Codreanu şi cazul Manciu
Concernul Amazon coordonează pagina web „Kindle direct publishing” unde oricine doreşte, poate să-şi publice lucrările literare în regie proprie. De câteva luni de zile, observând că Amazon şi-a mărit paleta serviciilor şi cu publicarea de cărţi hardcover (cartonate), nu numai broşate, am început să pregătesc textele cărţilor mele pentru publicare în noul format. Am început, cum altfel, cu Trilogia Legionară, compusă din romanele „De la inimă spre cer”, Tămăduitorul” şi „Alili, suflet de copil”. Profitând de ocazie, pe lângă mici corecturi, am introdus în romanul „De la inimă spre cer”, care este o istorie a Mişcării Legionare, câteva noi capitole, care nu se găsesc în varianta iniţială. Unul dintre capitolele noi l-am scris ca replică la afirmaţia istoricului Oliver Jens Schmitt, care în lucrarea sa „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” apărută în ediţie românească la Humanitas, are un capitol cu referire la cazul Manciu, intitulat „Asasin”.

Un argument al lui Jens Schmitt în favoare tezei că a fost vorba de o crimă premeditată asupra prefectului Manciu, este o schiţă a locuinţei lui Manciu, care s-ar fi găsit asupra lui Codreanu. Foarte bine! De ce n-a apărut acea schiţă ca dovadă la proces? Şi dacă apărea, mai trebuia dovedit că a aparţinut lui Codreanu şi nu unui zugrav, pentru o ofertă de preţ. Deci, schiţa cu casa lui Manciu e departe de a fi o probă. Dovada premeditării crimei ar fi fost şi pistolul din buzunarul lui Codreanu, când a venit la Tribunal înarmat.
Pe lângă faptul că purtarea unui pistol în acele vremuri era perfect legală, să aruncăm o căutătură asupra unui alt caz juridic cu o sentinţă identică, dată de un tribunal românesc cam în aceeaşi perioadă cu cazul Manciu.
Este vorba de cazul inginerului minier Ioan Cristescu, care în anul 1920, pune bazele unei societăţi pe acţiuni, împreună cu mai mulţi asociaţi, denumită „Tehnica minieră”. Cu toate străduinţele lui Cristescu, societatea ajunge după doar doi ani în pragul falimentului.
Nu ne interesează acum dacă Cristescu credea pe drept sau pe nedrept că asociaţii lui au fraudat societatea şi apoi au vrut ca să acopere prejudiciul prin falimentarea societăţii.
Cert este că la o şedinţă ţinută în Bucureşti la data de 14 septembrie 1922, pentru a stabili nişte măsuri urgente de salvare a societăţii, Cristescu, cu toate că n-a fost invitat să ia parte la şedinţă, apare totuşi, fiindcă a aflat de ea întâmplător. De ce n-a fost invitat ca acţionar principal, dacă asociaţii lui aveau cugetul curat?
Cum apare la şedinţă, Ioan Cristescu, extrem de surescitat şi de nervos cere cuvântul, acuzându-l pe preşedintele societăţii, Antonescu, că a permis fraţilor Mihăiescu să fraudeze societatea „Tehnica minieră”. Preşedintele îşi iese şi el din fire şi reacţionează violent, adresându-i lui Cristescu vorbele „excroc şi canalie”.
La auzul acestor vorbe, Cristescu se pierde cu firea, scoate un pistol din geanta cu acte şi-l împuşcă pe Antonescu, care se prăbuşeşte în spatele biroului de unde conducea şedinţa.
Apoi Cristescu se îndreaptă spre unul din fraţii Mihăiescu, care fuge îngrozit pe scări. Un alt membru al consiliului de administraţie, Alexandru Georgescu, simţindu-se şi el probabil cu musca pe căciulă, fuge în spatele lui Mihăiescu, încercând să părăsească sala de şedinţe.
Cristescu îl urmăreşte în fugă pe Mihăiescu şi trage, dar îl nimereşte pe Georgescu, care cade. Nemaiavând nici un obstacol în faţa lui, Cristescu îl ajunge pe Mihăiescu în faţa unui magazin de blănuri şi-i administrează şi acestuia două gloanţe. Apoi se întoarce în sala de şedinţă, unde este arestat de poliţie.
Sărim peste toată cercetarea judiciară, care a fost făcută de mântuială ca de obicei, dar şi peste intervenţiile apărării, ca să ajungem direct la ziua în care s-a dat verdictul: 28 februarie 1923, când apărarea pretindea că Ioan Cristescu n-a premeditat crimele, cu toate că avea un pistol în geantă.
Explicaţia a fost o tulburare deosebită din cauză că şi-a pierdut toate economiile de-o viaţă, ceea ce l-a determinat să facă acea acţiune negândită, dar şi din cauza „ceasului rău.”
Din fericire, toate gloanţele pornite din pistoului lui Cristescu, n-au fost cauzatoare de moarte, atât Antonescu, Mihăiescu şi Georgescu, scăpând cu viaţă din acestă nedorită întâmplare.
Tribunalul, în acest caz destul de asemăntor cu cazul Manciu, a dat verdictul „nevinovat”, ceea ce a dus la ropote de aplauze din partea asistenţei.
Deci, sentinţa de „nevinovat” în cazul lui Codreanu, care avea un pistol în buzunar, este susţinută de un caz anterior, cel al inginerului Cristescu, care avea şi el un pistol în geantă, cu care trage asupra a trei oameni.
Şi cu toate astea, a fost considerat de instanţă tot nevinovat. Deci justiţia românească, înainte de cazul Manciu, considera că un pistol în buzunar nu conduce de la sine la concluzia de premeditare, iar folosirea lui, nu înseamnă neaparat că eşti asasin.
Altfel spus, autorul Jens Schmitt neagă sentinţa unui tribunal, care l-a considerat pe Codreanu aflat în legitimă apărare, considerându-l „asasin”. Ori autorul face încă o greşeală, judecând un caz juridic vechi de zeci de ani, prin prisma valorilor juridice actuale, presupunând în mod fals o eroare judiciară. Ori justiţia românească n-a făcut în cazul judecării lui Corneliu Codreanu o eroare, ci după cum dovedeşte cazul inginerului Cristescu judecat de alt complet de juraţi, că aşa erau obiceiurile juridice în România acelor vremuri.