PREMONIŢII LITERARE

Se cunosc romane sau filme realizate „după un caz real”, americanii excelând la acest capitol. Dar se întâmplă şi fenomenul invers, ca realitatea să „copieze” un roman care la apariţie era perceput ca fantastic. Spre pildă, transpunerea, după decenii, în realitate a romanelor lui Jules Verne sau „1984” al lui Orwel.
Mi s-a întâmplat şi mie. Iată un caz.
Criticul literar Ion Lungu, la un moment dat…
Dar mai întâi, câteva cuvinte despre el pentru că generaţiile mai noi nu ştiu cine e (a fost).
Ion Lungu era un moţ autentic. A avut o existenţă plină de paradoxuri, primul dintre ele fiind chiar satul de baştină, Valea Mare, aşezat pe o culme de deal prin care nu curge nici un pârâu, darămite o vale. A fost un element de excepţie, elev eminent la Liceul „Avram Iancu” din Brad, apoi studentul preferat al lui Blaga, care şi l-a şi făcut asistent. De aici încolo însă a fost lovit numai de nenorociri venite în cârdăşie, cele de la destin combinate cu cele din partea societăţii: epurat din învăţământ pe motive politice, persecutat întreaga viaţă de către organele represive ale statului totalitar, o soră i-a fost împuşcată mortal din greşeală, fiica, o frumuseţe de Miss Universe, profesoară de engleză când engleza era aproape un fruct oprit, s-a aruncat de la etaj. În ciuda avalanşei de atrocităţi, Ion Lungu, printr-o încordare a voinţei dincolo de limitele naturalului, cu caracterul său de o puritate de ava al deşertului, şi-a păstrat echilibrul şi a creat o operă care în vremuri normale ar fi preţuită după merit. A scris critică literară, a realizat singura monografie dedicată uriaşei mişcări care a fost Şcoala Ardeleană, dar şi un roman de o factură aparte asupra căruia vom arunca o privire.

Ion Lungu

Într-o bună zi, Ion Lungu numai ce vine în redacţie cu nişte hârtii din care ne citeşte un text ciudat, stil clasic de proză realistă de pe sub care însă se insinuau nişte trimiteri în doi peri, ba spre o realitate revolută, către sfârşit de ev mediu, ba cu aluzii la prezentul terifiant ce se apropia vertiginos de cota de explozie.
Era primul capitol din romanul „Regele pălăriilor”.
-Tu, Ioane, scrii un roman?
Da, m-am hotărât: n-am scris proză în viaţa mea, dar acum scriu un roman.
Şi în fiecare zi ne povestea ce a scris noaptea trecută. Stăteam în redacţie, călătoream împreună prin Munţii Apuseni, mergeam la Conferinţe la Bucureşti, el nu mai aborda nici un alt subiect decât romanul lui.
Eram în ultimul deceniu al dictaturii. Situaţia devenise irespirabilă. Revolta mocnea. Iar Ion îşi descărca toată furia în frazele romanului. Acolo o pereche obtuză, dar dictatorială diforma monstruos totul, nu numai relaţiile dintre oameni, ci şi cadrul ambiant, natura însăşi.
Se apropia de final şi încă îl chinuia o neîmplinire: nu reuşea să-i găsească acelei cetăţi sufocante numele potrivit. Într-o zi i-am spus:
– Ioane, dacă tot mergi pe absurd, firesc ar fi (pentru că şi absurdul îşi are firescul lui) să nu-i dai un nume de loc, ci, tocmai ca să iasă din tipar, să-i dai un nume de timp. De ce, de pildă, nu i-ai zice „Oraşul Decembrie”?
Asta-i! s-a pălit Ion cu palma peste blugi deasupra genunchiului că l-a durut piciorul câteva zile. Ăsta-i numele! Oraşul Decembrie! Acolo e sechestrată lumea ca într-un lagăr de exterminare. Acolo oamenii se sufocă în praful acela de cărbune prin care nu mai vezi nici soarele. Ei, domnule Ralph Selon, Oraşul Decembrie e al tău, Oraşul Decembrie te va răpune…
Când am văzut că prototipul lui Ralph Selon sfârşeşte chiar în decembrie, că decembrie devine un reper istoric – evenimentele din decembrie, epoca post-decembristă – mi-am zis că i-oi fi dat realităţii o sugestie. Se vede că uneori i se mai ostoieşte şi ei fantezia şi atunci se mai inspiră de ici, de colo.

*
* *

Pe Ioan Alexandru îl ştiam de pe băncile şcolii. Elev la Bariţiu, venea la Tribuna cu poezii de începător, dar în care se întrevedea viitorul poet de mare forţă. Prietenul nostru comun, poetul Ion Cocora, mai păstrează şi acum manuscrise ale lui Ion (cum era atunci) Alexandru aduse la redacţie dar neapărute pentru că în dreptul semnăturii MS (Miron Scorobete) scria „Da”, dar în dreptul semnăturii DM (Dumitru Mircea) scria „Nu”. Acum, ca să fim drepţi, eu sunt sigur că şi Dumitru Mircea ar fi scris mai cu plăcere „Da”, dar poziţia lui de redactor-şef îl obliga să se conformeze cerinţelor cenzurii.
Odată ne-am nimerit cu Ioan Alexandru şi numeroasa lui familie (avea cinci copii) în aceeaşi serie la mare, la Vila Scriitorilor de la Neptun. În prima zi m-a luat:
Nu stăm aici, în cloaca asta (se referea la înghesuiala de pe plajă şi la ţarcul de mare delimitat de balize). Te duc eu într-un loc virgin, unde nu calcă picior de om.

