Trei uşi, câte una în fiecare parte. O fereastră în stânga uşii din mijloc. În stânga, o masă-birou. În mijlocul scenei un fotoliu, în dreapta o canapea. La ridicarea cortinei Doctorul îl consultă pe Poet. Nevasta e alături. Doctorul se ridică, strângându-şi stetoscopul. Poetul îşi trage maieul şi haina de casă şi se reazemă pe spate în fotoliu. Pare copleşit de gânduri sumbre şi de o mare decepţie, cumva străin de ce se petrece pe scenă. Nevasta, cu ochii la doctor, dar grijulie cu soţul ei, căruia îi înveleşte picioarele într-un pled.
În ce-l priveşte pe Poet, acesta se va adresa aproape mereu numai Nevestei, parcă neavând cunoştinţă de existenţa celorlalte personaje. Până spre sfârşitul piesei va replica absent şi trist, dedublându-se oarecum ca-ntr-un monolog, urmărit şi de un alt gând, mai important, necoincident cu replicile pe care le va spune, mai ales la început. Încât chiar şi discuţia cu Nevasta este tot interioară.
DOCTORUL: Şi de când nu mai mănâncă?
NEVASTA: De… câţiva ani… domnule doctor!
DOCTORUL: De câţiva ani? Spuneţi că nu mai mănâncă de câţiva ani?
NEVASTA (jenată): Da… îmi pare rău… Vă rog…
DOCTORUL: Bine, doamnă! Dar e culmea! (Începe să se plimbe prin cameră) Abia acum mă chemaţi? După ce au trecut douăzeci de ani?
NEVASTA (speriată): E grav?
DOCTORUL (n-a auzit-o): În asemenea cazuri orice întârziere poate fi fatală!
POETUL (Nevestei): Aşa e, vezi… Orice întârziere poate fi fatală (Nevasta îi zâmbeşte încurcată, făcându-i semn semn să tacă).
DOCTORUL (nu l-a auzit): Şi chiar n-a mâncat nimic?
NEVASTA (sfioasă): Nu, nimic…
DOCTORUL: dar nu trebuia să lăsaţi atâta timp să treacă fără să faceţi ceva! Să încercaţi ceva! Ce aţi aşteptat?
POETUL (Nevestei): Vezi că trebuie să facem ceva?! E timpul să încercăm ceva, orice! (Uşor patetic) Ce mai aşteptăm? (Ar vrea să se ridice, dar Nevasta îl linişteşte şi îl înfăşoară mai bine).
DOCTORUL: Poftim?
POETUL (tragic, concluziv, implorând înţelegerea Nevestei, căreia îi ţine o mână): Timpul nu lucrează pentru noi. (Încearcă iar să se ridice şi de data asta ea îl ajută, conducându-l până la masa-birou, unde se aşează pe scaun, rămânând pe gânduri: Ea se întoarce spre Doctor, care a urmărit scena, intrigat).
NEVASTA (jenată, evitând discuţia): E chiar aşa de grav?
DOCTORUL (brusc, profesional): Nu! Nu e nici cazul să-l internăm! (Nevasta răsuflă uşurată) Dar va trebui să-i indicaţi un tratament sever!
NEVASTA: Cine? Eu?
DOCTORUL: Poftim?
NEVASTA: Eu să-i indic un tratament?
DOCTORUL: Aşa am spus? (Nevasta aprobă cu teamă de a nu-l jigni) Se mai întâmplă! Aşa e când te gândeşti la două lucruri dintr-o dată: nu prinzi nici un iepure! Ha, ha, ha! (Râde zgomotos de poantă)
POETUL (întorcându-se): Cine râde? Cine găseşte ceva de râs? Aş râde şi eu!…
NEVASTA: Dragul meu…
POETUL: Sau poate râsul său a fost un râs amar, un zâmbet trist?
NEVASTA: Domnule doctor…
POETUL (mică pauză jenantă): E şi acesta un fel de a resimţi… dar nu asta e important!
DOCTORUL (intimidat): Cum… Ce…
POETUL (sculându-se în picioare, tot către Nevasta): Important nu e doar să-ţi dai seama şi atât! Ci să faci, să faci ceva!
DOCTORUL (buimăcit): Ce… ce să… (Nevasta a venit lângă Poet şi cu mişcări blânde îl aşează pe scaun, la masa-birou)
NEVASTA: Mai bine vezi… poate azi… încearcă… poate… (Apoi se întoarce spre Doctor, care n-a înţeles nimic. Evitând): Domnule doctor! Aceasta e reţeta, nu-i aşa?
