 Radu25 aprobate r.gogu@gmail.com 216.131.107.158 |
SFÂRȘITUL ILUZIEI UNIPOLARE Prof. Octavian Dimarescu Incorect Politic – https://www.incorectpolitic.com/sfarsitul-iluziei-unipolare Istoria omenirii nu este un proces liniar de acumulare a progresului, ci mai degrabă o succesiune ritmică, aproape biologică, de cicluri imperiale. Asemenea unor organisme vii, marile structuri de putere se nasc în violență, ating un apogeu al vitalității administrative și culturale, pentru ca inevitabil să alunece spre senescență, scleroză instituțională și, în cele din urmă, spre o dizolvare traumatică. Momentul istoric pe care îl traversăm astăzi nu este o simplă rearanjare a pieselor pe tabla de șah a diplomației internaționale, ci marchează o convulsie tectonică: intrarea hegemonului global – Statele Unite ale Americii – în faza terminală a ciclului său de dominație. Această etapă, cunoscută în teoria relațiilor internaționale drept „criza tranziției de putere”, este, paradoxal, mult mai periculoasă decât perioada Războiului Rece. Dacă în confruntarea bipolară de secol XX aveam doi actori raționali care își calculau mutările pentru a menține un status quo, astăzi ne confruntăm cu patologia specifică imperiilor în retragere: sindromul „fiarei rănite” sau impulsul irațional al jucătorului care, conștient că pierde partida, alege să răstoarne masa de joc decât să accepte o înfrângere onorabilă. Pentru a înțelege profunzimea acestei crize, trebuie să privim dincolo de narațiunile superficiale ale presei mainstream, care reduc totul la o luptă morală între „democrație” și „autocrație”. În realitate, asistăm la manifestarea clasică a ceea ce istoricul Paul Kennedy numea „supraextindere imperială”. Statele Unite se află astăzi într-o situație strategică imposibilă, încercând să mențină angajamente militare și politice pe trei fronturi distincte – Europa de Est, Orientul Mijlociu și Indo-Pacificul – în timp ce baza sa economică și socială internă se erodează accelerat. Această discrepanță între ambițiile globale și capacitățile reale creează o tensiune insuportabilă în interiorul aparatului decizional de la Washington, generând comportamente care sfidează logica realismului politic tradițional. Unul dintre cele mai alarmante simptome ale acestui declin este fractura internă a elitelor americane și disoluția suveranității reale a statului. Într-o putere sănătoasă și ascendentă, există un consens fundamental asupra interesului național. Într-un imperiu aflat în amurg, elitele intră într-un război civil rece, iar mecanismele democratice devin simple ritualuri golite de conținut. Fenomenul pe care îl observăm în ultimii ani în Statele Unite – incapacitatea liderilor aleși de a implementa politici care contravin agendei birocrației permanente – indică o osificare a puterii. Nucleul ideologic al acestei structuri este dominat de neoconservatori a căror genealogie intelectuală – paradoxal, de sorginte troțkistă – a convertit dogma „revoluției permanente” într-un imperativ de export violent al democrației liberale. Acești arhitecți ai haosului global, transferați din extrema stângă în extrema dreaptă a spectrului politic american, au păstrat metodologia revoluționară: destabilizarea continuă a societăților tradiționale. Scopul acestei cruciade neîntrerupte este tocmai menținerea artificială a „Sfârșitului Istoriei”, acea utopie liberală în care hegemonia occidentală nu mai poate fi contestată. Această mașinărie instituțională este, așadar, programată pentru un singur lucru: perpetuarea imperiului cu orice preț, văzând în orice alternativă suveranistă o erezie care trebuie extirpată. Această paralizie a voinței politice și rigiditatea ideologică deschid ușa unui fenomen și mai periculos: inversarea completă a ierarhiei de putere dintre metropolă și satelit. Istoria imperiilor ne învață că slăbiciunea centrului permite aliaților minori să preia comanda, însă cazul actual este fără precedent prin anvergura sa. Dinamica tradițională a fost răsturnată: astăzi, nu hegemonul american își controlează aliatul din Orientul Mijlociu, ci invers. Se poate afirma, cu argumente geopolitice solide, că politica externă a Washingtonului a fost subordonată unei doctrine de facto de tip „Israel First”, chiar dacă aceasta nu este niciodată enunțată oficial. Lobby-ul israelian a ajuns să exercite o influență atât de profundă asupra structurilor decizionale americane – legislative, financiare și mediatice – încât Statele