Cap XII

CINE RIDICĂ SABIA

“Cine ridică sabia pentru Elena nu merită să ridice sabia pentru Ifigenia“… Aşa sună, ca un dicton, o replică din piesa Ifigenia a lui Mircea Eliade. „Cine ridică sabia pentru Elena“… Elena… adică pentru o tîrfă, cum i-au zis atîţia, deci nu chiar pentru ea, ci pentru prada de război la care trăgeau nădejde războinicii din toată Elada… Dar ţi-ar fi spus că pentru Elena…. Şi-ar fi trecut sub tăcere ce soi de femeie, de muiere, mai era şi Elena asta!… Pe scurt, aveau un ideal: Elena! Şi porneau peste mări şi ţări să lupte pentru ea, să moară pentru ea!… Aceasta fiind versiunea oficială, cu care să-şi poată şi bieţii războinici linişti firava scînteie de conştiinţă, de-o vor fi avut.

Pe neaşteptate însă Ahile, cel iute de picior şi aprig la mînie, se pomeneşte în faţă cu Ifigenia, cutremurîndu-se de puritatea ei. Şi dinaintea Ifigeniei, Ahile descoperă că el Ahile, nu e, funciarmente, un mercenar, un războinic. De aceea e şi gata să pună capăt războiului înainte de a-l începe, spre a o salva astfel pe Ifigenia. Dar cine ridică sabia pentru Ifigenia!… Şi Ifigenia va muri, căci nu se află în toată armata elenă cine să merite să ridice sabia pentru Ifigenia…

Ahile, în această nouă lectură a mitului pe care ne-o propune şi-o provoacă Mircea Eliade, e neputincios dinaintea propriei greşeli: a ridicat, cîndva, sabia pentru Elena… Aşa recitim, văzînd piesa lui Mircea Eliade, destinul lui Ahile!… Neîmplinit, căci nu a fost demn de Ifigenia, n-a meritat s-o salveze! S-o fi salvat, da, aceea ar fi fost o ispravă de erou sublim! Pe măsura lui Ahile! Dar, vai, n-a fost Ahile pe măsura faptei şi-a încercării la care îl pune scriitorul român, şi asta pentru că a ridicat sabia pentru Elena!… Gest care te compromite şi te marchează ireparabil, limitînd orizontul faptelor tale, scăzîndu-te definitiv deopotrivă în aspiraţii şi împliniri. Ca un stigmat de neşters.

Replica pe care Mircea Eliade o pune pe buzele Ifigeniei, exprimînd nu un punct de vedere, ci o regulă inexorabilă, aflată deasupra oricăruia dintre noi, mi-a adus aminte de un personaj al lui Jean Paul Sartre, pictor, participant la războiul civil din Spania, plecat apoi în America, să mănînce pîinea amară a exilului. Contase că va putea picta mai departe şi-şi va cîştiga astfel uşor existenţa, echilibrul sufletesc etc. Încearcă să picteze şi nu reuşeşte, ceva nu merge, nu mai merge. Nici pensula n-o mai ţine bine în mînă, iar pînza de pe şevalet parcă-i întoarce spatele, nu se mai poate privi cu ea în ochi, fără să şi-i ferească. De ce oare? Într-un tîrziu înţelege de ce: mîinile cu care încearcă iar să picteze, între timp au ucis… Au ucis oameni, au ţinut mitraliera cu care au secerat vieţi de om!… Faptă care i se poate ierta oricui, à la guerre comme à la guerre, dar nu şi-o poate ierta cel care, cu aceleaşi mîini încearcă să picteze. Pictura, ca şi Ifigenia, arta deci, iar şi mai pe larg spus, a pretinde ceva de la ceilalţi în mod public, contînd pe inteligenţa, sensibilitatea, cinstea, pe tot ce e bun şi frumos în om, a te adresa astfel umanităţii, spre a o stîrni, ţine de o zonă a trăirii de care nu te poţi apropia decît cu mîinile desăvîrşit curate.

Am cunoscut demult, la Salvamar, un ţigan bătrîn care muncea mai mult prin port, hamal. Omorîse cîndva un om, şi nimeni n-a mai vrut să cînte cu el împreună. Nici el n-a mai putut cînta. A lăsat vioara. Îşi ispăşise pedeapsa şi hamalea prin port. Era tot ce mai putea să facă pentru sine şi pentru ceilalţi.

Scrisul, e şi asta o meserie, o îndeletnicire ciudată. Nu i-am căutat niciodată justificarea, înţelesul. Am aşteptat să-l aflu, norocul să-mi scoată-n cale răspunsul la o întrebare pe care, recunosc, nu mi-am pus-o prea insistent. Dar am simţit întotdeauna că dacă o iei pe drumul ăsta, dacă iei în mînă creionul şi, la fel, dacă ai curajul să te înfăţişezi de la o catedră cîtorva zeci de perechi de ochi gata să-ţi soarbă din gură cuvintele cele aşteptate pline de miez şi de lumină, radiind în jur lumina preaplinului de înţelesuri şi învăţăminte, oficiind astfel deopotrivă ca scriitor şi ca dascăl, dacă o apuci pe acest drum din care altora le e dat să se împărtăşească, tu fiind numai mijlocitorul străluminat şi translucid, dacă te încumeţi singur şi nesilit de nimeni să ieşi dinaintea alor tăi cu o vorbă şi cu-o învăţătură de care să-ţi închipui că ei duc lipsă şi-i duc şi dorul, atunci o mulţime de lucruri care nici nu le cad bine, dar asta nu-i împiedică să fie mai departe buni ingineri, doctori, strungari, contabili ş.a.m.d., ţie, artist sau profesor, nu-ţi sunt îngăduite nicicum. Şi aşa se face că pînă azi n-am ridicat niciodată sabia pentru Elena, bucurîndu-mă să-mi dau seama de asta acum cînd înţeleg ce este arta, literatura: a ridica sabia pentru Ifigenia. Şi ca s-o poţi ridica, una din reguli, probabil prima, dacă nu cumva şi singura, îţi cere să nu fi ridicat vreodată sabia şi pentru Elena. Căci nimeni nu ne obligă pe nici unul să ridicăm sabia pentru Ifigenia. Dacă o faci este o chestiune strict personală, pentru care singur te alegi, ştiindu-te dintotdeauna pregătit, ştiindu-te în primul rînd şi-n orice moment că n-ai ridicat vreodată sabia pentru Elena & comp. Literatura fiind o sabie pe care n-o poţi ridica şi pentru Elena, şi pentru Ifigenia. Ci numai pentru Ifigenia.

ION COJA

(Text publicat în revista ARGEŞ NR. 3/1983- pag.5)

****

Post scriptum 2020 – Textul de mai sus a trecut neobsevat și celor care de la microfonul Europei Libere semnalau actele de rezistență la politica PCR. Cine ridică sabia pentru Elena? Care Elena? Nu exista decât o singură Elena pe vremea aceea în România…