Cine și de ce a decis condamnarea la moarte a Mareșalului
De ani de zile, poate că chiar din ziua execuției, ni se tot spune că decizia pe care Tribunalul Poporului a luat-o în Procesul Marii Trădări Naționale, de condamnare la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, a fost luată la Moscova și transmisă la București. Dintr-un lot mai mare de „trădători”, patru au fost condamnați la moarte și executați la 1 iunie 1946: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Picki Vasiliu și George Alexianu. Nici regele Mihai nu a putut comuta pedeapsa fatală ce s-a aplicat celor patru înalți funcționari, nici măcar pentru profesorul George Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.
O privire mai atentă însă la „cazul” George Alexianu ne obligă să revizuim ideea că Moscova s-a amestecat în procesul de la București. Și iată de ce:
Teritoriul URSS care după iunie 1941 a ajuns sub ocupația trupelor germane a fost împărțit de nemți în mai multe guvernăminte(gubernii) care au avut în frunte un guvernator, cu puteri depline asupra regiunii respective. Printre aceste guvernăminte s-a numărat și Transnistria, care l-a avut ca guvernator pe profesorul George Alexianu. La sfârșitul războiului, Stalin a decis ca toți acești guvernatori să fie arestați și judecați în fața poporului. Au fost nouă guvernatori cu totul, fiecare a fost adus în capitala provinciei respective, în piața publică, în fața poporului, pentru a răspunde de faptele sale. Consemnul a fost că dacă din rândurile populației se va găsi măcar o singură persoană care să formuleze o acuzație gravă la adresa fostului guvernator, acesta să fie condamnat la moarte. Condamnat și executat imediat, în fața poporului. Deja fuseseră ridicate spânzurătorile chiar în piața publică unde se țineau procesele.
S-a întâmplat însă un lucru minunat: la Odessa, unde a fost judecat George Alexianu, nu s-a găsit nici o persoană care să se plângă de felul în care reprezentantul guvernului român a administrat Transnistria. Toți cei care s-au oferit ca martori în procesul profesorului George Alexianu au avut numai cuvinte de laudă și recunoștință pentru felul în care românul George Alexianu a administrat Transnistria, pentru opera de reconstrucție a obiectivelor distruse de sovietici în vara anului 1941 când s-au retras din Odessa și din Transnistria, între Nistru și Bug. Eu însumi am văzut actul prin care senatul Universității din Odessa îi acordă profesorului George Alexianu titlul de Doctor Honoris Causa, un text plin de elogii și de recunoștință.
Dintre cei nouă guvernatori judecați, așadar numai unul nu a fost în vreun fel acuzat pentru deciziile luate, pentru felul cum a guvernat. Cei nouă guvernatori, fără să-și dea seama, au fost înscriși la un concurs de omenie și de corectitudine civică, un concurs pe care l-a câștigat românul George Alexianu. Cu ani în urmă am apreciat că în felul acesta GEORGE ALEXIANU a scris o pagină fără pereche în Istoria Omeniei Românești.
Așadar autoritățile sovietice n-au avut încotro, spânzurătoarea ridicată în centrul Odessei a rămas fără întrebuințare, iar lui George Alexianu nu au avut ce să-i facă, l-au trimis la București cu sentința „nevinovat”, dată după judecata poporului sovietic și a autorităților respective.
Ajuns la București, era normal ca George Alexianu să fie pus în libertate. Moscova decisese deja: nevinovat! Și cu toate acestea tribunalul de la București l-a implicat în procesul amintit și l-a declarat vinovat de crima cea mai aspru pedepsită: trădare de Țară și crime de război! Și executat!…
Este clar că nu poate fi pusă pe seama Moscovei această decizie! Logic deducând cele petrecute, se impune concluzia că Moscova nu a avut niciun amestec nici în condamnarea celorlalți trei, inclusiv a Mareșalului!
Așadar cineva din București a decis condamnarea celor patru! Cine anume nu am avea de unde să știm dacă după 1990 nu ar fi apărut dezvăluirea făcută de regretatul Gheorghe Mateevici, și pe care eu, subsemnatul acestor rânduri, am publicat-o de mai multe ori sub titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici.