Unite acționează împotriva propriului interes național și strategic doar pentru a satisface imperativalele de securitate ale Tel Aviv-ului. Această capturare a statului face ca America să își epuizeze capitalul diplomatic, resursele militare și credibilitatea globală în conflicte periferice, în timp ce adevăratele amenințări la adresa supremației sale economice rămân neadresate. Astfel, „coada a ajuns să dea din câine”, transformând superputerea globală într-un simplu instrument de forță aflat la dispoziția unui stat client. Consecința directă a acestei capturări a statului de către interese ideologice (neoconservatoare) și externe (lobby-ul israelian) este comportamentul irațional pe scena internațională. Aici intervine analogia cu anul 1914 și cu Austro-Ungaria. Imperiul Habsburgic nu a declanșat Primul Război Mondial pentru că se simțea puternic, ci pentru că era terifiat de propria sa descompunere internă și de ascensiunea rivalilor externi. Elitele vieneze au simțit că singura cale de a opri timpul și de a revitaliza imperiul este un război preventiv, o „fugă înainte”. Astăzi, Statele Unite par să urmeze o traiectorie similară. Confruntate cu ascensiunea inexorabilă a unei lumi multipolare – reprezentată de consolidarea blocului eurasiatic și de emanciparea Sudului Global – elitele occidentale sunt tentate să recurgă la soluția militară finală. Doctrina „câinelui turbat” sugerează că un imperiu care simte că pierde totul poate decide, într-un ultim spasm de orgoliu (hybris), să tragă întreaga lume după el în abis. Ceea ce pare a fi o strategie haotică, marcată de contradicții flagrante și răzgândiri bruște, este de fapt rezultatul direct al capturării președintelui de către același establishment pe care a promis să îl combată. Deși a câștigat alegerile pe o platformă izolaționistă și suveranistă, Trump se află într-un „cordon sanitar” impus de consilieri neoconservatori. Acești birocrați ai războiului perpetuu, cu rădăcinile lor troțkiste de exportare a revoluției (acum sub masca democrației), îl blochează sistematic în a-și onora promisiunile de dezangajare militară. Din această cauză, mișcarea MAGA (Make America Great Again) se află la începutul unei schisme istorice. Momentul de inflexiune, punctul în care această fractură a devenit evidentă și ireversibilă, a fost marcat de asasinarea lui Charlie Kirk. Acel eveniment tragic nu a fost doar o eliminare a unui oponent, ci semnalul care a trezit baza electorală la realitatea brutală: sistemul nu mai tolerează nicio formă de disidență autentică. Susținătorii, care doresc pacea și reconstrucția internă (America First), realizează acum cu amărăciune că liderul lor este, în fapt, un prizonier al sistemului, înconjurat de figuri care promovează escaladarea conflictelor. Trump apare astfel ca un lider lipsit de o politică externă coerentă, oscilând între instinctele sale pragmatice și presiunile imense ale complexului militar-industrial și ale lobby-urilor străine, sfârșind prin a valida agenda neoconservatoare pe care a jurat să o distrugă. În concluzie, nu asistăm doar la o criză geopolitică pasageră, ci la sfârșitul unei ere istorice de 500 de ani de dominație occidentală asupra planetei. Această tranziție nu poate fi oprită, indiferent de câte portavioane sunt desfășurate sau de câte sancțiuni sunt impuse, deoarece motoarele istorice s-au mutat. Întrebarea fundamentală care planează asupra umanității nu este cine va conduce lumea de mâine – multipolaritatea este deja un fapt împlinit – ci dacă vechea lume va avea înțelepciunea să moară pașnic sau dacă va alege, în orbirea sa ideologică, scenariul apocaliptic al distrugerii totale. Într-o astfel de conjunctură, luciditatea, scepticismul față de narațiunile oficiale și înțelegerea mecanismelor profunde ale puterii nu sunt doar exerciții intelectuale, ci instrumente de supraviețuire națională. |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
ETNO, POPOR, NAȚIUNE:
– O Ierarhie Uitată
De Alexander Markovics – https://gandeste.org/analize-si-opinii/etno-popor-natiune-o-ierarhie-uitata/137476
Alexander Markovics dezvelește rădăcinile etnosociologice ale societății umane, demontând iluziile modernității liberale, urmărind evoluția de la unitatea tribală la atomizarea națională și îndemnând la o revenire conștientă la forme organice, ierarhice de apartenență, dincolo de ficțiunea fragilă a contractului social:
Există un concept al poporului dincolo de modernitate?
