Cheful la români
Un subiect pentru câteva zeci de doctorate
M-am născut într-o familie de români normali și, fiind cel mai mic dintre frați, părinții nu mă lăsau acasă, mă luau cu ei când mergeau la vreun Sfîntul Ion sau Gheorghe… Obiceiul în neamul nostru era să te sărbătorești de ziua numelui. Taică-meu, fiind botezat Zaharia, dădea de băut de ziua Mucenicilor!… Ziua nașterii nu conta! Nici eu nu am ținut seama de acest reper. Am sărbătorit totdeauna ziua numelui! De cele mai multe ori a fost cu amintiri plăcute pentru toată lumea.
La petrecerile unde m-au luat cu ei părinții, din cauza mea, ai mei plecau primii, dar cât am apucat să văd sau să aud a fost destul ca să-mi rămână în suflet atmosfera unică a petrecerii. Asemenea petreceri erau animate de pasionate discuții, stârnite de amintiri hazlii, de evenimente la ordinea zilei sau de subiecte „teoretice”, metafizice pot spune, cu gândul la disputa ivită la ziua lui nea Ionel Canjea, între bărbați și femeile de la masă: cine este persoana cea mai importantă din familie, mama sau tata?…
Disputa, purtată în glumă, a durat până când nea Ghiță Canjea le-a adus aminte bărbaților prezenți, cu o voce ușor tremurată: „Mă, voi vă mai aduceți aminte de pe front, când era vreunul rănit sau murea, dacă mai apuca, nu striga Tată!, ci striga Mamă!…
A mai intervenit un argument: „De ce ziceți Vai de mama lui și nu vai de taică-su!” A fost, probabil, prima dată când aflam de argumentul lingvistic, deseori invincibil!…
La asemenea petreceri, rând pe rând fiecare era luat peste picior de ceilalți, dar îi venea rândul să audă și laude pentru vreo ispravă știută sau nu de toată lumea prezentă.
Într-o carte cu însemnări de călătorie (sau la Cantemir?!), am găsit relatarea unui episod din istoria noastră medievală care mi-a schimbat radical imaginea acelui așa zis întunecat ev mediu românesc! De unde atâta întuneric?! De unde atâta suferință și obidă câtă au inventat istoricii noștri?!…
Povestea zicea cam așa: cică între moldoveni și munteni era de multă vreme un subiect de sfadă și neîmpăcate acuze. Fiecare susținea despre ai săi că sunt mai buni băutori decât ceilalți, că țin mai bine la băutură. Sfada a ajuns și la cel mai înalt nivel: s-au certat pe această temă înșiși domnitorii, cei doi, de la Iași și București, Suceava sau Târgoviște!… După un timp, Dumnezeu i-a luminat și le-a dat gândul cel bun: să se pună la întrecere, care pe care!
Mai întâi, de fiecare parte a fost ales cel mai tare la golit pahare, cel mai bețiv moldovean și omologul său muntean. După care, cei domni domnitori, cu tot alaiul domnesc, au descălecat la Milcov să îngroape definitiv securea disputei. Și s-au pus pe băut cu toții, nenumărate rânduri de pahare, căni și poloboace! Numai cei doi reprezentanți de frunte ai ethosului moldo-muntean și-au numărat paharele, cu grija de a bea amândoi același număr de pahare până când unul dintre ei, primul, nu se mai poate ridica de pe scaun! Scaun, jilț, fotoliu, divan sau buturugă, nu se știe exact pe ce au șezut!… Se pare că moldoveanul a fost mai vrednic!… A urmat revanșa, iar pacea pe acest subiect nu este nici azi încheiată!
