Completare la textul despre „Opera de colonizare a Daciei”!

Intensitatea operei de colonizare a Daciei se referă la numărul de „cives romani” aduși în Dacia, într-un fel sau altul.

Cum aflăm care a fost acest număr? Nu prea avem cum! Dar ne putem face o idee contabilizând cu atenție numărul de pietre funerare în limba latină găsite pe întreg cuprinsul imperiului roman.

Dacă excludem teritoriul Italiei și facem inventarul celorlalte provincii, vom constata că cele mai multe pietre funerare cu inscripții în limba latină se găsesc pe teritoriul Daciei nord-dunărene. Numărul acestor inscripții funerare din Dacia este cam egal cu numărul pietrelor funerare de pe restul imperiului roman! Acest detaliu este puțin cunoscut și istoricii nu i-au dat importanța cuvenită! Este logic să deducem că acest număr are legătură cu intensitatea procesului de romanizare, de colonizare!

Textul inscripțiilor vorbesc deseori despre regretul de a muri departe de Roma, unde răpostul își avea obârșia, părinții. Există o carte pe acest subiect, trecută prea ușor cu vederea: Nicolae Branga, Italicii și veteranii din Dacia, Timișoara, 1986. Am folosit această carte în a mea Transilvania Invincibile Argumentum. Mi se pare justificat să considerăm că numărul acestor pietre funerare a fost direct proporțional cu numărul vorbitorilor de limbă latină din fiecare provincie!

Nu contează câți ani o provincie a fost administrată de Roma, ci contează numărul latinofonilor strămutați de Roma în acea provincie și măsura în care aceștia s-au amestecat cu populația băștinașă! Insulele britanice sunt un bun exemplu în acest sens. Stăpânirea romană a durat vreo patru secole, dacă nu mă înșel, dar fără să lase urme atât de adânci ca în Dacia. Și asta pentru că alături de funcționarii trimiși de la Roma să administreze teritoriul respectiv nu au fost strămutați și coloniști propriu ziși, care să-și instaleze gospodării și o existență stabilă, statornică în noua patrie. Coloniști care să moară de bătrânețe în provincia respectivă…

Mai există și un factor subiectiv important: Dacia a fost cucerită într-o epocă de maximă extensie a Imperiului roman. A fost o perioadă de glorie pentru Roma, când orice locuitor al Imperiului râvnea să capete statutul de civis romanus, care îi asigura o mulțime de beneficii. Ceva asemănător cu prestigiul din zilele noastre de a fi cetățean american, de a primi patalamaua mult râvnită de fiecare emigrant! Mirificul Green Card!

Dacia Traiană a fost scutită de spectacolul decăderii Romei și a păstrat etnonimul romanus ca pe o moștenire de preț! În celelalte provincii se poate constata, în secolele 4-5, o decădere a prestigiului Romei și a statutului de civis romanus, nici pe departe respectat ca în primele secole ale mileniului. Este una din explicațiile faptului că etnonimul romanus s-a păstrat numai în Dacia. „Mândru că sunt român” este un sentiment probabil moștenit de la locuitorii Daciei Traiane. Un sentiment care nu a intrat niciodată în eclipsă!

Argumentele lingvistice sunt și ele grăitoare. Când o populație se amestecă cu altă populație, una din limbi dispare, iar cealaltă se impune. Limba care dispare nu dispare chiarcu totul, o serie de elemente ale ei se păstrează în inventarul limbii victorioase. Așa s-au păstrat din limba dacilor în limba română o serie de elemente lingvistice – foneme, morfeme, cuvinte, turnuri de frază etc. Identificarea acestei moșteniri este o preocupare constantă a lingviștilor care studiază temeinic limba română. Mă laud că am identificat mai multe asemenea elemente lingvistice moștenite din limba dacilor. Vezi „domeniul părelnicului”, al prezumtivului, din limba română.

Elementele moștenite din latină nu au fost studiate sub toate aspectele. Eu am propus să dăm o atenție specială formelor lingvistice latinești care prezintă excepții de la regulile gramaticii latinești. Când o persoană învață o limbă străină deprinde mai întâi regulile generale și abia apoi află că sunt și niște excepții. Sau nu află niciodată și va folosi o variantă simplificată a noii limbi. Procesul de simplificare a gramaticii unei limbi când ajunge să fie folosită de alte comunități este bine cunoscut. De pildă, în fostele colonii franceze, unde și azi se mai vorbește franceza, această limbă a fost mult simplificată de vorbitori. Vezi așa numitele limbi creole.

