagră pagină din istoria neamului, e nevoie de argumente serioase. Nu mai “merge” ca înainte de ’89, când puteai spune orice despre legionari, nimeni nu îndrăznea să îți ceară dovezile. Din fericire, lucrurile s-au schimbat, s-au normalizat! Astfel că s-a putut pune în circulație și replica apărătorilor legionarismului ! Ce să însemne faptul că dl. Z. Ornea nu o ia în seamă nicicum, când tocmai asta aștepta toată lumea care a cumpărat ultima sa carte: să-l vadă pe distinsul critic literar și sociolog spulberând pretențiile de nevinovăție ale legionarilor, înecându-le în absurd și ridicol!

Din păcate, așteptările cititorilor sunt înșelate, cartea lăsând impresia că a fost scrisă în urmă cu vreo douăzeci de ani! Scrisă pentru publicul cititor ignorant și neinformat, care eram cu toții pe atunci, iar azi, slavă Domnului, nu mai suntem ! Evident, pentru o carte nu poate fi defect mai mare decât acela de a nu-și cunoaște cititorii!… Acesta e și păcatul în care cade dl. Z. Ornea: scrie pentru un public care nu mai există!

Procedând astfel, dl. Z.Ornea își pune în pericol însăși motivația cărții. Cartea este scrisă sub imboldul, relativ bine disimulat, al dorinței irepresibile de a dovedi, definitiv și irevocabil, că Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica au fost legionari. Și nu-i vorbă, dl. Ornea reușește să producă toate dovezile necesare. Numai că, din motive amintite mai sus, azi, pentru un cititor demn de acest nume, stabilirea aderenței la legionarism nu mai înseamnă, automat, vinovăție. Da, Mircea Eliade a fost legionar! Demonstrația este convingătoare, impecabilă! Dar lipsește din cartea d-lui Ornea demonstrația, la fel de convingătoare, că legionarismul a fost într-adevăr ceea ce s-a tot spus până acum că a fost. Lipsește demonstrația seriozității celor care consideră că aparteneța la mișcarea legionară incriminează fără drept de apel. Această demonstrație, susțin legionarii, nu s-a putut face încă de la bun început, când tribunalul internațional de la Nürnberg, instituit în anul 1945, a decis, pe baza tuturor dovezilor necesare, că mișcarea legionară nu are nimic de-a face cu hitlerismul, cu violența antisemită, cu crimele împotriva umanității. S-a înșelat, oare, acea înaltă instanță judecătorească? Eu nu exclud asemenea eventualitate, dar nici nu accept ca sentința de la Nürnberg să fie trecută sub tăcere de cei care îi mai acuză pe legionari de toate relele!

Să fim bine înțeleși: eu nu iau apărarea legionarilor ! Eu iau apărarea unui principiu mai puternic decât toți legionarii și decât toți adversarii legionarilor luați la un loc: principiul dreptului de a fi ascultat și luat în seamă nu numai reclamantul, ci și pârâtul.

Altă intenție nerealizată a fost aceea de a ne convinge despre rinocerizarea produsă în anii ’30 cu scriitorii și simpatizanții extremei drepte românești. Dacă un asemenea proces s-ar fi produs într-adevăr, asta ar fi însemnat să-i vedem pe cei în cauză bătând împreună cadența în pas de front, disciplinați și unanimi, susținând la unison aceleași câteva idei primitive și obsesive, uniformizante și simplificatoare. Or, din numeroasele și amplele citate cu care își argumentează dl. Ornea pledoaria, nu rezultă nici pe departe că s-ar fi produs o astfel de înregimentare a intelectualilor de dreapta. Mai întâi, fără ca acesta să fie scopul selecției efectuate de dl. Ornea, citatele incriminatorii dovedesc, cam fără excepție, calitatea intelectuală excepțională a fiecărui “militant” de dreapta intrat în colimatorul d-lui Z.Ornea. Textele citate sunt, mai toate, impecabile ca ținută intelectuală. Din ele se înțelege bine că deceniul cercetat contează azi valoric aproape exclusiv prin autorii de dreapta. Un deceniu însuflețit de aprige polemici în care, de cele mai multe ori, cei angajați în dispută ca părți adverse erau intelectuali de dreapta, care emiteau deci păreri opuse, divergente deseori, în chestiuni ideologic fundamentale pentru extrema dreaptă, cum ar fi chestiunea ortodoxiei. Nici pomeneală să-i vezi pe acești rafinați cărturari întrecându-se între ei în a susține stereotipic aceleași idei și aceleași atitudini, escaladând umăr la umăr aceleași redute, așa cum avea să se întâmple în deceniul ’50, și aceea avea să fie adevărata rinocerizare a intelectualilor români, de care, dacă nu sunt prea indiscret, dl. Z. Ornea nu e complet străin. Oricum, e interesant de constatat că tonul la rinocerizare a fost dat de unii dintre cei pe care dl. Z. Ornea încearcă să-i aureoleze cu titlul de intelectuali democrați, ai stângii anilor ’30.