Pe scurt, povestea relatată de Gheorghe Mateevici poate fi rezumată astfel: În Polonia își ducea zilele o persoană foarte importantă, unul dintre cei șapte înțelepți ai Sionului, aflați în fruntea ierarhiei evreimii mondiale. Faptul că în Polonia trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa justifica prezența la fața locului a unui lider atât de important. Numai că în toamna anului 1939 Polonia este invadată de nemți și de sovietici, iar persecuțiile la adresa evreilor din Polonia se dezlănțuie fără nicio întârziere. Curând s-a pus problema protecției marelui înțelept, tot mai greu de asigurat. După venirea mareșalului Ion Antonescu la guvernarea României, la intervenția discretă a Londrei, este organizată strămutarea în România a marelui lider sionist. Ajunge acesta în România și este instalat ca administrator al cimitirului evreiesc de pe bulevardul Filantropiei, ulterior botezat 1 Mai, iar după 1990 a primit un nou nume: Ion Mihalache. De venirea în România a marelui evreu au avut cunoștință cei patru înalți funcționari condamnați la moarte după 23 august 1944. Iar motivul real acesta a fost: au cunoscut identitatea secretă a „cimitirgiului” din Filatropia.
În felul acesta s-a ajuns la o situație de netolerat pentru evreime: legile lor, mai mult sau mai puțin scrise, prevăd că nici un goi, niciun ne-evreu, nu are voie să cunoască identitatea unui înțelept al Sionului. Dacă, cine știe cum, un ne-evreu ajunge să cunoască acest secret al organigramei iudaice, acel creștin trebuie deferit morții prin orice mijloace. Și cât mai repede!
Gheorghe Mateevici susține că acesta este motivul real care a determinat condamnarea la moarte a celor patru lideri români: fuseseră implicați în salvarea marelui înțelept, au cunoscut identitatea cea adevărată a administratorului de la cimitirul Filantropia. Familia lui Gheorghe Mateevici a locuit peste drum de cimitir. A avut un frate mai mare care a ajuns detectiv în Siguranța statului român. Acesta a avut fler de profesionist și și-a dat seama că administratorul cimitirului este sculă mare în ierarhia jidovească. Dar a făcut o greșeală care l-a costat viața: a raportat superiorului său cele descoperite și curând asupra sa s-a abătut pedeapsa talmudică: s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută, care l-a dus la o degradare fizică totală. A mai avut timp înainte să moară să-l avertizeze pe fratele său, pe Gheorghe Mateevici, căruia i-a povestit cele aflate până la urmă: cine era în realitate administratorul cimitirului. Cât de periculos era pentru un creștin să afle acest secret!
Mărturia mea: pe la începutul anilor 1980 m-am trezit cu o vizită a colonelului Diomid Perciun, vecin de bloc, cu care mai tăinuiam asupra lumii și a vieții noastre. Acesta a venit foarte tulburat să-mi spună că cu o zi mai înainte fusese înmormîntat administratorul cimitirului evreiesc Filantropia și Securitatea română s-a trezit că au venit la înmormîntare cei mai cunoscuți lideri mondiali ai evreimii! Așa și-au dat seama securiștii noștri că fostul administrator fusese una din marile personalități ale evreimii mondiale! Statutul său de adiministrator de cimitir îi permitea să se întâlnească cu orice evreu fără să stârnească nicio suspiciune din partea autorităților. Un truc inteligent și foarte eficace.
După aceea, prin 1995, l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici, iar după câțiva ani, când a căpătat încredere în mine, acesta mi-a relatat povestea sa despre marele înțelept al Sionului ajuns la București cu statutul modest de administrator de cimitir. De cum am aflat povestea, l-am pus pe Gheorghe Mateevici să o relateze spre a fi publicată mintenaș. Am pus pe site textul său cu titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici, l-am introdus și în Protocoalele Kogaionului. Iar în trilogia Șeitanii am dat o formă literară personajului, l-am făcut chiar personaj al trilogiei, iar într-un capitol riscant pentru mine, mi-am imaginat o întîlnire și o discuție între marele înțelept al Sionului și Petre Țuțea, mare înțelept de Dâmbovița!… Cred că nu am dat-o în bară cu acea discuție imaginată de mine. Trilogia însăși este un amestec de întâmplări reale, unele dintre ele amplificate / completate de imaginația mea prodigios literară! Mă laud cu reușita trilogiei! Marcel Petrișor, după ce a citit-o, mi-a spus că am scris Război și Pace al românilor! Să-l cred?!