În Imperiul Roman mai multe comunități au abandonat propria limbă și au trecut la folosirea limbii latine. După părerea tuturor lingviștilor, aceste populații nu și-au însușit complet limba latină, ci parțial, într-un procent care a variat de la o comunitate la alta. Procentul acesta a depins de numărul celor care în provincia respectivă au adus cu ei limba latină. Putem fi chiar mai specifici în discuția despre intensitatea romanizării: a contat mult numărul latinoforilor pentru care limba latină a fost limba maternă, eventual singura limbă pe care o vorbeau.

Am propus un reper nou în toată această discuție: păstrarea din structura limbii latine a două categorii de elemente:

(1) cuvintele rare, de la periferia vocabularului și

(2) formele gramaticale neregulate, aberante, pe care le înveți numai într-un stadiu avansat de însușire a limbii respective.

Am propus efectuarea unui studiu comparativ al limbilor romanice, care moștenesc inventarul limbii latine. Faptul că aceste limbi moștenesc din latină majoritatea cuvintelor din vocabularul de bază le conferă acestor limbi statutul de limbi romanice, descendente din latină, limba romanilor.

Dar faptul că au păstrat din latină și cuvinte rare, rareori folosite, precum și forme gramaticale aberante – așa zisele „excepții”, dovedește că persoanele care au adus latina – latinofoRii, în provinciile respective erau latinofoNi autentici, care vorbeau o limbă latină corectă. Acești latinofoRi trebuie să fi fost într-un număr suficient de mare ca să impună acele detalii marginale ale limbii latine. Faptul că aceste detalii au fost păstrate devine dovada că printre cei care au adus limba latină în provincia respectivă s-au aflat și vorbitori nativi ai limbii latine, care cunoșteau tainele limbii latine.

Am să dau un exemplu: în limba latină verbele dicere, ducere și facere aveau o formă neregulată de imperativ singular: dic, duc, fac. Aceste forme neregulate s-au păstrat întocmai în limba română: zi, du, fă! I-aș propune unui tînăr lingvist să facă această cercetare: în care alte limbi romanice s-a mai păstrat această particularitate a gramaticii latinești?

Alt exemplu, pentru mine de-a dreptul tulburător! Se știe că limba română ezită la unele verbe flexionându-le când după regulile conjugării a II-a, când după regulile conjugării a III-a: ezităm între mi-ar place și mi-ar plăcea, între va tace și va tăcea, va face și va făcea, va apare și va apărea… Această ezitare a limbii române, pe care unii grămătici o deplâng ca pe o neîmplinire, este în fapt o mare izbândă a celor ce vorbesc de aproape două milenii limba română, deoarece aceată ezitare era vie încă din latină. Marele poet latin Horațius încurca și el cele două conjugări! Așadar s-a moștenit nu o regulă, ci ezitarea în aplicarea acelei reguli! Această „neputință” a latinofonilor antici de a regulariza paradigma verbelor de conjugarea a II-a și a III-a s-a transmis întocmai la vorbitorii limbii române. Pentru mine aceasta este o dovadă de continuitate latină-română extrem de convingătoare.

Mai e de pomenit și măsura în care româna a păstrat declinarea neregulată a substantivelor imparisilabice, pe care majorittea limbilor romanice le-au regularizat.

Fără să fac o cercetare propriu zisă, la nivelul impresiei, susțin că limba română a păstrat foarte multe particularități ale limbii latine, la care celelalte limbi provenite din latină au renunțat. Măsura în care româna a conservat aceste „excepții” avem motive s-o punem în raport cu numărul, mai mare sau mai mic, al latinofonilor nativi care au participat la colonizarea Daciei. În provincii ca Britania romanii nu au pus în aplicare o politică de colonizare, iar limba latină nu s-a păstrat. În Dacia o asemenea politică s-a dus cu intenție de către guvernanții de la Roma și cu rezultate pe măsură.

*

Vom re-publica în continuare un text mai vechi pe acest subiect: limba maternă a celor care au colonizat Dacia Traiană

ION COJA