Trei uşi, câte una în fiecare parte. O fereastră în stânga uşii din mijloc. În stânga, o masă-birou. În mijlocul scenei un fotoliu, în dreapta o canapea. La ridicarea cortinei Doctorul îl consultă pe Poet. Nevasta e alături. Doctorul se ridică, strângându-şi stetoscopul. Poetul îşi trage maieul şi haina de casă şi se reazemă pe spate în fotoliu. Pare copleşit de gânduri sumbre şi de o mare decepţie, cumva străin de ce se petrece pe scenă. Nevasta, cu ochii la doctor, dar grijulie cu soţul ei, căruia îi înveleşte picioarele într-un pled.
În ce-l priveşte pe Poet, acesta se va adresa aproape mereu numai Nevestei, parcă neavând cunoştinţă de existenţa celorlalte personaje. Până spre sfârşitul piesei va replica absent şi trist, dedublându-se oarecum ca-ntr-un monolog, urmărit şi de un alt gând, mai important, necoincident cu replicile pe care le va spune, mai ales la început. Încât chiar şi discuţia cu Nevasta este tot interioară.
DOCTORUL: Şi de când nu mai mănâncă?
NEVASTA: De… câţiva ani… domnule doctor!
DOCTORUL: De câţiva ani? Spuneţi că nu mai mănâncă de câţiva ani?
NEVASTA (jenată): Da… îmi pare rău… Vă rog…
DOCTORUL: Bine, doamnă! Dar e culmea! (Începe să se plimbe prin cameră) Abia acum mă chemaţi? După ce au trecut douăzeci de ani?
NEVASTA (speriată): E grav?
DOCTORUL (n-a auzit-o): În asemenea cazuri orice întârziere poate fi fatală!
POETUL (Nevestei): Aşa e, vezi… Orice întârziere poate fi fatală (Nevasta îi zâmbeşte încurcată, făcându-i semn semn să tacă).
DOCTORUL (nu l-a auzit): Şi chiar n-a mâncat nimic?
NEVASTA (sfioasă): Nu, nimic…
DOCTORUL: dar nu trebuia să lăsaţi atâta timp să treacă fără să faceţi ceva! Să încercaţi ceva! Ce aţi aşteptat?
POETUL (Nevestei): Vezi că trebuie să facem ceva?! E timpul să încercăm ceva, orice! (Uşor patetic) Ce mai aşteptăm? (Ar vrea să se ridice, dar Nevasta îl linişteşte şi îl înfăşoară mai bine).
DOCTORUL: Poftim?
POETUL (tragic, concluziv, implorând înţelegerea Nevestei, căreia îi ţine o mână): Timpul nu lucrează pentru noi. (Încearcă iar să se ridice şi de data asta ea îl ajută, conducându-l până la masa-birou, unde se aşează pe scaun, rămânând pe gânduri: Ea se întoarce spre Doctor, care a urmărit scena, intrigat).
NEVASTA (jenată, evitând discuţia): E chiar aşa de grav?
DOCTORUL (brusc, profesional): Nu! Nu e nici cazul să-l internăm! (Nevasta răsuflă uşurată) Dar va trebui să-i indicaţi un tratament sever!
NEVASTA: Cine? Eu?
DOCTORUL: Poftim?
NEVASTA: Eu să-i indic un tratament?
DOCTORUL: Aşa am spus? (Nevasta aprobă cu teamă de a nu-l jigni) Se mai întâmplă! Aşa e când te gândeşti la două lucruri dintr-o dată: nu prinzi nici un iepure! Ha, ha, ha! (Râde zgomotos de poantă)
POETUL (întorcându-se): Cine râde? Cine găseşte ceva de râs? Aş râde şi eu!…
NEVASTA: Dragul meu…
POETUL: Sau poate râsul său a fost un râs amar, un zâmbet trist?
NEVASTA: Domnule doctor…
POETUL (mică pauză jenantă): E şi acesta un fel de a resimţi… dar nu asta e important!
DOCTORUL (intimidat): Cum… Ce…
POETUL (sculându-se în picioare, tot către Nevasta): Important nu e doar să-ţi dai seama şi atât! Ci să faci, să faci ceva!
DOCTORUL (buimăcit): Ce… ce să… (Nevasta a venit lângă Poet şi cu mişcări blânde îl aşează pe scaun, la masa-birou)
NEVASTA: Mai bine vezi… poate azi… încearcă… poate… (Apoi se întoarce spre Doctor, care n-a înţeles nimic. Evitând): Domnule doctor! Aceasta e reţeta, nu-i aşa?
DOCTORUL (întors către Poet, nedumerit, sfios): Da!… Înainte de masă… dimineaţa, la prânz şi seara. Dar…
NEVASTA (forţând): Vă mulţumesc, domnule doctor! Voi face exact cum spuneţi! Aveţi toată încrederea! Îmi voi face întocmai datoria! (Dar Doctorul nimic. Îl atinge uşor) Domnule doctor!
DOCTORUL (grăbit să termine cu ea): Vă rămân recunoscător pentru tot ce-aţi făcut! Cât vă datorez? (Şi se întoarce iar spre Poet)
NEVASTA: Poftim? (Este mereu sfioasă, uşor îngrijorată)
DOCTORUL: Cât vă datorez? (Şi iar se întoarce spre Poet)
NEVASTA (mirată): Nimic! Eu vă datorez dumneavoastră!