Închei minunându-mă încă o dată de normele secrete care dirijează comportamentul iudaic, sionist, talmudist! Sunt aceste reguli de un anacronism sălbatic, care afectează conviețuirea normală printre noi a unor evrei, numai a „unor evrei”, sper. Mizez, plin de optimism, pe starea de normalitate a celorlalți evrei.
Nota bene: povestea condamnării la moarte a celor patru lideri politici români care au cunoscut adevărata identitate a administratorului cimitirului, cel care reușise să fugă din Polonia și să ajungă în România sub protecția celor patru oficiali români, mi-aduce aminte de regula talmudică: nicio faptă bună să nu rămână nepedpsită! Să nu existe recunoștință pentru goimi, pentru ne-evrei!
Pelerinajul la Sfânta Parascheva, 2026
Pelerinajul la moaştele sfintei Parascheva din anul acesta a fost parcă mai emoţionant şi mai plin de semnificaţii decât cele din anii trecuţi. Poate şi pentru că românii simt că ţara se află la un moment de cumpănă şi omul simplu nu mai are de unde cere ajutor decât de la Cel de Sus.
Dacă Mântuitorul s-a chinuit pe cruce trei zile până ce şi-a dat sufletul, au putut şi credincioşii români să stea la coadă 17 ore, cu rugămintea nespusă ca Maica Domnului să protejeze România de urgia din jurul nostru.
Înainte de a ajunge la Iaşi, sfintele moaște au străbătut un drum lung prin Balcani. Din Epivat din Turcia, unde Sfânta Parascheva a murit și unde trupul ei a fost descoperit în mod miraculos, moaştele au ajuns la Târnovo, unde au poposit în jurul anului 1235 sub domnia țarului Ioan Asan al II-lea. De aici au ajuns la Belgrad în anul 1393, după extinderea Imperiului Otoman. Iar după ce sultanul Soliman Magnificul a cucerit Belgradul, au ajuns la Constantinopol, unde au rămas la Patriarhia Ecumenică timp de 120 de ani.
În secolul al XVII-lea, Patriarhia de Constantinopol se afla într-o criză financiară profundă și acumulase datorii uriașe către autoritățile otomane. Domnitorul Vasile Lupu, recunoscut ca un mare sprijinitor al ortodoxiei, a plătit aceste datorii. Drept recunoștință, Patriarhul Partenie și Sfântul Sinod au hotărât să ofere moaștele Sfintei Parascheva Moldovei.
Deoarece legile otomane interziceau transportul public al cadavrelor sau relicvelor pe teritoriul imperiului, moaștele au fost coborâte pe ascuns pe la spatele zidurilor Fanarului și transportate pe Marea Neagră. Racla a sosit în portul Galați și a fost adusă la Iași pe 13 iunie 1641, fiind întâmpinată cu mari onoruri de Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam și de întreaga populaţie a urbei.
În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, a izbucnit un incendiu la Paraclisul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, unde se aflau moaştele Sfintei. Flăcările au mistuit suportul de lemn și au topit argintul raclei, însă moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost găsite neatinse de foc.
Când aveam nouă ani, o mătuşă ne-a povestit nouă, nepoţilor, că racla cu moaştele era atât de grea, încât patru oameni abia o puteau ridica de jos. Turcii au cerut atunci lui Vasile Lupu să plătească greutatea echivalentă a raclei cu galbeni de aur. Pusă pe cântar, racla a devenit atât de uşoară, încât cu un singur galben, racla a putut fi cumpărată de la turci.
Am văzut cu mare tristeţe, cum nişte inconştienţi iau în râs acest fenomen social, acuzându-i pe credincioşi de prostie, că stau atât de multe ore la coadă, ca să pupe nişte oase. O aroganţă pe care o vor plăti scump când mai târziu, îi va lovi o mare nenorocire sau o boală grea. Atunci degeaba se vor uita în sus, fiindcă milă de acolo nu va mai veni.
A mai fost odată un deştept plin de trufie, care pe 7 septembrie 1903, în timpul unei dezbateri publice din Lausanne (Elveția) pe tema existenței lui Dumnezeu şi unde vorbea pastorul evanghelic Alfredo Taglialatela, a urcat pe scenă. Apoi şi-a scos ceasul de buzunar și l-a așezat pe masă, spunând celor din sală că el va demonstra că Dumnezeu nu există.