În Germania, Franța și în întreaga Europă, se desfășoară o dezbatere care poate fi rezumată la o singură întrebare simplă: Cine este poporul? Ceea ce este frapant este că această dezbatere, purtată pe fundalul democrației moderne, este importantă nu doar pentru definirea identității unei societăți zdruncinate de globalizarea liberal-capitalistă, ci și pentru a răspunde la întrebarea modernă a suveranității:
Cine poate participa la luarea deciziilor democratice? Este „poporul” în primul rând o comunitate de descendență, în sens naționalist, sau în primul rând o comunitate de voință și valori, în sens liberal? Indiferent de modul în care se răspunde la această întrebare, se rămâne în cadrul gândirii moderne – în special al tipului de sociologie definit de Max Weber, care a făcut din statul-națiune norma coexistenței umane, iar din individ subiectul său.
Ceea ce este complet ignorat în acest proces este însă problema sensurilor originale ale termenului „popor” dincolo de cadrele moderne de gândire și dacă statul-națiune, care a fost din ce în ce mai criticat, în special din partea avangardei liberale în favoarea unui stat mondial liberal (vezi «Sfârșitul istoriei» de Francis Fukuyama , dar și «Marea Resetare» a WEF și Klaus Schwab), poate fi încă considerat măsura tuturor lucrurilor, chiar și pentru susținătorii unei Noi Drepte autentice. Nu vom găsi un răspuns la ceea ce înseamnă inițial „popor” în sociologia modernă, ci într-o altă disciplină care își începe studiul societăților umane dintr-un punct de vedere diferit: etnosociologia.
Etnosociologie: Gândirea societăților umane din perspectiva etnosului
Deși etnosociologia a fost în mare parte uitată în Europa, ea a fost redescoperită în Rusia, în special prin intermediul filosofului, geopoliticianului și sociologului Alexander Dugin (n. 1962), al cărui manual Ethnosociology: The Foundations (Arktos, 2019) și lucrarea sa Ethnos and Society (Arktos, 2019) sunt disponibile în limba engleză.
Spre deosebire de sociologia modernă, care a introdus termenul etnos, dar i-a acordat o semnificație redusă, etnosociologia plasează etnosul în centru. Printre fondatorii săi se numără etnologul rus Serghei Mihailovici Șirokogoroff (1887–1939) și savantul vienez Richard Thurnwald (1869–1954), care a inventat termenul. Potrivit lui Shirokogoroff, etnosul este definit prin trei caracteristici:
Un limbaj comun
Credința în strămoșii comuni
Obiceiuri, tradiții și cultură comune.
Întrucât fiecare formă de societate cuprinde cel puțin una dintre aceste trei trăsături, toate societățile sunt etnice în ochii etnosociologiei. Dacă ne imaginăm societățile umane de-a lungul unei axe X și Y – X reprezentând diferențierea pe grupuri, iar Y distincția ierarhică – atunci etnosul reprezintă punctul de origine. Este cea mai simplă formă de societate umană, din care se dezvoltă toate formele ulterioare, de la societăți mai simple, organice, la unele mai complexe, cu funcționare mecanică.
Etnosul ca identitate colectivă: totală și atotcuprinzătoare
În cadrul etnosului, toți membrii sunt uniți într-un întreg, coeziv și indivizibil. Egalitatea și unitatea predomină între toți. Nu este o coincidență, așadar, că Karl Marx a identificat societatea tribală a etnosului cu comunismul primordial. Aici, identitatea colectivă este maxim pronunțată – totală și atotcuprinzătoare.
Etnologul și structuralistul francez Claude Lévi-Strauss (1908–2009) joacă, de asemenea, un rol major în etnosociologie. El a descris mitul care stă la baza societății etnice ca o combinație de miteme – cele mai mici nuclee indivizibile ale povestirii mitologice. În paralel, Dugin vede koineme-ul1ca origine indivizibilă la temelia oricărei societăți.
