25 Mai 1935

PROBLEMA OFENSEI

Legionari,

Problemele de onoare nu mai interesează pe nimeni în societatea românească.

Poţi fi ofensat ca la uşa cortului.

Ofensatorul ştie bine că în ţara aceasta resortul onoarei nu funcţionează, şi că nu-l aşteaptă nici o împotrivire, nici un risc.

Din această cauză întreaga societate românească, trăieşte într’o atmosferă de laşitate generală.

Cred că noi, legionarii, suntem suficient de hotărîţi şi suficient de mulţi pentru a pune punct acestei stări de lucruri şi pentru a face ca de la noi să pornească în toate straturile societăţii o viaţă românească bazată pe onoare.

*

În acest scop, Vineri seara 31 Mai 193 va vorbi D-l General Cantacuzino arătând modul de comportare a legionarului în faţa ofensei.

Vor fi prezenţi: toţi şefii de unităţi legionare din Capitală, cuibul Axa, Macedonenii, şefii de cuiburi studenţeşti.

D-l Inginer Clime va avea grijă să fie prezent un stenograf.

C. Z. C.

*

*

Nota redacției

Iarăşi, acelaşi sentiment : că aprecierile de acum aproape 70 de ani, făcute la adresa lumii politice din România, atât de dureroase, de descurajante, sunt totuşi mult mai potrivite pentru lumea de azi, în care trăim îndeosebi după 1990. Cred că nu există în istoria României o perioadă de timp, de ani buni, în care la adresa principalilor oameni politici (preşedinţi de Ţară, prim-miniştri, preşedinte al Camerei deputaţilor sau al Senatului, preşedinte de partid, director de ziar etc., etc.) să se publice acuzaţiile cele mai degradante, iar cei vizaţi să nu reacţioneze nicicum. Care acuzaţii ? Iată câteva, cele mai frecvente : agent KGB, agent Mossad sau al altui serviciu de spionaj, trădător de Ţară, delapidator din banul public, homosexual, încornorat, impotent, vinovat de uciderea a zeci şi sute de oameni, mincinos, demagog, implicat în afacerile cel mai murdare : trafic de copii şi trafic de droguri etc., etc. De ce oare aceste acuzaţii nu trezesc nici o reacţie la cei vizaţi? Poate pentru că “în ţara aceasta resortul onoarei nu (mai) funcţionează”. Nici azi, precum nici odinioară, în anii interbelici. Dar azi s-ar putea să mai fie o cauză. Anume aceea că acuzaţiile de soiul celor amintite sunt întemeiate ! Ofensatorul ştie bine că are dreptate, iar cel ofensat, mulţumit că legea nu-l deranjează nicicum, se face că plouă la tot ce scrie presa şi adversarii. Dacă adversarul are cumva şi probele necesare în justiţie?

Să reţinem însă, mai presus de aceste mizerii, că au existat cândva în România nişte tineri care s-au organizat într-un partid politic cu gândul de “a face ca de la ei să pornească în toate straturile societăţii o viaţă românească bazată pe onoare”. Repet : “o viaţă bazată pe onoare” – iată programul politic legionar ! Iar această poveste, acest basm nu s-a oprit aici, căci acei tineri au reuşit să fie atât de convingători – sau invers spus : majoritatea concetăţenilor lor erau atât de însetaţi de adevăr şi onoare, încât acei tineri au câştigat la un moment dat încrederea tuturor şi au preluat guvernarea Ţării. Acea ţară de basm a fost România legionară, România din toamna lui 1937 şi cea din toamna lui 1940 . . .

Se mai găseşte undeva stenograma conferinţei ţinute de Generalul Cantacuzino privind “modul de comportare a legionarului în faţa ofensei”?

Oricum, trebuie să fi spus lucruri deosebit de interesante generalul Cantacuzino pe acest subiect: ofensa. Poate fi un om de onoare ofensat de un terchea-berchea? Dar ofensa adusă de un superior?ş.a.m.d. Ca aristocrat autentic, cu o viaţă personală care a adăugat un capitol important la gloria străbună, generalul Zizi Cantacuzino ştia bine cum trebuie să arate „o viaţă românească bazată pe onoare”. Cunoscuse codul aspru al onoarei şi trăise dintotdeauna şi de mai multe generaţii o viaţă „bazată” pe onoare, ca nimeni altul dintre contemporani.

Ca persoană, era expresia şi exponentul cel mai avizat al spiritului cavaleresc(medieval) din România, cu recunoaştere europeană, dacă ne putem exprima aşa. Avem nevoie de o explicaţie a faptului că acest nobil, de o nobleţe absolută, acoperind toate punctele de vedere din care cuiva i se poate recunoaşte ”vreo” nobleţe, şi-a legat viaţa şi destinul în istorie de legionari, de Corneliu Zelea Codreanu, cu o devoţiune totală, punând la dispoziţia tineretului naţionalist tot ce putea să le ofere: avere, prestigiu, experienţă şi, mai presus de orice, onoarea sa nepătată.