„Vreţi dovada? a mai spus el. Iat-o: Îi acord lui Dumnezeu exact cinci minute să mă trăznească sau să mă lovească pentru că îl insult și îl reneg! Dacă nu o face, înseamnă că nu există!”
A urmat o tăcere profundă în care tânărul s-a uitat fix la limba ceasului. După expirarea celor 5 minute, nevătămat fiind, imbecilul a concluzionat triumfător: „Vedeți deci? Am demonstrat că Dumnezeu nu există!”
Numai că Dumnezeu nu face ce vrei tu, el are răbdare, fiindcă timpul la el curge altfel decât la oameni. După mai bine de 40 de ani nătărăului acestuia, ajuns mare om de stat şi care mai era cunoscut şi sub numele de „Il Duce”, i s-a întâmplat o nefăcută.
„Ducele” Benito Mussolini, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în timp ce armatele aliate avansau și regimul său se prăbușea, a încercat să fugă spre Elveția, împreună cu amanta sa Clara Petacci și câțiva oficiali fasciști de rang înalt, deghizaţi în soldaţi germani într-un convoi militar.
Aceștia au fost recunoscuți de partizanii italieni în apropierea localității Dongo, lângă Lacul Como. În ziua următoare, Mussolini și Clara Petacci au fost executați prin împușcare în satul Giulino di Mezzegra de către un grup de partizani conduși de Walter Audisio. Era ziua de 28 aprilie 1945.
Pe 29 aprilie 1945, cadavrele lui Mussolini, Petacci și ale altor lideri fasciști au fost descărcate în Piazzale Loreto din Milano. O mulțime uriașă și furioasă s-a adunat rapid, lovind, scuipând și desfigurând trupurile. Pentru a le proteja de distrugerea completă de către mulțime și pentru ca toată lumea să le poată vedea, partizanii au spânzurat cadavrele de picioare, cu capul în jos, de grinzile metalice ale unei stații de benzină Esso din piață.
Alegerea locului Piazzale Loretto n-a fost întâmplătoare: cu opt luni înainte, în august 1944, autoritățile fasciste și trupele germane executaseră în exact aceeași piață 15 partizani italieni, cunoscuți ca „Martirii din Piazzale Loreto”, lăsându-le cadavrele la vedere pentru a intimida populația.
Nu credeţi că în ziua de 28 aprilie 1945 Domnul şi-a scos ceasul de buzunar şi i l-a arătat lui il Duce ca să vadă că timpul lui a expirat? Şi poate că în ultimele lui clipe i-o fi şi citit din Biblie versetul „„Până când, proștilor, veți iubi prostia? Până când batjocoritorii își vor găsi plăcerea în batjocură?” Nu sunteţi de părerea mea, că atunci când te ajunge, grozavă este pedeasa Domnului?
Există mărturii documentare sub forma unor rapoarte secrete britanice din care reiese că mareșalul Ion Antonescu plănuia să împartă aurul populației.
Această informație provine din rapoartele de spionaj „Top Secret” ale misiunii Marii Britanii în România (cunoscută sub numele de Operațiunea „Autonomous”), conduse de locotenent-colonelul A.G.G. de Chastelain.
Detaliile din raportul de spionaj britanic
În documentele declasificate ale SOE (Special Operations Executive), trimise către Royal Air Force în septembrie 1944, agentul secret de Chastelain relatează discuțiile și planurile luate în calcul la nivelul conducerii statului român înainte de lovitura de stat de la 23 august 1944:
• Scopul planului: Principalul obiectiv al mareșalului era ca rezerva de aur a Băncii Naționale a României (BNR) să nu cadă în mâinile Armatei Roșii, care avansa rapid spre granițele țării.
• Soluția propusă: Antonescu luase în considerare ideea de a bate monede de aur din rezerva statului și de a le distribui direct populației. Logica din spatele acestei măsuri extreme era că rușilor le-ar fi fost imposibil să confişte aurul dacă acesta s-ar fi aflat fragmentat în buzunarele și casele a milioane de cetățeni români.
Ce s-a întâmplat în realitate? (Operațiunea „Neptun”)
Deși ideea împărțirii aurului către populație a rămas doar la stadiul de discuție sau intenție consemnată de serviciile secrete, guvernul Antonescu a aplicat o altă strategie de urgență, extrem de eficientă, numită Operațiunea „Neptun” (sau „Tezaurul de la Tismana”).