În pasionantele dispute teoretice ale anilor ’30, purtate cel mai des cu o eleganță ireproșabilă de intelectualii noștri, cei de dreapta se arată a fi personalități bine individualizate, inconfundabile. Cu greu le poți găsi tututror un numitor comun altul decât simpatia dusă de unii până la adeziunea totală pentru mișcarea legionară și în deosebi pentru persoana Căpitanului, absolut fascinantă pentru toți aceștia. Sunt de dreapta și Nae Ionescu, și Lucian Blaga, și Sextil Pușcariu, și Tudor Arghezi, și Ion Barbu, și Nechifor Crainic, și Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Barbu Slușanschi, Petre Țuțea, Nicolae Roșu, Neculai Totu și mulți, mulți alții. A vedea în ei o turmă de rinoceri(zați) este absolut inadmisibil. Dl. Z.Ornea se amăgește crezând că o asemenea stratagemă grosolană și inadecvată îl scutește de obligația ce o avea de a explica propriu-zis cum s-a putut ca atâția oameni, de asemenea calitate, să se înșele atât de amarnic, făcând profet dintr-un criminal exaltat și dintr-o ideologie a violenței bestiale, făcând temeiul mântuirii unui neam întreg. În măsura în care domnul Ornea nu le oferă cititorilor săi această explicație, acestora nu le rămâne decât să se întrebe dacă nu cumva oamenii aceia nu s-au înșelat în prețuirea lor pentru Căpitan!

Extrem de insistent, suspect de insistent se arată dl. Z.Ornea în încercarea sa de a fixa definitiv în mintea cititorilor săi ideea crimei de care se face în veci vinovat Corneliu Zelea Codreanu, asasin al polițaiului Manciu. Am crezut și eu povestea asta până când am citit cartea Pentru Legionari, care conține și o serie de documente cu privire la cele petrecute atunci, în clădirea Tribunalului din Iași, document care clasează cazul în speța omorului în legitimă apărare. Această soluție a fost dată de justiție la vremea aceea când alături de Căpitan se afla doar o mână de tineri, mai mulți elevi decât studenți. Această soluție nu a fost contestată de nimeni cu seriozitate. O contestă azi dl. Z. Ornea cu nimic altceva decât cu îndârjirea sa de a ignora orice dovadă care i-ar contrazice concluziile: “e de neimaginat și potrivnică învățăturii creștine, de care face atâta caz legionarismul, ridicarea deopotrivă a crucii și a revolverului” (p. 357) sau “cum se conciliază o mișcare spiritual-politică ce afirmă profunde convingeri creștine cu practicarea – și elogiul – omuciderii și a cultivării urii interetnice?” (p. 362).

Trec peste sintaxa neglijentă a acestor fraze, trec și peste faptul că în documentele legionare citite și răscitite de dl. Z.Ornea, fragmentar și selectiv puse și la dispoziția cititorilor săi, nu se găsește nimic care să însemne “practicarea – și elogiul – omuciderii și cultivarea (așa e corect! n.n.) urii interetnice”, dar nu pot trece peste complet greșita înțelegere ce o are dl. Ornea față de ceea ce se cheamă și este toleranță creștină.

Sigur, creștinismul, îndeosebi cel ortodox, este religia cea mai tolerantă. Toleranța creștină poate fi împinsă până la iubirea de vrăjmași, până la întoarcerea și a celuilalt obraz, până la rugaciunea pentru iertarea celor ce te răstignesc! Ea este o virtute și o datorie individuală a fiecărui creștin în împrejurări care privesc strict propria persoană. În astfel de cazuri, toleranța nu este un semn de slăbiciune, cum li se pare unora, ci semn de răbdătoare și jerfelnică iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. Când însă nu mai sunt în joc interese sau valori individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Așa se înțelege gestul “violent” al lui Hristos, care alungându-i pe zarafi din templu cu biciul apără Templul comunității, sau gestul Sfântului Nicole care, pălmuind-ul pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic, apără puritatea și integritatea Bisericii. Așa se înțelege și războiul de apărare, care se duce cu ridicarea deopotrivă a crucii și a “revolverului”. La fel acceptăm și reacțiile naționalismului defensiv la excesele “străinilor”, cum tot creștinește acceptăm corecția penală ce merge până la pedeapsa capitală, atunci când germenele antisocial, anticomunitar se vădește a fi din cale afară de primejdios, incurabil! Când cineva își apără familia, neamul sau credința, fie și cu arma în mână, o face tocmai din iubire și responsabilitate față de ordinea firească a lumii lui Dumnezeu.