Eram tînăr când am aflat de această minunată poveste! Care se potrivește de minune cu poezia, puțin cunoscută a lui Eminescu, Umbra lui Dabija Vodă!… Românii au știut să prețuiască vinul și petrecerea pe care vinul o poate stârni la oameni de ispravă! Ani de zile mi-am imaginat scene dintr-un film istoric care s-ar putea face pe tema acelei …Milcoviade. Îmi vine în minte acum acest cuvînt, Milcoviadă, creație ad-hoc, destul de potrivită, zic eu, ca naș! Pun câteva idei la dispoziția tînărului scenarist care se va simți atras de acest subiect, numai bun pentru a face un film despre frumusețea sufletului românesc! Că destule filme s-au făcut de-o vreme despre mizeria românească!… Acesta fiind trendul european: cât suntem noi românii de ultimii!… Să vină și replica autentic românească! Chelner!…
Am aflat cu nespusă încântare că rugbiștii de la Farul Constanța s-au înfrățit cu o echipă din Italia și anual se vizitează, joacă un meci, două, iar la sfârșit trag un chef, ca-ntre bărbați adevărați. De fiecare dată, momentul culminant al chefului este acela când cei mai buni băutori din fiecare echipă își dispută titlul de cel mai pilangiu!… Până acum numai românii și l-au adjudecat, de cele mai multe ori prin împingătorul la grămadă Piloțki. E drept, cam polonez de origine…
…Imre Toth, un autor evreu din Satu Mare, generația kominternistă, și-a petrecut tinerețea în orașul amintit, unde în perioada interbelică prosperau trei comunități: evrei, unguri și români. Și, povestește Imre Toth, cele trei comunități erau destul de net separate, inclusiv prin preocupările tinerilor. Dacă întâlneai un evreu și-l întrebai „încotro așa de grăbit”, flăcăul îți răspundea grav că merge la biblioteca orașului să ducă o carte și să ia alta! Deh! Nu sunt evreii poporul Cărții?… Numai că de cele mai multe ori cartea era înapoiată fără să fie citită, ci numai plimbată sub braț, să fie văzut de comunitate, precizează critic autorul citat…
La aceeași întrebare, un tînăr maghiar era bucuros dacă putea să spună că merge acasă după pușcă, s-o ia și să plece cu prietenii la o vânătoare!…
Un valah din Satu Mare ar fi răspuns că se duce să se întâlnească cu prietenii la un chef!… Cuvînt pe care lingviștii nu s-au priceput să-l înregistreze în fondul lexical esențial al limbii române!… Al limbii vorbite și trăite!…
Am invocat acest text într-o discuție despre familiile mixte din Ardeal: majoritatea sunt între o unguroaică și un fraier de român!… Păi sigur că da! Junele român își duce aleasa la un chef cu prieteni și aceasta se simte bine, curtată de toată lumea!… Dar la vânătoare ce să caute o domnișoară?!… Cum să se simtă bine?!
Cuvîntul chef vine din turcește… Face parte din suita cuvintelor, câteva zeci, care intrând din turcă în română au căpătat sensuri noi, au fost ridicate semantic la un nivel inaccesibil popoarelor care au interzis vinul și celelalte licori fără de care nu se poate face poezie sau filosofie! Bieții musulmani! Cum e oare să faci un chef, o petrecere, cu bragă?!… Nici nu-i de mirare că dau năvală în Europa!
Am fost de câteva ori întrebat ce le reproșez evreilor? Nu le reproșez mai nimic, ci îi căinez că nu știu să bea, că nu beau!… Cel mai drag mie dintre evrei, un coleg trăitor acum în Germania, mă sună într-o zi și mă somează: Ghici ce fac! Ești cu turcoaica ta! Nu! Sunt cu o sticlă de Murfatlar și am deschis-o. Ești singur? Singur! …Păi, bă, Petere, nu se bea singur, bă!… Că-mi vine să iau avionul să nu te las singur când bei!… E păcat mare!
În doi-trei poți merge la una mică, dar cheful nu poate fi decât în gașcă, cu prieteni cât mai mulți!…
Am participat o dată la un chef de pomină, cum n-am să mai apuc altul la fel: cu 80.000 de combatanți. Optzeci de mii am spus! Un chef autentic, adică spontan, neanunțat, nepregătit de nimeni! O minune de chef a fost! Un miracol! S-a fost petrecut la meciul de fotbal cu Italia. Pe 23 August!… Era în luna martie, în nocturnă. Nefiind cu rezervare de locuri, fiecare a venit din timp să-și ocupe un loc! Iar cum pe vremea aceea lumea era mult mai civilizată ca azi, nu se făcea niciun control la intrare, numai biletul ți se cerea. În rest, puteai să intri pe stadion și cu o mitralieră! Nu mai zic de sticle! Câte puteai duce!
