Condamnarea dlui Vasile Zărnescu așteaptă reacția noastră

ISTORIA NU ACCEPTĂ DOGME
Prefaţă la ediţia a II-a

Oricât de mult s-ar strădui unele voci zgomotoase să afle vreo similitudine între titlul de mai sus şi o binecunoscută lucrare apărută la începutul anilor ’40 (vezi Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor, I, Bucureşti, 1941, 292 p.), totul este în zadar. Nici vorbă de aşa ceva! Titlul ales ne-a fost sugerat – după cum cititorul poate constata mai jos – de un faimos, de-acum, Apel al istoricilor francezi din 12 decembrie 2005 şi intitulat, simplu şi sugestiv, Libertate pentru Istorie. Apelul, care s-a bucurat – cum altfel? – de un larg ecou, a survenit într-un moment în care istoriografia contemporană în ansamblu pare a fi intrat într-un serios impas, provocat şi încurajat de predominanţa agresivă şi interferenţa atâtor şcoli şi curente inconsistente, care de care mai zgomotoase, mai „originale”, mai belicoase şi mai posesive, şi toate astea simultan cu intensificarea presiunii factorilor cu totul extra-ştiinţifici (guverne şi parlamente, tribunale şi o.n.g.-uri etc.), însă toţi cu pretenţii evidente de-a impune tipare ori de-a „colora” fapte şi procese istorice complexe, de-a le califica într-un mod nefericit, neinspirat şi, dacă nu cumva, compromiţător. În speranţa unor avantaje ştiinţifice şi extra-ştiinţifice, cu reflexe şi consecinţe profund dăunătoare disciplinei istoriei. Or, intervenind la timp, cu energie şi aplomb pentru respectul şi promovarea libertăţii de creaţie şi de expresie în domeniu, istoricii francezi se declară, drept consecinţă logică, ostili oricăror tabù-uri şi practici dirijiste în abordarea şi elucidarea problemelor trecutului, iar, nu în cele din urmă, ei resping cu hotărâre dogmele de orice fel, lansate, vehiculate sau inculcate de sus în jos şi de la stânga la dreapta ori viceversa.

În cazul acestei cărţi, motivele care ne-au determinat să publicăm o nouă ediţie, revăzută şi îmbogăţită, sunt multiple. Astfel, în primul rând, tematica s-a impus atenţiei cititorului, fapt ce s-a tradus deja în epuizarea volumului apărut în 2003. Mai apoi, apariţia pe mapamond în răstimp a unei literaturi extrem de bogate privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial a impus revenirea şi reverificarea studiilor anterior valorificate, actualizarea lor, cel puţin sub aspect bibliografic. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în ultimii ani, cercetările în arhivele române şi străine, cu precădere în depozitele Arhivelor Naţionale ale României (Arhiva Naţională Istorică Centrală din Bucureşti) şi ale Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (CNSAS din Bucureşti), ne-au oferit, cantitativ şi calitativ, materiale inedite adeseori de o semnificaţie ştiinţifică remarcabilă, situaţie în care numeroase capitole ale conflagraţiei din 1939-1945 se impun a fi, dacă nu numaidecât revăzute sau îmbogăţite, oricum rescrise. În acelaşi timp, nu se poate trece cu vederea că, în aceşti ani, numeroşi istorici închipuiţi sau sociologi, filosofi, literaţi etc. nu au întârziat, fapt inadmisibil, să se lanseze cu teorii abracadabrante ori să pună în circulaţie scenarii aproximative şi chiar false ale trecutului recent, manifestări care, netăgăduit, trebuie inventariate şi dezvăluite. În sfârşit, nu au lipsit eforturile, conjugate, ale unor pseudo-specialişti de a „corecta” trecutul potrivit unor tendinţe extra-ştiinţifice actuale, reintroducând principii, „teze” şi dogme precum în anii stalinismului. Tocmai sub acest aspect, considerăm, Apelul menţionat al istoricilor francezi (444 la număr!), mulţi dintre ei specialişti consacraţi pe plan internaţional (René Rémond, Marc Ferro, Alain Decaux, Pierre Milza ş.a.), constituie deopotrivă un imbold şi un model pentru slujitorii lui Clio. Cu titlu de exemplu, reţinem din Apel acest pasaj conţinând replica, mai mult decât categorică, dată tentativelor nefericite de „coafare” a trecutului conform unor „teze” şi obsesii ale prezentului, semnatarii documentului insistând că „istoricul nu acceptă dogme, nu respectă nici o interdicţie, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să fie incomod […] Într-un stat liber, nici Parlamentul, nici autoritatea judiciară nu au dreptul să definească adevărul istoric. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”.

Nu avansăm nici o concluzie. Gândul nostru a fost de a surprinde relevanţa Apelului. Cum discuţiile ar putea continua, ameninţând chiar să ia proporţii, neobişnuite pentru un Cuvânt înainte, mă opresc aici, nu înainte de a-i transmite Cititorului cele mai bune
urări şi gânduri, o dată cu încrederea în dreapta lui judecată în privinţa
acestei cărţi.

Gheorghe Buzatu
Iaşi – Bucureşti, 12-13 septembrie 2006