Invierea

de Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Inchise în tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,
Din carți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă si plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți;
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț,
Inveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-Ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic Îti cere o rază mângâioasă,
In pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur si sfială
Si negrul întuneric se sperie de șoapte,
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită si preoți si popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântari si laude’nălțăm,
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme si ramuri
Plecați-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”