DOCTORUL (întors către Poet, nedumerit, sfios): Da!… Înainte de masă… dimineaţa, la prânz şi seara. Dar…
NEVASTA (forţând): Vă mulţumesc, domnule doctor! Voi face exact cum spuneţi! Aveţi toată încrederea! Îmi voi face întocmai datoria! (Dar Doctorul nimic. Îl atinge uşor) Domnule doctor!
DOCTORUL (grăbit să termine cu ea): Vă rămân recunoscător pentru tot ce-aţi făcut! Cât vă datorez? (Şi se întoarce iar spre Poet)
NEVASTA: Poftim? (Este mereu sfioasă, uşor îngrijorată)
DOCTORUL: Cât vă datorez? (Şi iar se întoarce spre Poet)
NEVASTA (mirată): Nimic! Eu vă datorez dumneavoastră!
DOCTORUL (se întoarce la ea şi de aici uită de Poet): Cum aşa?!
NEVASTA (timidă): Dumneavoastră sunteţi medicul, el e pacientul, iar eu sunt soţia pacientului.
DOCTORUL: Ştiu, ştiu! (Pe furiş îi dă nişte bani. Conspirativ): Şi să nu întrebi de la cine sunt! E mai bine să nu ştii nimic! Deocamdată!
NEVASTA (vagă speranţă, arătând spre Poet): I se joacă vreo piesă?
DOCTORUL (tresărind): Piesă?
NEVASTA: Soţul meu e autor de piese…
DOCTORUL: Interesant, desigur! Nu ştiam… Dar nu! Nu e vorba de aşa ceva! (Misterios) Veţi afla când va fi să dăm cărţile pe faţă!
NEVASTA (buimacă): Cărţile pe faţă?
DOCTORUL: Exact! Mai e până atunci! La revedere!
NEVASTA (idem): La revedere!
DOCTORUL (întorcându-se din uşă): Dar am uitat să vă întreb: de ce soţul dumneavoastră nu mănâncă? N-are de ce?
NEVASTA (roşind): Ba da! Eu lucrez… avem şi un student în gazdă… (Poetul începe să se plimbe îngrijorat)
DOCTORUL: Atunci?
NEVASTA (încurcată): Nici eu nu… ştiţi… Soţul meu trebuie… adică vrea să afle… îi trebuie timp… n-are timp destul!
DOCTORUL („înţelegând”, rămâne cu gura căscată. Ferindu-se de Poet): Gata! Am înţeles! Mai mult nu puteţi spune! Nu e momentul! Nu-i aşa?
NEVASTA (iar nedumerită): Ce moment?
DOCTORUL (idem): Lasă că-am înţeles eu! Eşti tot… ca şi mine, nu e aşa? (Îi strânge mâna) Colega! La revedere… Colega! (La uşă) N-aş fi crezut pentru nimic în lume! (Iese satisfăcut prin uşa din mijloc. Nevasta n-a priceput nimic. Către Poet, care s-a oprit înaintea ferestrei)
NEVASTA: Ce părere ai?
POETUL (ridicând din umeri, chestiunea fiind prea cunoscută): Da! Trebuie să facem ceva! Aşa nu se mai poate! Atâta nesiguranţă, atâta primejdie… Pe deasupra situaţia e şi atât de absurdă, de neomenească! (Face câţiva paşi) Tu ce zici?
NEVASTA (drăgăstoasă, puţin maternă): Dragul meu, nu vrei să iei puţin aer? (El însă nu mai e atent. Către sine) Zilnic aceeaşi discuţie…
POETUL (întârziat): Poftim? (Ea nu-i răspunde. S-a apucat de măturat prin cameră) Ai spus ceva?
NEVASTA (la fel de caldă): Dar nu mai auzi?
POETUL (iar cu gândurile sale): Mă gândeam…
NEVASTA: Oh! De nu te-ai mai gândi…
POETUL: Dar oricui i se întâmplă să gândească… e omeneşte. Fii şi tu înţelegătoare…
NEVASTA: Bine, bine… (Pe uşa din mijloc se strecoară, neauzit, Intrigantul)
INTRIGANTUL (merge până în mijlocul scenei şi cu aer de a comunica ceva important): Primum vivere, deinde philosophare! Mai întâi trăieşte, şi apoi te gândeşte! (Se aşează în fotoliu cu aer de stăpân recent. Poetul nici nu la văzut)
NEVASTA (după ce a tresărit speriată de apariţia Intrigantului): Nu vă supăraţi… dar dumneavoastră cine sunteţi?
INTRIGANTUL: Mă rog, cât aveţi ceasul?
NEVASTA (şocată, intrigată): Este 8 şi 20 de minute…
INTRIGANTUL: La ora 9 veţi afla cine sunt! Atât vă pot spune! Până atunci nici o întrebare! Lămurit? (Apoi) Iar până atunci continuaţi! Ca şi când eu n-aş fi aici! Totul continuă. (…)