Fapte neglijate sau intenționat uitate

Dr. Alex Berca

S.U.A.

 

 

O anumită poziție față de problema avreiască

Din diverse documente istorice reiese, de exemplu, că timp de circa 9 zile (între 6-15 iulie 1938), președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt (1988-1945), membru al partidului democrat, a convocat o conferință la Evian (Franța), în care principala temă a fost aceea a necesității creșterii imediate a numărului refugiaților evrei în vederea protejării lor de persecuțiile la care erau supuși în Germania nazistă.

De fapt Președintele Roosevelt dorea să obțină angajamente din partea națiunilor invitate la această conferință, de a accepta primirea în țările lor, a unui număr mai mare de refugiați.

Deși din discursul Președintelui Roosevelt s-a văzut că a făcut eforturi pentru a evita să precizeze explicit acest obiectiv, istoricii și analiștii politici au sugerat că Roosevelt de fapt dorea să distragă atenția și critica adusă politicii americane, care limitase într-un mod deosebit de sever cota refugiaților evrei admiși în Statele Unite.

Un fapt ce a rămas ca un mare semn de întrebare, a fost acela prin care la Evian, unde se discuta despre problema evreiască, reprezentanții populațiilor evreești din diverse țări au fost admiși numai ca observatorI și nu ca participanți cu drept de a-și expune opiniile.

În același timp delegația Agenției Evreiești condusă de Golda Meir (1898-1978), a ignorat o ofertă lansată chiar de Germania de a permite evreilor să emigreze în alte țări plătindu-se 250 de dolari pentru fiecare persoană. Din păcate nici alte grupuri și organizații evreiești din lume nu au făcut nici un efort să influențeze Statele Unite și celelalte 32 de țări participante la conferința de la Evian de a accepta creșterea urgentă a imigrării în special a evreilor germani și austrieci.

La 1 februarie 1940, Vicepreședintele executiv al Organizației Sioniste a Evreilor Americani, Henry Montor (1905-1982), a refuzat să intervină pentru obținerea unei nave destinată refugiaților evrei din diversele țări europene de pe cursul Dunării.

Într- scrisoare adresată Rabinului Șef al statului Maryland Montor, afirma:

„Palestina nu poate fi inundată de”bătrâni sau de unii indezirabili”.

[Sursa: Enciclopedia Judaică – Copyright 2007, Thomson Gale]

Cu un an mai târziu, în 1941, și apoi după încă un an, adică în 1942, un alt fapt istoric a avut loc.

Diferitele unități ale Gestapoului din diverse orașe din Germania

au ”oferit” tuturor evreilor europeni tranzit în Spania cu condiția renunțării la toate proprietățiile lor din Germania și Franța (care la data aceea era deja ocupadă de armata germană – n.n.).

La această ”ofertă” se mai adaugau și următoarele condiții:

    1. niciunul dintre evreii ce urmau să fie deportați nu avea dreptul să călătorească din Spania spre Palestina;
    2. toți deportații trebuiau să fie transportați din Spania în SUA sau în coloniile britanice și să rămână acolo; vizele de intrare urmând să fie aranjate de către organizațiile evreilor care locuiau acolo;
    3. plata unei sume de 1000 dolari pentru fiecare familie: suma urma să fie dată de o agenție care se obliga să achite suma indicată la sosirea familiei respective la frontiera spaniolă: această sumă se referea la o rată de 1000 de dolari pe zi în raport de timpul în care familia respectivă era în așteptarea plecării din Spania.

Liderii diferitelor organizații evreești din Elveția și Turcia care primiseră și ei copii ale acestei așa zise ”oferte”, cu stipularea clară privind excluderea Palestinei ca destinație finală pentru deportați, au transmis imediat un răspuns negativ ce cuprindea următoarele observații:

a) Numai Palestina urma să fie considerată ca destinație pentru deportați.

b) …aliații victorioși trebuie să fie de acord cu creerea unui „stat evreu” la sfârșitul

războiului.

c) Nu se vor acorda rambursări (pentru sumele plătite – n.n.)

