1. Cel mai grav reproș care se aduce BOR se leagă de lipsa sa de sensibilitate față de problematica socială. La aceasta face aluzie și formula atât de des repetată potrivit căreia în loc să se construiască spitale, se construiesc biserici. Deși spitalele sunt construite de stat iar bisericile se construiesc de credincioși. Deși la biserică vin și cei bolnavi și cei sănătoși, în timp ce la spital vin doar bolnavii. Deși bisericile sunt, cum am mai spus-o, la rândul lor spitale – spitale ale sufletului.

Ceea ce nu se observă este că în ultimele decenii BOR a evoluat imens în direcția implicării în soluționarea problemelor sociale. Pe teren social s-a produs cea mai mare schimbare de abordare și de mentalitate a BOR; perfect posibil sub influența studiilor făcute de ierarhii ortodocși în universitățile catolice. Astfel, mai mult ca niciodată în trecutul său, BOR a construit, dotat sau administrat orfelinate și cămine pentru bătrâni, școli și grădinițe, cantine pentru săraci și chiar clinici medicale. Nu mai vorbim de așezămintele culturale. Atunci ce justifică o asemenea critică?

Unii autori au observat cu pertinență că perpetuarea criticii respective este explicată prin aceea că BOR s-a implicat doar în soluționarea problemelor sociale dar nu și în dezbaterea cauzelor care au generat acele probleme. Așadar, ceea ce i se reproșează BOR este neimplicarea în acțiunea de prevenție. Cu alte cuvinte în planificarea politică; adică în lupta politică. Or, aceasta ar însemna să îi cerem BOR să fie altceva decât ea este.

Spre deosebire de alte biserici creștine – armeană, rusă, bulgară, sârbă, ca să amintim doar de cele orientale – BOR nu s-a născut prin „decret politic”. Nu există nici o dată la care să fie consemnat un gest al puterii politice având ca obiect creștinarea românilor. Aceasta înseamnă că ortodoxia română s-a afirmat fără vreo dependență de politică, de puterea vreunui stat. În atare sens se poate spune – pentru mulți paradoxal – că BOR a fost încă de la origine… „laică”. Ea nu este creația vreunui principe, respectiv a unui stat, ci, dimpotrivă, este cea care a creat statul sau, mai exact, a ajutat o populație să devină popor, națiune organică – adică să își construiască o identitate culturală pe temelia căreia și-a putut afirma dreptul la organizare politică de sine-stătătoare, la autodeterminare.

Independentă de politic și separată de stat de la origine, BOR nu putea fi decât ceea ce s-ar numi o „biserică aristocratică”: autolegitimată și autosuficientă, stăpână pe sine dar în vestmânt de rând, tolerantă pentru că era sigură de legitimitatea ei, fără ambiții politice precum și lipsită de tentația ca și de nevoia prozelitismului. Ușa BOR a fost totdeauna deschisă celor care doreau să intre. BOR nu a tras pe nimeni înăuntru și nici nu i-a condamnat pe cei care nu au vrut să vină la ea; nu a exclus pe nimeni și nu a ținut pe nimeni cu forța.

Aceasta a sosit la pachet cu o anumită indiferență față de ceea ce se petrecea în afara vieții spirituale a bisericii. Deschisă față de cei ce veneau spre ea, BOR s-a închis în sine față de cei care rămâneau în afara ei și de frământările lor. (Lucrul explică și atitudinea BOR față de ateismul militant al comunismului real, în contrast major cu acțiunea contestatară a bisericii catolice.) Ca regulă, ierarhii BOR nu au căutat să influențeze politica statului căruia i-au oferit identitate, cu timpul agenda acestuia evoluând, la rându-i, independent de cea a bisericii. Excepții au existat – cu efecte mai bune sau mai rele – dar ele nu au făcut decât să întărească regula.

Susținătorii occidentali ai principiului laicității nu pot decât admira și invidia o asemenea situație. În contratimp cu ei, tocmai românii care se declară admiratori ai civilizației occidentale, par a cere acum BOR să se politizeze și o critică pentru că nu o face. Oare chiar asta vrem? O biserică actor politic?