În această formă cea mai simplă de societate umană, întrebarea „Cine sunt eu?” primește răspunsul: „Etnosul”. În societățile etnice, întregul domină asupra părților sale; particularul există doar ca funcție a întregului și nu are un sens sau o existență independentă. Oamenii trăiesc într-o lume a vieții2 unde miturile, spiritele și strămoșii decedați fac parte din realitate la fel de mult ca membrii vii ai tribului.
Holomorfism: Coada de șopârlă a societăților umane
Etnosul posedă și o calitate inerentă cunoscută sub numele de holomorfism: capacitatea unei societăți de a regenera părți care i-au fost smulse, așa cum o șopârlă își poate regenera o parte pierdută a cozii. În societățile simple, această regenerare este realizată de societate însăși; în societățile mai complexe, este gestionată de un aparat birocratic.
În etnos, șamanul îndeplinește acest rol: alungarea spiritelor rele, desfășurarea ritualurilor, vindecarea rănilor și întruchiparea funcțiilor spirituale.
Aceasta descrie cea mai simplă formă de societate umană, dar ce forme mai complexe de viață comunitară urmează?
Poporul: prima derivată a etnosului
Primul derivat al termenului etnos este poporul (das Volk în germană, echivalentul termenului rusesc narod). Poporul este etnosul care a intrat în istorie. Nu mai experimentează o recurență eternă a aceluiași lucru, ci cunoaște timpul liniar.
Poporul, în esența sa, este tragic și conștient de moarte ca realitate finală. Derivat din cuvântul grecesc laos, termenul se referea inițial la un grup de persoane organizate pentru o campanie militară sau pentru un alt scop. În timp ce etnosul este static și se străduiește să-și conserve condiția, poporul este dinamic – mai artificial, mai bine organizat și de obicei orientat către un scop, adesea de natură militară.
Oamenii ca fenomen social complex
Poporul posedă o structură socială mai complexă, care implică stratificarea socială și împărțirea în grupuri. Poporul este alcătuit din mai multe grupuri etnice, unde un grup poate domina altele, formând ierarhii sub formă de caste sau stări. Ne putem imagina acest lucru ca o clădire: primul etaj găzduiește conceptul de etnos, inclusiv diversele grupuri etnice care alcătuiesc poporul; la al doilea etaj se află poporul însuși.
În acest fel, identitatea în Laos devine un fenomen complex – nu mai este pur colectivă și totală, ca în etnos, ci atât personală, cât și colectivă. Apare o tensiune între mase și elite: identitatea maselor rămâne colectivistă și impersonală, în timp ce cea a elitelor – eroi și căpetenii – este individuală. Întrebarea „Cine sunt eu?” se referă acum la casta sau stăreața, profesia și locul de reședință al cuiva.
Statul, religia și civilizația ca forme ale poporului
Sistemele mitice și ritualice se transformă calitativ în popor. În timp ce sagele și miturile defineau etnosul, acum apar narațiunile epice. Categoria etnosociologică a poporului produce trei forme: stat, religie și civilizație. Aceste fenomene pot apărea secvențial, simultan sau în orice combinație în cadrul unui popor.
Reversibilitatea oamenilor
Atunci când se iau în considerare forme mai complexe ale etnosului, un fenomen devine deosebit de semnificativ: reversibilitatea. Un popor poate regresa înapoi într-un etnos dacă structura sa socială se prăbușește. Astfel, mai multe grupuri etnice pot forma un popor, dar un popor se poate, de asemenea, dezintegra în mai multe grupuri etnice. Cu toate acestea, grupurile etnice originale care au format poporul nu reapar pur și simplu; apar noi grupuri etnice. Cel puțin, etnosul care a format nucleul poporului este transformat ireversibil în acest proces.
Grecii antici oferă un exemplu: erau un popor unic, compus din mai multe grupuri etnice, producând o civilizație mediteraneană singulară. Când această civilizație s-a prăbușit, în locul ei au apărut noi grupuri etnice, în timp ce nucleul civilizațional – grecii din Peloponez și Balcani – s-a transformat într-un etnos complet nou: grecii moderni. Un fenomen similar s-a produs odată cu prăbușirea Imperiului Roman. În schimb, grupurile etnice antice pot persista, în special la periferiile imperiilor. Potrivit lui Dughin, bascii sunt un exemplu. Aceste caracteristici definesc poporul ca prim derivat al etnosului. Dar ce urmează după popor?