Acest răspuns la așa zisa ofertă a Gestapo-ului a avut ca unică alternativă trimiterea celor deportați la camerele de gazare.

În 1944, la momentul deportărilor evreilor maghiari, a fost făcută o ”ofertă” similară, prin care toți evreii maghiari ar fi putut să fie scutiți de o eventuală deportare dacă se respectau solicitările Gestapoului.

Aceeași ierarhie a diverselor organizații evreești au refuzat și această așa zisă ofertă.

În vederea sprijinirii acțiunilor de salvare a evreilor, tot ceea ce a făcut Guvernul britanic a fost să acorde vize unui număr de 300 de rabini și familiilor lor, urmând ca aceștia să fie evacuați spre Palestină prin Turcia.

La 17 decembrie 1942, ambele camere ale parlamentului britanic au declarat că sunt dispuse să găsească un refugiu temporar pentru 500.000 de evrei din Europa și instalarea lor în colonii britanice, ca parte a negocierilor diplomatice cu Germania.

La 27 ianuarie 1943, când următorii pași ai acestor negocieri erau urmărite de peste 100 de conducători din diverse țări, un purtător de cuvânt al sioniștilor a anunțat că evreii se opun moțiunii primite întrucât Palestina fusese omisă de pe lista țărilor care trebuiau să primească deportații evrei.

Pe 16 februarie 1943, a fost publicată în ziarele din New York știrea prin care România a oferit posibilitatea ca 70. 000 de refugiați evrei din Transnistria să se refugieze urmând să se plătească 50 de dolari de persoană. Referitor la această propunere Yitzhak Greenbaum (1879-1970), Președintele Comitetului de Salvare al Agenției Evreiești, s-a adresat Consiliului Executiv Sionist din Tel Aviv la 18 februarie 1943, spunând:

„…când m-au întrebat”, nu ai putea să dai bani din fondurile

evreiești pentru salvarea evreilor din Europa, am spus: NU!

și spun din nou, NU! …

trebuie să rezistăm acestui val care împinge activitățile sioniste la un nivel de importanță secundară „.

La numai o săptămână după această declarație, adică la 24 februarie 1943, Stephen Wise (1874-1949), Președintele Congresului Evreiesc American și liderul sioniștilor americani, a emis un refuz public la această ofertă declarând:

”…nici o colectă de fonduri nu pare a fi justificată.”!

În 1944, un Comitetul de Urgență creat în vederea salvării poporului evreu a cerut guvernului american să înființeze un Comitet pentru refugiați. Rabinul Stephen Wise (1874-1949)1, a contestat această propunere.

Pe parcursul negocierilor menționate mai sus, Chaim Azriel Weizmann (1874 – 1952),2 , a declarat:

„Partea cea mai valoroasă a națiunii evreiești este deja în Palestina…,

În 1947, congresman William Stration(1914-2001) din partea statului Illinois, a susținut un proiect de lege pentru acceptarea imediată în Statele Unite a 400.000 de persoane care urmau să fie strămutate. Din păcate nici acest proiect nu a fost adoptat întrucât a fost anulat public de conducerea sionistă din Statele Unite.

Asemenea acte pot fi considerate ca fiind total nejustificate într-un moment în care în timpul ultimei faze a războiului, când naziștii erau dispuși să facă schimb de bani pentru evrei, ele erau anulate.

În aceste condiții se poate pune întrebarea:

cum a fost posibil ca acești reprezentanți – „conducătorii evreimii” să nu miște cerul și pământul pentru a-și salva frații de la moarte?

Efectele imediate ale unor asemenea  ne-acțiuni, au devenit cunoscute mult mai târziu și fac parte din istoria poporului evreu cu toate că nu s-a discutat prea mult și nu se popularizaseră la timpul respective.