DOCTORUL (se întoarce la ea şi de aici uită de Poet): Cum aşa?!
NEVASTA (timidă): Dumneavoastră sunteţi medicul, el e pacientul, iar eu sunt soţia pacientului.
DOCTORUL: Ştiu, ştiu! (Pe furiş îi dă nişte bani. Conspirativ): Şi să nu întrebi de la cine sunt! E mai bine să nu ştii nimic! Deocamdată!
NEVASTA (vagă speranţă, arătând spre Poet): I se joacă vreo piesă?
DOCTORUL (tresărind): Piesă?
NEVASTA: Soţul meu e autor de piese…
DOCTORUL: Interesant, desigur! Nu ştiam… Dar nu! Nu e vorba de aşa ceva! (Misterios) Veţi afla când va fi să dăm cărţile pe faţă!
NEVASTA (buimacă): Cărţile pe faţă?
DOCTORUL: Exact! Mai e până atunci! La revedere!
NEVASTA (idem): La revedere!
DOCTORUL (întorcându-se din uşă): Dar am uitat să vă întreb: de ce soţul dumneavoastră nu mănâncă? N-are de ce?
NEVASTA (roşind): Ba da! Eu lucrez… avem şi un student în gazdă… (Poetul începe să se plimbe îngrijorat)
DOCTORUL: Atunci?
NEVASTA (încurcată): Nici eu nu… ştiţi… Soţul meu trebuie… adică vrea să afle… îi trebuie timp… n-are timp destul!
DOCTORUL („înţelegând”, rămâne cu gura căscată. Ferindu-se de Poet): Gata! Am înţeles! Mai mult nu puteţi spune! Nu e momentul! Nu-i aşa?
NEVASTA (iar nedumerită): Ce moment?
DOCTORUL (idem): Lasă că-am înţeles eu! Eşti tot… ca şi mine, nu e aşa? (Îi strânge mâna) Colega! La revedere… Colega! (La uşă) N-aş fi crezut pentru nimic în lume! (Iese satisfăcut prin uşa din mijloc. Nevasta n-a priceput nimic. Către Poet, care s-a oprit înaintea ferestrei)
NEVASTA: Ce părere ai?
POETUL (ridicând din umeri, chestiunea fiind prea cunoscută): Da! Trebuie să facem ceva! Aşa nu se mai poate! Atâta nesiguranţă, atâta primejdie… Pe deasupra situaţia e şi atât de absurdă, de neomenească! (Face câţiva paşi) Tu ce zici?
NEVASTA (drăgăstoasă, puţin maternă): Dragul meu, nu vrei să iei puţin aer? (El însă nu mai e atent. Către sine) Zilnic aceeaşi discuţie…
POETUL (întârziat): Poftim? (Ea nu-i răspunde. S-a apucat de măturat prin cameră) Ai spus ceva?
NEVASTA (la fel de caldă): Dar nu mai auzi?
POETUL (iar cu gândurile sale): Mă gândeam…
NEVASTA: Oh! De nu te-ai mai gândi…
POETUL: Dar oricui i se întâmplă să gândească… e omeneşte. Fii şi tu înţelegătoare…
NEVASTA: Bine, bine… (Pe uşa din mijloc se strecoară, neauzit, Intrigantul)
INTRIGANTUL (merge până în mijlocul scenei şi cu aer de a comunica ceva important): Primum vivere, deinde philosophare! Mai întâi trăieşte, şi apoi te gândeşte! (Se aşează în fotoliu cu aer de stăpân recent. Poetul nici nu la văzut)
NEVASTA (după ce a tresărit speriată de apariţia Intrigantului): Nu vă supăraţi… dar dumneavoastră cine sunteţi?
INTRIGANTUL: Mă rog, cât aveţi ceasul?
NEVASTA (şocată, intrigată): Este 8 şi 20 de minute…
INTRIGANTUL: La ora 9 veţi afla cine sunt! Atât vă pot spune! Până atunci nici o întrebare! Lămurit? (Apoi) Iar până atunci continuaţi! Ca şi când eu n-aş fi aici! Totul continuă. (…)
Domnule profesor fara discutie sunteti cel mai mare dramaturg roman in viata.Eu am citit si proiectul teatral pe care doriti sa-l propuneti Uniunii Europene si cu atentie maxima am recitit piesa Adio, Julieta, adio!, varianta in romana.Este de o complexitate rar intalnita din punct de vedere a ideilor spirituale inglobate si a miturilor esentiale ale omenirii.Daca ar mai trai dl Romul Munteanu ar fi mandru de dumneavoastra ca scrieti teatru asa de genial.Dar cred ca cel mai mandru ar fi profesorul Nae Ionescu. Dansul vorbea in Curs de metafizica despre mistic si faustic cele doua trasaturi esentiale ale culturii est europene respectiv vest europene.In piesa dumneavoastra se regasesc ambele, la fel de bine armonizate,pt ca dumneavostra ca roman va regasiti la confluenta dintre cele doua.
Eu sunt tare mandra ca mi-ati fost si-mi sunteti dascal si model in viata!
Cu onoare si respect, studenta dumneavoastra Stroie Florenta Catalina