Națiunea ca societate modernă și complexă
Odată cu apariția modernității și a sistemului statal european din ce în ce mai complex, apare a doua derivată a etnosului: națiunea. În timp ce poporul poate fi încă văzut ca o societate tradițională cu identități atât colectiviste, cât și individuale, națiunea reprezintă ceva complet nou.
Ca produs al societății burgheze, națiunea este pur individualistă: individul nu este doar un fenomen al elitei, ci subiectul națiunii. În timp ce în popor indivizi eroici conduc mase colectiviste, națiunea este formată în întregime din negustori. Identitatea de comerciant este impusă tuturor membrilor săi, care sunt definiți legal ca cetățeni.
În formarea poporului, etnosul este retrogradat în plan secund și rămâne doar implicit prezent. În mod similar, în formarea națiunii, atât etnosul, cât și poporul se retrag; niciunul nu deține statut juridic în cadrul statului-națiune.
Poporul reprezintă o populație mobilizată în scopuri militare, religioase sau de altă natură – Laosul. Națiunea, în schimb, este compusă din demos, un termen care în greacă se referea la o populație activă politic, dar nedefinită etnic și social, de la periferia orașului. Acesta este unul dintre motivele pentru care filosoful grec Aristotel a respins guvernarea majorității. Națiunea este formată din cetățeni a căror totalitate formează demosul .
Din perspectiva etnosociologiei, națiunea – la fel ca poporul – este, de asemenea, reversibilă și se poate dizolva, deoarece se bazează doar pe un contract social care poate fi încălcat unilateral. Un exemplu excelent, potrivit lui Dugin, este Iugoslavia, care în timpul războaielor iugoslave s-a fragmentat în mai multe grupuri etnice care au fost apoi modelate artificial în noi națiuni, în conformitate cu ordinea europeană modernă.
Astfel, din prăbușirea unei națiuni, pot apărea atât noi grupuri etnice, cât și noi popoare. Prin urmare, putem înțelege fenomenele etnosului, poporului și națiunii dintr-o perspectivă etnosociologică, dar ce putem concluziona din aceasta?
Fie „Noi suntem Poporul!”, fie „Noi suntem Zidul – Poporul trebuie să plece!”
Etnosociologia ne arată că fiecare formă de societate umană este etnică.
Spre deosebire de sociologia modernă, care ne-ar face să credem că statul-națiune este un fenomen natural care privește de sus formele presupus regresive precum etnosul și poporul, etnosociologia dezvăluie că evoluția societăților umane în forme mai complexe nu este destinul. Poate fi inversată. Societatea este întotdeauna produsul voinței politice a oamenilor care trăiesc în cadrul ei, fie că este vorba de etnosul organic, poporul dezvoltat istoric sau națiunea pur artificială bazată pe un contract social.
Prin urmare, depinde de noi dacă mergem spre viitorul presupus progresist al unei societăți civile post-naționale sau chiar al unei post-societăți transumaniste. Etnosociologia dezvăluie că o societate tribalistă sau comunitatea ierarhică a oamenilor, în cadrul unui stat-civilizație, este, de asemenea, un viitor viabil.
Viitorul ne așteaptă. Acum depinde de noi, ca elită intelectuală, să-l imaginăm și să-l modelăm!
(Tradus din germană de Constantin von Hoffmeister)
1. Notă a traducătorului: O koinemă (din grecescul koinos , care înseamnă „comun” sau „împărtășit”) este arhetipul profund al unei societăți – non-individuale, non-moderne, ireductibile și absolute – înrădăcinate în mit, tradiție și memoria colectivă. Introdusă de Alexander Dughin, ea reprezintă esența primordială din care ies la iveală toate formele sociale și culturale.
2. – Notă de traducere: Termenul „lume-viață” (în germană Lebenswelt ) provine de la Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei. Se referă la lumea prereflexivă, considerată de la sine înțeleasă a experienței cotidiene – lumea trăită imediat, mai degrabă decât analizată științific sau abstractizată teoretic.
