Circularele Căpitanului (1)
8 septembrie 2018|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
23 Mai 1935

PEDEAPSA LEGIONARĂ

Iubite Camarade,

Am înfiinţat acum trei săptămâni un serviciu legionar de judecată. Acesta este încredinţat Părintelui Ionescu Duminică.

Voiesc prin aceasta să fac tuturor legionarilor educaţie în sensul de a şti, atunci când greşesc sau se abat de la linia legionară, să-şi recunoască greşeala, să plătească prin pedeapsă. Legionarul va trebui să spună: „Am greşit, dar am plătit. Nu sunt dator nimănui cu nimic”.

În al doilea rând voiesc să iasă din mintea legionarilor, că a-şi plăti prin pedeapsă un rău pe care l-a făcut este ceva ruşinos. Nu. Este ceva sfânt, pentru că restabileşti o dreptate pe care tu ai rupt-o, un echilibru pe care l-ai desfiinţat.

Nu e nimeni pierdut când primeşte o pedeapsă; suntem cu toţii pierduţi atunci când închidem ochii la greşelile legionarilor, pentru că ne sfărmăm linia de viaţă legionară, legile noastre, în virtutea cărora trăim ca legionari în lume.

Pentru ca să se facă această educaţie, n’am trimis în judecată dintre cei mici şi slabi, ci am preferat să trimit pe cei mai buni, cari prin atitudinea lor în faţa legionarilor să fie adevăraţi educatori.

Ei nu se vor tângui, nu se vor revolta, nu vor plânge, ci vor spune: „Camarazi, am greşit în cutare sau cutare chestiune, căci iată care este linia, dogma legionară şi iată cum am procedat eu. Acum îmi fac pedeapsa cu fruntea sus, cu mulţumire. Plătesc ce am greşit.”

Ce educaţie mai frumoasă se poate face maselor de legionari, care vin din ce în ce mai mulţi, şi ne lipsesc mijloacele de a le putea face educaţia în acest mod ?

Înmulţindu-se şi venind cu mentalitatea veche, ne vor strica spiritul legionar.

Decât să-i scriu cărţi şi să fac teorii peste teorii, prin pedeapsa aplicată unuia, arăt la toţi: aceasta este permis, aceasta nu este permis. E greu insă, căci suntem în ţara fugii de răspundere.

Vom scoate însă, noi legionarii, un alt om, pe care îl vom opune omului laş, omului vechiu şi care va zice: „Răspund”. (…)

*

*

Nota redacției: Începem publicarea câtorva din Circularele Căpitanului, prin care vom putea intra în intimitatea vieții „de partid” a Mișcării Legionare. Ne vom permite și un scurt comentariu pe marginea acestor texte puțin cunoscute.

*

Ceea ce deosebeşte această circulară legionară de altele similare emise de cancelaria celorlalte partide politice este preocuparea, mai presus de orice, pentru ridicarea standardului de comportament moral al membrilor de partid. Seriozitatea şi pasiunea şi realismul cu care sunt discutate problemele de conduită morală par a fi mai curând imaginare, decât reale. Par secvenţe dintr-o literatură de politic fiction, imposibil de întâlnit în viaţă, în lupta politicianistă. Sunt nenumărate circularele care dezbat şi, mai ales, propun soluţii unor probleme de moralitate publică, politică, a activistului politic ca individ, sau a partidului în întregime, ca subiect politic şi al istoriei. Corneliu Codreanu a fost şi un subtil psiholog. El şi-a dat seama că deseori în lumea românească este evitat gestul pedepsitor deoarece pedeapsa abate asupra celui vinovat sentimentul şi pecetea ruşinii, de care românii se feresc în mod aş zice specific. Şi pledează în această succintă circulară, veritabil eseu, pentru detensionarea actului punitiv : “nu e nimeni pierdut când primeşte o pedeapsă”. De ce este însă nevoie să aplicăm pedepse cu mai mult curaj şi să le suportăm cu seninătate ? Pentru că “suntem cu toţii pierduţi (abia) atunci când închidem ochii la greşelile ( noastre, ale) legionarilor”. Atunci când nu pedepsim !

Simion Ghinea mi-a povestit, cu mândrie şi satisfacţie, că a fost la un moment dat pedepsit de Căpitan. Întârziase la o acţiune şi Căpitanul l-a trimis la Cluj pe jos, urmând ca pe drum să se gândească la câte nenorociri se pot întâmpla altora când întârzii de la ora la care ai promis că vei fi prezent la o întâlnire, când alţii au contat pe tine şi tu erai în altă parte !

Era vară şi cald, aşa că până la Cluj Simion Ghinea a mers mai mult noaptea, din sat în sat, trecând pe la căpeteniile legionare, şefi de cuib sau simpli legionari, să-i semneze “foaia de parcurs”. Nici unul nu a fost nici supărat, nici mirat că era trezit în toiul nopţii să-şi pună semnătura pe o foaie de hârtie. Aveau toată înţelegerea pentru camaradul care în felul acesta reintra în rânduri cu obrazul spălat.

Pentru mine era evident, din ce mi-a povestit Simion Ghinea, că acel drum lung de vară făcut sub Jove până la Cluj, acea pedeapsă, îi marcase viaţa, îi fericise viaţa, îl modelase ca om pe bădia Simion. Ca om de mare omenie!

Să reţinem şi altă definiţie dată României : ţara fugii de răspundere” . . . Oare sentimentul că azi România este mai mult ca oricând ţara fugii de răspundere poate fi înregistrat ca un argument în plus că dintre toate doctrinele politice româneşti, cea legionară este “cea mai contemporană, cea mai valabilă şi azi, spre a fi aplicată, reînviată ?