În primăvara și vara anului 1944, sub un secret absolut și cu ajutorul Armatei Române și al oficialilor BNR, întreaga rezervă de aur a țării (aproximativ 242 de tone de aur) a fost evacuată în siguranță din București și ascunsă într-o grotă secretă de lângă Mănăstirea Tismana.
Datorită acestei operațiuni, deși sovieticii au ocupat militar țara, ei nu au reușit să găsească sau să confiște aurul României în acei ani critici, tezaurul fiind returnat intact la București după încheierea războiului, în 1947.
Rușii nu au reușit să confişte aurul ascuns la Tismana.
Deși Armata Roșie a ocupat militar întreaga țară și a controlat inclusiv teritoriul județului Gorj, planul de camuflaj a fost atât de bine pus la punct încât tezaurul BNR a rămas neatins și a fost returnat integral la București în februarie 1947.
Succesul Operațiunii „Neptun” s-a datorat câtorva detalii cruciale:
• Secretul total: Locația exactă (o grotă special amenajată, închisă cu un perete masiv de beton în apropierea Mănăstirii Tismana) a fost cunoscută de un număr extrem de restrâns de oficiali din armată și din conducerea BNR.
• Tentative eșuate: Deși soldații sovietici și autoritățile comuniste pro-ruse au încercat ulterior (în vara anului 1945) să obțină acces sau să investigheze zona, paza militară românească strictă și conspirativitatea locului au împiedicat descoperirea sau devalizarea peșterii.
• Evacuarea finală: În ianuarie-februarie 1947, sesizând că presiunea politică sovietică creștea în România, BNR a organizat Operațiunea „Tismana”, transportând cele peste 190 de tone de aur înapoi în seifurile centrale din București, folosind trei garnituri de tren păzite cu strictețe. [1, 2]
Acest episod rămâne una dintre puținele victorii logistice majore ale României în fața presiunii sovietice de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Singurul tezaur confiscat definitiv de ruși a rămas cel trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial (în anii 1916-1917).
Operațiunea Neptun/Tismana (1944): BNR a mutat 242t aur (215t detaliat: 212t românesc. Pază: 280 soldați/ofițeri, zid de beton (se…
BNR
BNR Muzeul Tezaurului BNR de la Mănăstirea Tismana
Muzeul Tezaurului BNR de la Mănăstirea Tismana: inaugurat 2016, prezintă istoria tezaurului ascuns 1944-1947.
*O mică parte din tezaurul național al Poloniei (aproximativ 3 tone de aur) a fost ascunsă la Tismana, alături de aurul românesc, și a fost restituită integral statului polonez după război.
**Povestea aurului polonez ascuns în România este una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de salvare logistică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial:
Cum a ajuns aurul polonez în România?
În septembrie 1939, după ce Polonia a fost invadată simultan de Germania nazistă și de Uniunea Sovietică, guvernul de la Varșovia a decis să își evacueze de urgență tezaurul național (zeci de tone de aur și obiecte de patrimoniu).
România, deși declarată neutră în acel moment, a facilitat în secret tranzitul acestui uriaș tezaur polonez prin teritoriul său, ajutând la îmbarcarea lui în portul Constanța către Occident. Totuși, dintr-o eroare logistică sau ca rezervă strategică pentru cheltuielile delegației poloneze, o cantitate de circa 3 tone de aur (51 de casete) a fost lăsată în custodia Băncii Naționale a României.
Refugiul în peștera de la Tismana
Când s-a declanșat Operațiunea „Neptun” în vara anului 1944 pentru a pune la adăpost aurul românesc de Armata Roșie, oficialii BNR nu au lăsat în urmă depozitul polonez.
• Cele 3 tone de aur ale Băncii Poloniei au fost transportate în secret și depozitate în aceeași grotă blindată de lângă Mănăstirea Tismana, împreună cu cele 242 de tone de aur românesc.
• Pe tot parcursul ocupației sovietice, acest secret a fost păstrat cu strictețe, rușii neavând habar că în peștera din Gorj se afla și aur străin.
Restituirea (1947)
După terminarea războiului, noul guvern comunist instalat la Varșovia a aflat abia în toamna anului 1945 de existența acestui stoc de aur păstrat în siguranță de români. După negocieri diplomatice și verificări, România a returnat integral aurul polonez proprietarului său de drept.