Alte aspecte ”uitate sau intenționat neglijate” privind situației evreilor în timpul Primului și al celui de Al Doilea Război Mondial”, aduse la cunoștiința marei mase a evreilor ca informații mai recente ale unor cercetători în domeniul istoriei în general și al istoriei evreilor în mod special confirmă fapte după care pe parcursul celui de al Doilea Război Mondial de exemplu, evreii din unele țări au luptat nu împotriva armatei germane ci alături de soldații germani.

(Document original în germană Auswertiges Amt Archiv, Bestand 47-59, E224152 și E234155-58).

Text complet original publicat în: David Yisraeli, Problema palestiniană în politica germană 1889-1945 (Israel: 1947) pp. 315-317). și Wall Street Journal 2 decembrie 1976

1 Stephen Samuel Wise a fost la începutul secolului al XX-lea (în America), un Rabin reformat și lider sionist.

2 Chaim Azriel Weizmann lider sionist și om de stat israelian care a fost președinte al organizației sioniste și mai

târziu primul președinte al Israelului. El a convins guvernul Statelor Unite să recunoască statul nou format al

Israelului.

*

*

Nota redacției – Textul de mai sus este un fragment din cartea domnului Alex Berca. Acest text adună la un loc mai multe mărturii potrivit cărora evreii sioniști au controlat, în mare parte, politica nazistă de deportare a evreilor în lagărele de la Auschwitz și celelalte. Din alte surse știm că într-o localitate din care germanii au deportat evrei, numai o parte din evreii din acea localitate au fost dportați. Care evrei erau deportați și care nu, asta decideau rabinii și liderii sioniști. Citez din textul de mai sus:

„Într- scrisoare adresată Rabinului Șef al statului Maryland Montor, afirma: „Palestina nu poate fi inundată de”bătrâni sau de unii indezirabili”.”

Așadar, sioniștii deciseseră să meargă în lagărele de exterminare „evreii bătrâni și evreii indezirabili”! Ei nu aveau ce căuta în viitorul stat Israel.

Cam toate citatele de mai sus acreditează încă o dată teza istoricului englez care susținea prin anii 1970 că holocaustul a fost folosit de sioniști pentru a face o epurare pe criterii eugenice a rasei evreiești. Cum că în lagărele de exterminare au fost dirijați evreii de calitate inferioară. Rebuturile umane, care nu lipsesc din alcătuirea nici unei rase, a nici unei comunități

Vom reveni asupra subiectului.

Așa cum vom reveni și asupra informației care ne interesează cel mai mult:

Pe 16 februarie 1943, a fost publicată în ziarele din New York știrea prin care România a oferit posibilitatea ca 70. 000 de refugiați evrei din Transnistria să se refugieze urmând să se plătească 50 de dolari de persoană. Referitor la această propunere Yitzhak Greenbaum (1879-1970), Președintele Comitetului de Salvare al Agenției Evreiești, s-a adresat Consiliului Executiv Sionist din Tel Aviv la 18 februarie 1943, spunând:

„…când m-au întrebat „nu ai putea să dai bani din fondurile

evreiești pentru salvarea evreilor din Europa”, am spus: NU!

și spun din nou, NU! …

trebuie să rezistăm acestui val care împinge activitățile sioniste la un nivel de importanță secundară „.

La numai o săptămână după această declarație, adică la 24 februarie 1943, Stephen Wise (1874-1949), Președintele Congresului Evreiesc American și liderul sioniștilor americani, a emis un refuz public la această ofertă declarând:

”…nici o colectă de fonduri nu pare a fi justificată.”!

Așadar, pentru liderii sioniști din America soarta a 70.000 de evrei din Transnistria era „de importanță secundară”! Pun pariu că această informație nu apare în raportul Wiesel și că nu a fost până acum preluată în mulțimea de texte mincinoase puse în circulație de Institutul Wiesel, sediu al minciunilor nerușinate.

Vom reveni!

 

Post Scriptum – Cine mă poate ajuta cu o adresă a dlui ALEX BERCA ?