Cei care o doresc trebuie să înțeleagă că implicarea tot mai profundă a BOR în rezolvarea problemelor sociale vine, de astă dată, la pachet cu prozelitismul. Nu poți face omletă fără să spargi ouă. Tratarea sărăciei se face prin caritate sau milostenie. Prevenirea sărăciei presupune o anumită organizare a societății care, din perspectiva BOR, trebuie să pună în armonie ordinea cetății terestre cu ordinea cetății celeste. Așa se trece de la religie la ideologie și de la liturghie și cateheză la „ora de religie” în școlile de stat. În 1990, la ieșirea din comunism, BOR pleda pentru introducerea în programele școlare a unor ore de etică religioasă și istorie a religiilor. În 2015, mai implicată ca niciodată în realitatea socială, BOR a insistat pentru organizarea unor ore de religie creștin-ortodoxă. Câtă vreme aceste ore sunt opționale nu se poate vorbi despre prozelitism. BOR continuă să nu aibă nevoie de el. Este vorba însă despre consecințele firești ale unei implicări sociale mai avansate. Acum se cere atenție pentru ca din prea mare entuziasm criticist să nu transformăm BOR într-un actor politic cu tendința de a-și apropria statul. Democrația națională bolnavă nu se poate salva prin teocrație.

2. Analiza nu poate fi încheiată fără a aduce în discuție și relația dintre BOR și stat pe tărâm fiscal. Unii se plâng că BOR nu plătește suficiente impozite și că, dimpotrivă, se înfruptă de la bugetul statului, la formarea căruia contribuie și cei care nu sunt creștin-ortodocși.

Problema este greșit pusă. BOR nu este un evazionist fiscal. Ea plătește exact atâtea impozite cât prevede legea statului. Principiul laicității impune însă statului anumite obligații față de comunitățile de credincioși. Prima și cea mai cunoscută privește tratamentul egal al acestora. Respectiva obligație nu este însă nici singură și nici simplu de interpretat. Ea nu exclude ci presupune recunoașterea și sprijinirea comunităților religioase care sunt părți constitutive ale societății în folosul căreia lucrează statul. Pe de altă parte, egalitatea de tratament, pentru a fi reală și pentru a conduce la o egalitate de situație între comunitățile de credință, implică recurgerea la discriminarea pozitivă.

Statul trebuie să observe că spre deosebire de celelalte culte (romano-catolic, greco-catolic, musulman, precum și cultele protestante și neo-protestante) care au o organizare transnațională și deci sprijin financiar extern, BOR este o biserică națională care nu se poate bizui decât pe sprijinul statului unde majoritatea cetățenilor se declară a fi în același timp români și creștin-ortodocși, România. Sprijinind toate celalte culte pentru păstrarea identității și capacității lor de funcționare, acest stat este ținut să acorde cultului principal sprijinul principal. Aceasta inclusiv întrucât între numărul fidelilor și dimensiunea problemelor lor există o relație direct proporțională.

O asemenea abordare nu poate duce la concluzia că România ar fi un stat religios. Trebuie înțeles, însă, că o națiune civică solidă nu poate exista fără o identitate culturală certă. De aceea statul român ca națiune civică trebuie să acorde sprijin națiunii culturale române. Faptul nu înseamnă nici că România ar fi un stat etnic. Trebuie admis, însă, că o națiune pluriconfesională (căci nu toți românii sunt creștin-ortodocși) nu se poate bucura de coerență culturală fără un reper central la care minoritățile de credință să se raporteze. În același timp, trebuie observat că un stat multi-cultural nu poate ajunge la unitate civică dacă toate comunitățile sale etno-culturale – în primul rând cea majoritară – nu posedă deplina conștiință a identității lor și această identitate nu se exprimă în deplină securitate. Un stat civic și multicultural – cum este România și cum sunt toate statele-națiune moderne – nu este viabil dacă nu este echitabil și nu este echitabil dacă toate comunitățile etno-culturale care îl alcătuiesc nu se găsesc în raporturi care exprimă echilibrul între putere și legitimitate. În cazul nostru dintre puterea pe care o conferă numărul și legitimitatea pe care o conferă identitatea. De aceea, sprijinul dat BOR de către stat nu vizează favorizarea unui cult în detrimentul altora (inclusiv a agnosticilor) ci crează premisa clarității și securității identitare a majorității cetățenilor români care alături de claritatea și securitatea identitară asigurată de stat tuturor celorlalte comunități confesionale și etnice cofondatoare ale națiunii civice române (statului român), îi dau trăinicie și unitate acesteia.

Cum statul nu are decât banii contribuabililor, el susține o asemenea politică prin subvenții bugetare sau scutiri de impozite. Astfel toți cetățenii contribuie la construcția statului lor ca unitate în diversitate. Cine nu înțelege aceasta nu înțelege cum se construiește un stat în care cetățenia este chemată să adune ceea ce identitățile despart, iar întregul este ținut să aibă o identitate suficient de conturată spre a concura sau coopera eficient cu alte state în folosul tuturor părților sale.