PLAGIATORUL MIRCEA CĂRTĂRESCU
– analfabetul care îi urăște pe Eminescu și Noica, derbedeul care înjură Catedrala Mântuirii Neamului, vrea să fie violator simbolic în toate manualele de literatură română. Când va rămâne gravid el însuși?
De Prof. Constantin Barbu – https://www.activenews.ro/opinii/Plagiatorul-Mircea-Cartarescu-analfabetul-care-ii-uraste-pe-Eminescu-si-Noica-derbedeul-care-injura-Catedrala-Mantuirii-Neamului-vrea-sa-fie-violator-simbolic-in-toate-manualele-de-literatura-romana.-Cand-va-ramane-gravid-el-insusi-201500
De ce vrea rețeaua națională de plagiatori să domine ierarhiile literare din România ?
De ce vrea plagiatorul Mircea Cărtărescu să devină model pentru tânăra generație și să fie studiat ca și Blandiana din clasa a III-a până într-a XII-a și apoi și la filologie, dacă se poate.
Ar fi bine să amintim chiar în puține cuvinte plagiatele rețelei de azi (rămânând ca în scurt timp să detaliem plagiatele „marilor maeștri” ai hoției literare de astăzi).
Rețeaua este compusă din:
– Gabriel Liiceanu, plagiator în 8-9 cărți în patru limbi (română, franceză, engleză, germană, așa cum am demonstrat în mai multe articole). Între autorii plagiați sunt Heidegger, Noica, Eliade etc. Se știe că în teza de doctorat are capitole scrise de Noica (v. Nostos).
Capodopera plagiatorului Liiceanu este însă eseul imbecil Arheul Pruteanu.
– Andrei Pleșu, plagiator din Corbin în limba păsărilor (unde încurcă și numele unor erudiți arabi), din Schopenhauer în românește (plagiat dezvăluit chiar de Liiceanu!). Pleșu este celebru fiindcă este singurul autor din secolele XX și XXI care a plagiat până și cuvântul „etc.”.
– Horia Roman Patapievici a copiat chiar din Critica rațiunii pure a lui Kant (în Omul recent) și a mai semnat bucăți întregi scrise de alții în Ochii Beatricei.
Susținut încă de la debut de plagiatorul Nicolae Manolescu (plagiator în Istoria critică și în Despre poezie din ilizibilul Mihai Zamfir, plagiator în improvizata Istorie critică din mulți autori, cu greșeli de franceză, cu teoria canonului furată de la alții și uitată ultima etapă a canoanelor și canonirii literaturii române, un mare comic al erudiției!) tânărul plagiator debutant Mircea Cărtărescu copia încă de la debut chiar în poemul Căderea niște proză dintr-un anglo-irlandez.
Manolescu, necunoscător de poezie, a lăudat proza lui Laurence Sterne crezând că sunt versuri.
Având o cultură de școală profesională, Manolescu nu a observat greșelile de latină din poemul Căderea în citate luate tot din bietul prozator Anglo-Irish. Liiceanu când l-a lăudat pe Cărtărescu n-a citit în mod sigur Căderea fiindcă ar fi râs în hohote de excursiile lui Cărtărescu în limba latină. Cine-i răsfoiește cărțile lui Cărtărescu vede că nu avea ce căuta la Paris de ziua României fiindcă nu știe nici franceză, chiar dacă se laudă că a citit în bucătărie un roman în franceză cu dicționarul în amândouă mâinile…
Se vede că n-a învățat nimic din golănia prilejuită de un clip al formației Taxi și scrie de parc-ar fi un autor clasic jignit. Lecția pe care i-a dat-o acest „june tânăr” (vorba lui Cărtărescu) ar trebui să i se înfigă în memorie ca să uite cum l-au împins pe el în literatură sinistrul criminal proletcultist Paul Cornea și sinistrul inginer Crohmălniceanu (despre Crohmălniceanu, talentata lui soție, Ioana Nicolae, poeta de la Tescani, scria că au avut convorbiri telefonice într-o noapte în care Crohmălniceanu era deja mort…).