Transportul final a avut loc în septembrie 1947, când aurul polonez a fost încărcat la București în avioane militare și transportat în siguranță direct la Varșovia. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a evocat adesea acest episod istoric ca pe o dovadă supremă de corectitudine și loialitate instituțională între băncile centrale ale celor două națiuni.
Cum a putut fi adus la Bucuresti Au de la Tismana in plina brutalitate sovietica?
Aducerea tezaurului de aur de la Tismana înapoi la București în iarna anului 1947 – în plină ocupație și brutalitate sovietică – reprezintă un paradox istoric. Aurul nu a fost „salvat” de ruși în acel moment, ci a fost readus la București tocmai pentru că secretul locației fusese descoperit, iar presiunea Moscovei forța Guvernul de la București să facă plăți masive. [1]
Readucerea aurului s-a realizat prin Operațiunea „Tismana” (desfășurată între 26 ianuarie și 4 februarie 1947) și a fost posibilă dintr-un amestec de factori logistici, politici și strategici: [1]
1. Secretul fusese spart, iar peștera nu mai era sigură
Până la sfârșitul anului 1946, serviciile secrete sovietice și oficialii comuniști români au aflat de existența aurului din peșteră. Din acel moment, grota de la Mănăstirea Tismana a încetat să mai fie un adăpost sigur. Armata Roșie ar fi putut oricând să organizeze un raid militar direct în județul Gorj pentru a confisca lăzile. Mutarea lui în seifurile centrale ale Băncii Naționale din București a fost considerată o soluție de control mai bună pentru guvernul instalat de Moscova. [1, 2]
2. România capitulase economic (Tratatul de Pace și Despăgubirile Sovrom)
În ianuarie-februarie 1947, România se pregătea să semneze oficial Tratatul de Pace de la Paris (semnat pe 10 februarie 1947). Prin acest tratat și prin convențiile anterioare, țara era obligată să plătească URSS uriașe despăgubiri de război (evaluate oficial la 300 de milioane de dolari, dar în realitate mult mai mari, prin intermediul companiilor mixte Sovrom-uri).
Sovieticii nu aveau nevoie să fure aurul din peșteră printr-un jaf militar brutal de tip interlop, deoarece îl puteau confisca legal, direct din tezaurul central al BNR, sub formă de plăți forțate, datorii de război sau tranzacții comerciale asimetrice. Practic, aducerea aurului la București deservea interesele financiare ale Moscovei, care controla complet guvernul condus de Petru Groza. [1]
3. Logistica feroviară blindată și un incident secret
Transportul celor peste 190 de tone de aur s-a făcut sub o pază militară românească extrem de strictă, dar sub directa supraveghere a noilor autorități controlate de comuniști:
• Aurul (peste 4.000 de casete militare) a fost încărcat inițial în camioane și dube Skoda la Tismana și transportat pe un drum greu, înzăpezit, până la gara din Târgu Jiu.
• Un incident dramatic: Din cauza poleiului, un camion plin cu aur s-a răsturnat pe un pod la ieșirea din Tismana. Zona a fost imediat izolată militar, iar funcționarii BNR și soldații au recuperat fiecare lingou, încărcându-le în celelalte mașini.
• De la Târgu Jiu la București, aurul a fost transportat cu trei garnituri de tren speciale ale CFR, complet blindate și păzite de detașamente militare înarmate.
Epilogul trist: Topirea tezaurului
Deși Operațiunea „Neptun” (1944–1947) a fost un succes absolut în faza ei de camuflaj, odată ajuns la București în februarie 1947, tezaurul a intrat sub controlul total al regimului pro-sovietic. În anii următori, o cantitate masivă din acest aur a fost exportată către URSS sau folosită în tranzacții externe dictate de Moscova, rezervele de aur din țară subțiindu-se drastic până la sfârșitul anilor ’50.
#Sa fie si asta una din cauze?
Analiza provine din studiul de pe NET din care afisez doar cateva, ca sa nu atace legistul Mihai.