Din această perspectivă, desigur, intoleranța legionarilor față de cei ce prin acțiunile lor puneau în primejdie atât “comunitatea” românească cât și ordinea firească a lumii lui Dumnezeu”, această intoleranță este legitimă și creștinească… Iată, cam așa sună, în termenii apologiei legionare, justificarea violențelor de care aceștia au fost acuzați. Să recunoaștem că ar fi fost extrem de interesant să aflăm de la dl. Z.O. ce este de reproșat acestei atitudini, unde este eroarea legionarilor. Așa însă, mingea rămâne mai departe în terenul adversarilor de care legionarii nu au dus niciodată lipsă.
În fine, există oameni în această țară – mulți, puțini, dar există – concetățeni de-ai noștri, care au trăit în preajma Căpitanului și care știu că deși justiția pământeană l-a absolvit pe făptaș de orice vină, pe temeiul legitimei apărări în care s-a aflat, el, făptașul omorâtor, n-a încetat niciodată să regrete ceasul nefericit când, neavând încotro, a trebuit să verse sânge de om!… Acești oameni, cititori direct interesați ai cărții d-lui Ornea, căci au aparținut extremei drepte românești a anilor ’30, se simt profund jigniți de superficialitatea argumentelor pe al căror temei dl. Z. Ornea se încăpățânează să facă din idolul tinereții lor legionare un infractor exaltat. Acești oameni, care nici sub tortură nu s-au lepădat de Căpitan, se întreabă bunăoară unde am ajunge dacă, bunăoară, am interpreta cu aceeași frivolitate a d-lui Z. Ornea, și alte întâmplări ale istoriei creștine, cum ar fi cunoscutul fragment biblic: “Făcându-se Moise mare, ieșit-a la frații săi fiii lui Israel și cunoscând necazul lor, văzut-a pre un om eghiptean bătând pre un evreu oarecare din frații lui, fiii lui Israel. Și căutând încoace și încolo și nevăzând pre nimenea, Moise a ucis pre eghiptean și l-a ascuns în nisip…”

Păstrând proporțiile și cu toată grija de a nu cădea în păcatul blasfemiei – și nu cădem!, cele doua “asasinate”, al lui Moise (asupra egipteanului “torționar”) și al lui Corneliu Zelea Codreanu (asupra torționarului Manciu) nu sunt oare, totuși, compatibile? …

… Cele de mai sus constituie puncte de sprijin curent invocate în scris sau oral (sic!) de cei care iau apărarea legionarismului. Ele trebuie avute în vedere și de cei care acuză legionarismul, altminteri acuzațiile aduse rămân în aer, fără nici un punct de sprijin…

Ion Coja

Vezi Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, în Revista DILEMA, anul III, nr 135, 11-17 august 1995

*

Nota redacției: La vremea când am publicat textul de mai sus, domnul ZIGU ORNEA era redactor șef al revistei DILEMA, iar eu, cunoscându-l bine pe domnul Ornea, doar locuiam în același bloc, „al scriitorilor”, de pe Titulescu, am fost sigur că în calitate de autor al cărții pe care eu o recenzam cu atâta asprime, Zigu Ornea nu va refuza publicarea recenziei. I-am dat-o în mână și onorabilitatea lui Zigu Ornea s-a confirmat în chip strălucit. Rare cazuri când un șef de revistă are comportamentul onorabil pe care l-a avut domnul ZIGU ORNEA față de textul care îi găsea numai pricini.

Din spusele vecinului meu, șeful său, directorul revistei, adică numitul Andrei Pleșu și-a arătat nemulțumirea pentru publicarea recenziei mele, făcând și un comentariu sarcastic în revistă la adresa ideilor din recenzie. Ceea ce între oameni normali ar fi însemnat că mă invita la un dialog pe seama subiectului: Mișcarea Legionară. Dar n-a fost așa, răspunsul meu la comentariul agresiv al lui Andrei Pleșu n-a mai fost acceptat să apară în Dilema, unde, dacă-mi aduc bine aminte a mai apărut un comentariu semnat de Lya Benjamin, în care distinsa doamnă specialistă în istoria PCR se mira de mine că am cerut dovezi scrise privind „anti-semitismul funciar al legionarilor”!… Nici până azi, după părerea mea, aceste dovezi nu au văzut lumina tiparului.

Voi reveni asupra gestului de mare deontolog al numitului Andrei Pleșu.
I.c.