Iată ce scrie Cărtărescu în Un om care scrie (pag. 440-441)
„10 apr. Un june tânăr mi-a ars o carte ca protest pentru că am fost în clipul „Taxi” și a postat ticăloșia pe YouTube. Era, culmea, Frumoasele străine cu autograful meu. Scriam acolo „cu prietenie”. Grădina Domnului e mai mare decât catedrala și decât cele 10500 universuri.”
Cărtărescu nu înțelege puterea simbolică a Catedralei Neamului, mai ales că e o idee a lui Eminescu (așa cum mărturisește Slavici, undeva). Ori Cărtărescu nu știe bine nici versuri din Epigonii. Dacă l-aș pune să scrie o trilogie despre E apus de Zeitate ș-asfințire de idei ce ar scrie analfabetul? Despre Eminescu și-a depus inteligența în Dilema lui Pleșu.
Dar obrăznicia acestui pulifrici gonflat e la o pagină din 20 ianuarie 2015 în care își bate joc de descrierea lui Liiceanu a ultimelor clipe de viață ale lui Noica. E o parodie de derbedeu care nu a uitat că atunci când vorbea de basca lui Heidegger și a lui Noica, el (Cărtărescu) face figură de suporter din Ferentari care odată ajuns la stadion mănâncă semințe de floarea-soarelui și scuipă cojile peste vecinii de pasiune…
Iată textul prozatorului cu jurnal.
„20 ian. Rebound de vise, poate fiindcă citesc mai mul ca-n ultimele luni. Azi-noapte, Noica. Tot visul numai despre el. O franțuzoaică face un film despre Noica. Mă plimb cu ea în oraș și mă-ntreabă ce părere am despre el. Mergem apoi să-l vizităm la spital. E un salon mizer, comunistoid, el zace într-un pat rufos, cu cearșafuri murdare. E larvar, se mișcă ciudat, asemenea unei omizi. Începe să vorbească, o face cu un efort suprem, dar cuvintele-i ies pițigăiate, de ne-nțeles.
Nu e uman, e o combinație de larvă, mare mutilat și mașină.”
Din cauza lui Cărtărescu am avut și eu un vis: „Se făcea că în bordelul de la Tescani se procrea de zor în poziția 69 cu niște târfe care vor deveni neveste. Inspirați de tinerele aspirante, le scriau pe piele niște versuri. Când, deodată, pe fereastra întunecată un fulger le arătă mutrele. Se dădea chiar muie. Speriat, deodată apăru un bărbat obscur care semăna cu Mircea. Poate era chiar el. Era nespălat pe păr, într-o cămașă cu flori. Adevărat postmodernist.
Deodată bordelul luă foc și pletele nespălate ale lui Mircea luară foc și ardeau. Fără să vreau, o milă creștină îmi mișcă imaginația. N-aveam apă să sting focul care îi ardea capul. Instantaneu, ca într-un mic poem zen, aproape fără să mă gândesc, începui să mă piș pe el ca să-l salvez. Poetul Mircea a avut noroc: l-am salvat. Poate cândva va lua din nou Premiul Nobel și-mi va mulțumi la Stockholm”.
În „teza de doctorat” (Postmodernismul românesc), susținută cu marele proletcultist Paul Cornea (cel care a scris articolul în Scînteia, articol care a declanșat Procesul Noica-Pillat – cele 20 de volume ale Procesului au fost editate de mine în facsimil), acest Cărtărescu îndrăznește să scrie despre Fenomenul Noica că are un maestru care „nu se revendică nicidecum la sursele democrației și ale liberalismului european” și „continuă linia naționalismului autohton” și (culmea analfabetului!) gândirea maestrului ar fi „prea ocupată cu descrierea „maladiilor” lumii de azi pentru a o putea înțelege cu adevărat”.
Culmea tupeului acestui analfabet stă în propoziția: „E greu de spus, astăzi, dacă mișcarea „păltinișeană” a fost cu adevărat benignă pentru cultura română, „în ciuda disidenței sale” față de dogmele comuniste”.
Îți vine să-l trimiți la bibliotecă pe acest scrietor cu cultură de tractorist, obraznic ca maeștrii săi staliniști.