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/gen-constantin-piki-vasiliu/
https://historia.ro/sectiune/general/povestea-tezaurului-dus-la-tismana-567146.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Evacuarea_Tezaurului_național_polonez_în_timpul_celui_de-al_Doilea_Război_Mondial
INALTA TRADARE A Romaniei a fost facuta de primii parlamentari ILEGALI din Parlamentul Ilegal al Romaniei, care NU functiona dupa Constitutia din 1965, Constitutie care prevedea ca forma de guvernamant Republica Socialista, Marea Adunare Nationala si partidul unic PCR.
Constitutia din 1965 a fost inlocuita abia in Decembrie in 1991, asadar toate legile si hotararile luate de FALSUL Parlament sunt NULE conform legilor internationale !
Toata mascarada care se intampla din 30 martie 1991 se datoreaza INALTEI TRADARI facuta de fostii PENALI din Parlamentul Ilegal ,,emanat’’ de Lovitura de stat din Decembrie 1989 !
Numai RAZBOIUL NIMICITOR va curata Romania de TRADATORII SPURCATI si de JIVINELE INFECTE !
Astept Razboiul Binecuvantat de Dumnezeu pe care Rusia Ortodoxa il va face contra JIVINELOR SPURCATE, razboi in urma caruia nu va ramane piatra pe piatra in Curva Europa !
,, Parlamentul României ( Falsul Parlament )
Legea nr. 28/1991 pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.)
Text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 30 martie 1991.
În vigoare de la 30 martie 1991
Actul este reprodus în forma publicată în Monitorul Oficial al României şi nu include posibile modificări ulterioare. Cumpăraţi documentul în formă actualizată sau alegeţi un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
Parlamentul României ( Falsul Parlament ) adoptă prezenta lege.
Articol unic. –
România acceptă Acordul (Statutul) privind Corporaţia Financiară Internaţională, adoptat la 11 aprilie 1955, aşa cum a fost amendat prin rezoluţiile Consiliului guvernatorilor din 21 septembrie 1961 şi 1 septembrie 1965 şi acceptă Rezoluţia Consiliului guvernatorilor Corporaţiei Financiare Internaţionale nr. 165 din 4 septembrie 1990, care stabileşte condiţiile şi termenii pentru admiterea României ca membru al Corporaţiei Financiare Internaţionale.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 30 ianuarie 1991.
PREŞEDINTELE SENATULUI
academician ALEXANDRU BÎRLĂDEANU
Această lege a fost adoptată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 11 martie 1991.
PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR
MARŢIAN DAN
În temeiul art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României, promulgăm Legea pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.) şi dispunem publicarea sa în Monitorul Oficial al României.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
ION ILIESCU
Bucureşti, 15 martie 1991. Nr. 28.
ACORD privind Corporaţia Financiară Internaţională
(Amendat prin rezoluţiile din 21 septembrie 1961 şi 1 septembrie 1965)
REZOLUŢIA Nr. 165
a Consiliului guvernatorilor (adoptată pe 4 septembrie 1990)
privind aderarea României la C.F.I.
REZOLUŢIA Nr 165 a Consiliului guvernatorilor (adoptată pe 4 septembrie 1990) privind aderarea României la CFI | Lege 28/1991
Acesta fragment din Legea nr. 28/1991 pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.) este reprodus în forma publicată în Monitorul Oficial al României şi nu include posibile modificări ulterioare.Pentru a vedea actul la zi cumpăraţi documentul în formă actualizată sau alegeţi un abonament Lege5 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
https://lege5.ro/gratuit/gy3denju/legea-nr-28-1991-pentru-acceptarea-de-catre-romania-a-acordului-statutului-privind-corporatia-financiara-internationala-cfi
REZOLUTIE nr. 165 din 4 septembrie 1990a Consiliului guvernatorilor privind aderarea României la C.F.I.