Şi m-a dus kilometri buni de-a lungul ţărmului, spre un sat de pescari, unde nu era nimic amenajat şi pe unde întradevăr nu vedeai ţipenie de om, numai râpe roşcate şi o pădure căreia el îi spunea „Crângul Albastru”. Vorbeam în grabă de parcă timpul zbura prea repede şi nu apucam să ne spunem tot ce aveam de spus. Odată, tot povestind, am străbătut pădurea şi când am ajuns în margine am dat peste nişte araci de vie. De acolo începea câmpul cu grâu. Mi-a dăruit o creangă de viţă cu câteva frunze şi un spic de grâu:
Iată, pâinea şi vinul. Nu rup mai mult pentru că e păcat să suprimăm viaţa. Dar simbolul, da, e voie. Vezi tu, frate, El ni se oferă oriunde, sunt trupul şi sângele Lui…
Aşa am petrecut tot sejurul. Copiii noştri erau îngroziţi când îl vedeau apărând:
– Alexandru! Iar îl ia pe Tata…
Revenit acasă, am evocat acea minune de vacanţă astfel:

CRÂNGUL ALBASTRU

Când soarele îngenunchea’n
apus şi se sfinţea sihastru,
umblam cu fratele Ioan
prin crângul singur şi albastru.

Cădeau din sângeri peste glii
în liniştea deplină-a orei
nişte acorduri arămii
din vechiul cântec al Deborei,

ni se’nfigeau în glezne rugii
crezându-ne încă pe jos,
ci noi pluteam prin Arta fugii
napoi spre evul fumegos,

umblam prin codicele pline
de graiuri mult mai timpurii
şi prin icoane niculine
din care n’ai mai reveni.

Nu ne oprea decât o stea
la câte-o margine de noapte
şi unde via se’ntâlnea
cu grânele de-acuma coapte.

Cred că totul se înţelege uşor: noi vorbeam despre subiecte biblice (Cântecul Deborei), muzica lui Bach (Arta fugii), Evul Mediu, cu bătăliile lui neîntrerupte, cu cetăţile incendiate, dar şi cu splendorile lui (evul fumegos), limbile vechi (graiuri timpurii), icoanele de la Nicula, atât de pure în naivitatea lor că nu te-ai mai despărţi de ele, întâlnirea viţei de vie cu grâul. Poezia aşa s-a şi dorit să fie, simplă, sinceră, fără subînţelesuri.

Numai că, mulţi ani mai târziu, s-a întâmplat ceva, ceva grav: poetul şi senatorul Ioan Alexandru a murit. Când l-au adus din Germania şi au ajuns cu el la Cluj, eram în birou la Î.P.S. Bartolomeu, care se ocupa de ceremonia înmormântării şi care i-a şi slujit la mormânt. Încă nu se hotărâse unde să fie înmormântat: la el în sat, la Topa Mică, sau la Rohia, unde el ctitorise Casa Poetului. Familia nu se pronunţa nicicum, era excedată de durerosul eveniment. Ceilalţi militau, unii pentru o variantă, alţii pentru cealaltă. Atunci a intervenit Î.P.S. Bartolomeu: să fie înmormântat la Nicula – e mai în drum, aproape de Cluj, uşor de ajuns, acolo se fac cele mai mari pelerinaje, mai multă lume se va reculege la mormântul lui. Şi aşa a rămas. Nicula nu fusese deloc inclusă în calcul, dar argumentele Înaltului Ierarh au convins şi hotărârea s-a luat pe loc.
La înmormântare a fost lume multă. Înaltul Bartolomeu a vorbit excepţional, mai inspirat decât un cleric şi mai documentat decât un critic literar. Un singur incident s-a produs. Dumitru Fărcaş şi-a adus torogoata şi, când totul s-a sfârşit, a vrut de lângă movila proaspătă să tragă o doină ca să afle şi munţii şi văile şi pădurile că cel ce le-a miruit cu Imnele lui nu mai e. Înaltul Bartolomeu nu i-a dat voie pe motivul că la slujbele ortodoxe nu se admit instrumente muzicale. Eu tot cred că aici Înaltul a greşit. Dumnezeu să-l ierte!
Iar toate acestea m-au pus pe gânduri. Versurile cu icoanele de Nicula din care Poetul nu va mai reveni prevedeau cu precizie ceva la care atunci când au fost scrise nimeni nu se putea gândi.
Nimeni, decât Cel ce le-a inspirat şi Care ştia ce vrea să spună cu ele.
Necunoscute sunt, totuşi, căile Domnului.

Miron Scorobete