3. Problema nu este, deci, felul în care statul român laic, civic și multicultural s-a raportat la BOR ci felul în care partidele au făcut-o. Acestea nu au fost nici un moment interesate să slăbească BOR, atâta timp cât BOR a rămas, potrivit tradiției sale, în afara sferei politice și, deci, nu le-a făcut concurență. Dimpotrivă, ceea ce au vrut partidele a fost să introducă BOR în această sferă de partea lor; adică să își aproprieze puterea BOR.

M-am pronunțat împotriva politizării BOR, tot atât de tare precum m-am pronunțat împotriva politizării justiției. Am fost împotriva discursurilor politice ținute în biserici sau folosirii ceremoniilor religioase în scopuri politice de partid. Nu am dorit folosirea amvonului ca tribună a discursului paritzan cu atât mai mult cu cât sunt convins că incendiile pornite de la candela din altar sunt de nestins. Din nefericire, presiunii partidelor politice a fost greu să i facă față de manieră absolută. Au fost preoți care au acționat partizan ca agenți electorali. Multe adunări religioase au avut parte de „momente politico-ideologice”. Prezența liderilor politici a tulburat adesea liniștea rugăciunii.

Cu toate acestea ierarhia BOR a rezistat. Sunt martor al acestei rezistențe. Cu diplomație, Patriarhii și întreg episcopatul BOR, pe care i-am cunoscut destul de bine, au refuzat chemările de a se implica în politică, încercând să creștineze partidele iar nu să politizeze biserica. Au făcut-o nu neapărat din principialitate ci din înțelegerea faptului că orice partizanat extern va duce la sciziuni interne în sânul bisericii, distrugându-i tocmai unitatea din care îi vine tăria.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în ordinea statală, ierarhia BOR nu este un guvern format de partidul care a câștigat alegerile, avându-l pe Patriarh ca Prim-Ministru. Diversele curente care compun comunitatea credincioșilor – progresiști, tradiționaliști, fundamentaliști – nu se întrec în alegeri spre a-și impune opinia și programul prin intermediul ierarhiei. Patriarhul și ceilalți ierarhi nu se plasează de o parte sau de alta, la o extremă sau alta ci ating deodată toate extremele și exprimă simultan toate școlile de gândire. Aceasta este tradiția apolitismului BOR în care nimeni nu este chemat și nimeni excomunicat. Toți vin când vor și stau cât cred de cuviință. De aceea BOR nu este o amenințare pentru partide ci numai o eternă atracție alimentată de speranța iluzorie că ar putea-o captura și lua-o ostatec.

4. Astfel analiza noastră ajunge la concluzia sa firească. Dacă BOR este o putere pe plan spiritual-identitar dar care refuză să se manifeste pe planul competiției politice, cine este interesat să o slăbească? Cine o atacă? Nu partidele politice. Pe acestea nu le deranjează. Nu statul român. Acestuia îi conferă substanță identitară. BOR deranjează pe toți aceia pe care îi deranjează existența unei națiuni române sigură de sine și de aceea rezistentă. Cine nu vrea să se împiedice de refuzul românilor, trebuie să submineze BOR. Orice actor statal sau corporatist care vrea să aibă o Românie la dispoziția sa trebuie să neutralizeze forța coagulantă a BOR. Cine vrea să distrugă neamul românesc trebuie să distrugă BOR.

Evident BOR este susceptibilă de critici. Cei care o fac cu bună credință trebuie să știe însă pe ce teren joacă și care sunt riscurile ca nemulțumirile lor, mai ales atunci când sunt exprimate în afara bisericii cu instrumentele politicii de stat, să fie canalizate spre a lăsa națiunea română fără unul dintre principalele sale atuuri identitare iar nu pentru a perfecționa viața spirituală a credincioșilor creștin-ortodocși români. Aceasta în detrimentul tuturor cetățenilor României, indiferent de originea lor etno-culturală sau de religia lor. Căci România este patria lor comună.

În acest context, înainte de a încheia, merită citate cuvintele atât de actuale ale lui Mihai Eminescu, cuvinte pe care o prietenă care nu este de confesiune ortodoxă mi le-a semnalat chiar în timp ce redactam prezentul eseu: “Biserica răsăriteană este de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise. Ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari sau turci. Ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu.”
Cu toate păcatele ei omenești, BOR este o redută de apărare a neamului românesc. Din nefericire, ultima.