Are tupeu mare băiatul ăsta și se vede treaba că n-a uitat ce l-a învățat tăticul său care avea Volgă când era „supraveghetor” la Agricultura socialistă. Mircea uită și faptul că tăticul a fost decorat chiar de Ceaușescu. Dar tăticul său literar este însuși Crohmălniceanu care conducea cenaclul de proză Junimea. Sinistrul proletcultist Crohmălniceanu care ținea cursuri odioase (am un curs dactilografiat de prin 1956, pe care-l voi analiza cândva ca să se crucească lumea literară românească) este personajul negru care l-a susținut literar pe Cărtărescu, l-a plasat prin Paris, l-a „recenzat” printr-un alt proletcultist cu oarece rădăcini în URSS…
Cărtărescu scrie absolut stupefiant că „Dimpotrivă, „Cenaclul de luni”, ca și „Junimea”, au fost adevărate școli ale democrației, toleranței și libertății de gândire”! Adică sinistrul Crohmălniceanu asigura democrația, toleranța și libertatea de gândire! Trebuie să spun că ei erau contemporani cu mine în această perioadă. Cenaclul Ramuri din Craiova avea scriitori incomparabili față de mediocrii de la Cenaclul de luni. Stau dovadă colecția Ramuri și cărțile tipărite de scriitorii care s-au afirmat în Cenaclul Ramuri.
Apoi trebuie să se știe că scriitorii Cenaclului de luni sunt importanți numai în imaginația lor bolnavă. Cine știe istorie literară știe că ei provin din zona obscură a cenaclurilor studențești și la origini scriitorii Cenaclului de luni au evoluat într-un cenaclu al Securității. Nu mă ocup de lucruri atât de mici dar pot oricând dovedi afirmația mea. Cărtărescu nu trebuie să uite că a făcut armata TR la Securitate și are grad.
În privința glumei cu Nobelul, sunt trei probleme:
1. Nici un scriitor plagiator nu a luat Nobelul până astăzi.
2. Exact când Cărtărescu făcea armata la Securitate, avea loc chiar celebrul furt al secretelor producerii diamantelor industriale. Era o mare lovitură dată de Securitate producerii diamantelor industriale de către Suedia.
3. S-a răspândit eronat vestea că un scriitor român va primi Premiul Nobel. Scriitorul român era Herta Müller.
(În treacăt fie spus Cărtărescu s-a gonflat într-o mică trilogie Orbitor,care n-are nici 2000 de pagini, un roman de delațiune, ca și Solenoid, în care își bate joc de Manolescu și Cenaclul de luni…)
S-au cheltuit și se cheltuiesc în zadar milioane de euro pentru acest pulifrici literar absolut degeaba. Eu sunt un tip bine informat și aș recomanda serviciilor inteligente să facă economii fiindcă totul nu are nici un sens.
Chiar nu răspunde nimeni și nu plătește nimeni?
Ar fi bine ca ziariștii tari de astăzi să documenteze de ce este tradus Orbitorde trei ori în limba engleză, câți bani s-au plătit în secret pentru un recent interviu în care plagiatorul Cărtărescu încearcă să mistifice opinia publică străină, propunând un narativ politic mincinos.
De curând, este un mare scandal al manualelor de limba română.
Cărtărescu și rețeaua lui de merdenese (o blandiana, o adameșteanu, o pîrvulescu) vociferează împotriva tratamentului cronologic al literaturii române. Un motiv ridicol ar fi că nu mai pot înțelege elevii un Cantemir, un Budai-Deleanu. Dar englezii ce să facă? Ce mai înțeleg elevii englezi din Shakespeare care scria acum vreo 400 de ani? Dante e chiar mai vechi. Are vreo 700 de ani de când scria. Grecii cum să procedeze cu Homer? Mai citim Biblia sau n-o mai citim că nu e postmodernă?
Subterana lui Cărtărescu este că el cu Blandiana, Adameșteanu, Pîrvulescu, Bican (!) vor să fie autori în clasa a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a unsprezecea, a douăsprezecea. Pe sistemul: „nici o masă fără pește”!
O stupefacție veselă este și propunerea de a se băga din nou în manuale poemul onanist intitulat Poema chiuvetei.
Iată onanismul lui Cărtărescu:
„într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.
dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și obiectivitatea ei
și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.
… cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.”
Onanistul a devenit scriitor clasic și elucubrațiile lui literare trebuie să violeze mințile tinerei generații fiindcă așa vor niște imbecili contemporani .
Vom trăi și vom revedea.
Constantin Barbu
10 decembrie 2025