Detractorii legionarilor trebuie să ne lămurească cum a fost posibilă intrarea generalului, a prinţului Cantacuzino, nu de unul singur, ci cu întreaga sa familie, într-o afacere aşa de „murdară” ca Mişcarea legionară?! Nici pe departe nu a fost singurul dintre bătrânii exemplari ai Neamului românesc care s-au regăsit, prin tot ce au slujit mai cu credinţă o viaţă întreagă, alături de legionari, de elita tineretului interbelic, punându-se şi ei la dispoziţia Căpitanului. Primul care a făcut-o, cutremurând opinia publică şi obligând-o să ia aminte nu la minciuna şi calomnia din presă, ci la adevărul despre legionari, a fost însă prinţul, aristocrat autentic, os domnesc, imperial, Alexandru Zizi Cantacuzino. Este greu de înţeles de ce legionarii nu au invocat aproape niciodată argumentul Cantacuzino pentru a se apăra de atacul murdar al unor profesionşti ai dezinformării, mercenari ai diversiunii cominterniste, veritabili fii ai minciunii, ai calomniei antiromâneşti, antinaţionaliste. E greu să ne imaginăm ce ar fi putut inventa aceştia ca să-l calomnieze pe unul ca generalul Cantacuzino Grănicerul…

Şi-a început cariera militară ca ofiţer în regimentul de gardă al regelui Carol I. Îl însoţea pe rege şi la Peleş. Îşi făcuse un obicei ca de fiecare dată când programul îi permitea, să dea o fugă peste graniţa de la Predeal la Braşov, unde se ducea glonţ la Casina militară, a ofiţerilor austro-ungari. Intra falnic, trântind uşa de perete de zăngăneau toate geamurile clădirii, făcea câţiva paşi spre centrul sălii pline de honvezi şi când vedea că toată lumea este cu ochii pe el, atentă la comandă, o dădea pe nemţeşte, cu voce răsunătoare: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea neclintit în aşteptarea honvedului care, în conformitate cu regulile onoarei militare, era musai să se aleagă dintre cei prezenţ, să se ridice în picioare şi să-l provoace la duel pe cel care ofensase onoarea urmaşilor lui Atila. S-a repetat această scenă de zeci de ori…

Aşteptarea nu dura mult şi perechea de duelgii, însoţită de martori şi de curioşi, ieşeau cu toţii pe peluza din faţa Casinei, pentru a se tranşa cavalereşte, după regulile îndătinate între oameni de onoare, diferendul româno-maghiar. Regulamentul duelului prevedea ca lupta să dureze până ce va curge prima picătură de sânge. As în mânuirea armelor, prinţul Cantacuzino reuşea de fiecare dată să-i provoace adversarului o rană superficială, fără nici o consecinţă pentru sănătatea şi integritatea honvedului. Odată încheiat duelul, toată lumea se întorcea în restaurant mulţumită că nimeni nu a rămas cu onoarea …nereparată… Şi frumoasa poveste ar mai fi durat şi azi, poate, dacă nu intervenea însuşi Împăratul, adică Franz Josef în persoană, care a aflat de măcelul la care se deda năzdrăvanul de prinţ valah şi l-a reclamat la vărul său, regele Carol, cerându-i să-l potolească pe zănatec…

Unui asemenea personaj românii încă nu s-au învrednicit să-i scrie o biografie, după care să se facă măcar un film-două, pe ideea că vechea şi decăzuta aristocraţie mai poate să dea măsura măreţiei sale, nici pe departe apusă. Ci vie şi „competitivă”! Dar mai presus de orice acest veritabil erou, atât de neconvenţial printre cei din clasa sa socială, trebuie legat de gestul cel mai eroic şi mai spectaculos din viaţa sa: intrarea generalului sub ascultarea Căpitanului, a unui tînăr aproape imberb, în care s-a priceput să vadă mântuitorul neamului său.

Când legionarii apar pe scena publică românească, însoţiţi de corul calomniatorilor şi al detractorilor, Prinţul Cantacuzino va fi printre primii care nu s-au lăsat minţiţi şi au înţeles noutatea, profunzimea şi mai ales oportunitatea salvatoare a mesajului legionar, a faptelor prin care legionarii şi-au dobândit tot mai cert, mai clar, conturul unor oameni de onoare, care pun onoarea personală şi nevoile neamului, mai ales nevoia de demnitate naţională, mai presus de orice!

Cine nu crede în valoarea modelului legionar şi îl contestă public are obligaţia morală de a da un răspuns onorabil la câteva întrebări care nu pot fi soluţionate, între oameni serioşi, de onoare, decât acceptând evidenţa: legionarul, croit după modelul Căpitanului – şi au fost mii de astfel de legionari, reprezintă una dintre cele mai reuşite ipostaze ale omului! Una dintre aceste întrebări ne cere să explicăm aderarea la Mişcarea legionară a unor români de calibrul sufletesc şi moral al Prinţului Cantacuzino. Se impune aşadar această obligaţie pentru detractorii „de dreapta” ai Căpitanului, în frunte cu descendenţii oţărîţi ai protipendadei de odinioară, obligaţia de a răspunde la argumentul Cantacuzino. Cum de a intrat în Mişcarea legionară un om atât de …superior din toate punctele de vedere. Una din două: ori Prinţul Cantacuzino nu era cel pe care toată lumea românească îl ştia şi vedea în el un erou al Neamului, ori Mişcarea legionară era cu totul altceva decât susţineau detractorii.

În epocă generalul Cantacuzino a avut atâta autoritate morală încât unii istorici cred că dacă generalul ar mai fi fost în viaţă, însuşi regele criminal Carol al II-lea nu ar fi avut curajul şi neruşinarea să-l înfrunte pe Prinţ şi să se dedea la uciderea celor mai buni dintre legionari, mai mult de trei sute, în frunte cu cel mai bun dintre românii trăitori la acea dată, pe care i-a dat morţii fără judecată, în dispreţul tuturor legilor, săvârşind astfel crima cea mai scelerată şi mai nefericită din întreaga noastră istorie.