EMITENT CORPORATIA FINANCIARĂ INTERNATIONALA
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 67 din 30 martie 1991
Avînd în vedere ca Guvernul României a depus cerere pentru admiterea României ca membra la C.F.I. conform secţiunii 1 (b) din art. II din Statutul C.F.I. şi ca urmare a secţiunii 17 a legilor aditionale ale corporatiei, Consiliul directorilor, după consultarea cu reprezentantii Guvernului României, a facut recomandari Consiliului guvernatorilor cu privire la cererea României,prin prezenta, Consiliul guvernatorilor decide ca termenii şi condiţiile în care România va fi admisa ca membra a corporatiei sînt urmatoarele:1. Definiţiile(asa cum sînt utilizate de aceasta rezolutie):a) corporatie înseamnă Corporatia Financiară Internationala;b) articole înseamnă Statutul corporatiei;c) dolari sau „$” înseamnă moneda S.U.A.;d) subscriptie înseamnă partea din capitalul corporatiei subscrisa de către membru;e) membru înseamnă membru al corporatiei.2. SubscriptieAcceptind sa devina membra a corporatiei, România va subscrie 1504 acţiuni la capitalul corporatiei la o valoare unitara de 1.000 dolari.3. Plata subscriptieiÎnainte de a primi calitatea de membru al corporatiei, România va plati integral 1.504.000 dolari corporatiei drept capital subscris.4. InformaţiiÎnainte de a primi calitatea de membru al corporatiei, România va furniza corporatiei informaţii pe care le necesita aderarea sa la corporatie.5. Data efectiva la care România devine membra a C.F.I.România va deveni membra a corporatiei cu o subscriptie asa cum s-a stabilit în paragraful 2 al acestei rezolutii, la data la care va fi indeplinit urmatoarele condiţii:a) efectuarea platii asa cum se arata în paragraful 3 al acestei rezolutii;b) furnizarea informaţiilor care ar putea fi cerute de corporatie conform prevederilor din paragraful 4 al acestei rezolutii;c) depunerea la B.I.R.D. a unui instrument care să ateste ca a acceptat fără rezerve, conform legilor sale, statutul, precum şi toate termenele şi condiţiile din aceasta rezolutie şi ca s-au intreprins toţi pasii necesari pentru a-i permite să-şi indeplineasca toate oblibaţiile care-i revin conform statutului şi acestei rezolutii; şid) semnarea statutului original detinut de B.I.R.D.6. Limitarea perioadei de indeplinire a cerințelor pentru a deveni membruRomânia va putea îndeplini cerinţele pentru a deveni membru al corporatiei ca urmare a acestei rezolutii pînă la 28 decembrie 1990 sau pînă la o dată finala pe care o poate hotari Consiliul directorilor.
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/50390
https://legislatie.just.ro/public/RezultateCautare?sectiuneact=231
Monitorul Oficial 67 din 30 Martie 1991 (M. Of. 67/1991)
REZOLUTIE nr. 165 din 4 septembrie 1990 a Consiliului guvernatorilor privind aderarea Romaniei la C.F.I. EMITENT: CORPORATIA FINANCIARA INTERNATIONALA PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 67 din 30 martie 1991
Avind in vedere ca guvernul romaniei a depus cerere pentru admiterea romaniei ca membra la c.f.i. conform sectiunii 1 (b) din art. ii din statutul c.f.i. si ca urmare a sectiunii 17 a legilor aditionale ale corporatiei, consiliul directorilor, dupa consultarea cu reprezentantii guvernului romaniei, a facut recomandari consiliului guvernatorilor cu privire la cererea romaniei, prin prezenta, consiliul guvernatorilor decide ca termenii si conditiile in care romania va fi admisa ca membra a corporatiei sint urmatoarele: 1. definitiile (asa cum sint utilizate de aceasta rezolutie): a) corporatie inseamna …
Monitorul Oficial 197 din 27 Septembrie 1991 (M. Of. 197/1991)
REZOLUTIE din 26 septembrie 1991 privind instituirea comisiei care, impreuna cu organele de stat competente, sa analizeze problemele economice, sociale si referitoare la conditiile de viata ale minerilor EMITENT: ADUNAREA (CAMERA) DEPUTATILOR PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 197 din 27 septembrie 1991
1. adunarea deputaţilor hotãrãşte sa instituie o comisie care, împreunã cu organele de stat competente, sa analizeze problemele economice, sociale şi referitoare la condiţiile de viata ale minerilor, în vederea gasirii soluţiilor acceptabile de rezolvare a acestora. 2. adunarea deputaţilor ia act de comunicarea preşedintelui româniei, domnul ion iliescu, de acceptare a demisiei guvernului condus de premierul petre roman şi solicita preşedintelui româniei urgentarea procedurii de formare a unui nou guvern. 3. adunarea deputaţilor nu are competenta sa accepte cererea reprezentanţilor minerilor din valea jiului privind demiterea preşedintelui româniei, domnul ion iliescu. …’’
http://www.monitoruljuridic.ro/acte/rezolutie/an-1991/