Am luat și de mâncare cu noi, să meargă vinul, țuica, vodca și alte tării! Oamenii au venit în grupuri, cu gașca de prieteni! S-a umplut stadionul mintenaș, cu vreo câteva ceasuri înainte de fluierul arbitrului!… Ce să faci atâtea ore?! Ce să faci altceva decât să te apuci de băut și de cinstit cu cei din preajmă, inclusiv necunoscuții! Și pun-te, nene, pe băut! Pe băut și pe palavragit, bancuri, bârfe! Bașca țipuriturile, scandările, galeria spontană, duelul verbal dintre găști, dintre tribune etc., etc. Folclor urban de cea mai bună calitate! După o vreme, deși era frig al dracului, au apărut și primii la „bustul gol”! Palinca își făcea efectul!…
Am rămas o vreme destul de treaz, de lucid, încât să-mi dau seama că întreg stadionul chefuia, era mare agitație în tribună, la peluze, oamenii fojgăiau brownian de la un grup la altul, amestecau sticlele cu care venise fiecare ca-ntr-un fel de schimb de opinii, de replici! Cei 80.000 erau de-acum o entitate, erau o gașcă de petrecăreți deplin omogenă, meciul trecuse pe un plan secundar, iar când a început propriu zis, în fiecare grup se afla unul sau doi tovarăși care dăduseră în primire și sforăiau indiferenți la vacarmul din jur. Chefuiseră împreună cu alți 80.000 de gorobeți și se simțeau împliniți!
Pe unii, cum a fost în grupul nostru Alecu C, nici măcar golul lui Bolony nu i-a trezit!… Un gol și o victorie care au încununat acel chef mitologic, moment unic care lipsește din istoria celor mai multe popoare! Pe mine Dumnezeu m-a ajutat să fiu de față și să-i fac această scurtă cronică. Am sentimentul, repet, că ce s-a întâmplat în tribunele stadionului la acel meci face parte din isprăvile Neamului, ține de măreția noastră românească! Mă felicit că am știut că vreodată va fi să dau mărturie pentru nepoți și strănepoți de acea zi minunată! Căci rezultatul meciului i-a făcut pe și mai mulți români să chefuiască atunci! Probabil că țara întreagă, fiecare cum și unde a putut! Inclusiv bozgorimea, mândri de isprava lui Bolony…
S-ar putea azi repeta acel moment de grație? Imposibil! Derbedeii care s-au împărțit în galerii irevocabil adverse n-ar fi în stare să sărbătorească împreună nici dacă România ar câștiga titlul mondial!
Trecând în gama minoră a amintirilor, dacă este să aleg cheful cel mai de pomină la care am luat parte, mi-ar fi greu să mă decid! Mai pun însă la socoteală și chefurile povestite de alții, la care n-am avut norocul să fiu de față. În schimb a lucrat imaginația și așa, completate, îmbogățite cu faze închipuite, mi-au rămas în amintire, îmi aparțin ca și când le-aș fi trăit aevea.
Cea mai faină este o poveste spusă de Florin Pucă. Eroul întâmplării a fost Constantin Rauțchi. Un actor de teatru precum vinul rar, de colecție. Memorabil în toate rolurile. După un astfel de rol jucat într-un film, după ce și-a luat plata de la casieria cinematografiei, trecând apoi din cârciumă în cârciumă cu colectivul de prieteni, dimineața i-a prins la Obor. Când au ieșit la lumină, au dat peste un țăran venit la târg să-și vîndă vinul. L-au gustat, o minunăție de vin. Un butoi întreg, trona în căruță ca o matroană severă! Falnică! Sfidătoare! Nu era de nasul oricui vădana! Își aștepta sigură de ea Zmeul Zmeilor care s-o aprecieze la justa ei valoare!
Acela a fost Costică Rauțchi! A cumpărat-o de la țăran cu căruță cu tot. Adică și calul! Și au pornit-o pe Colentina la vale, zi de vară până-n seară, azimut Mamaia, litoralul nostru însorit și drag!… 250 de kilometri, oameni buni! Exact câte zile a durat drumul, istoria vorbită nu consemnează. Dar au ajuns întregi pe plaja de la Modern, au mai stat cât să termine vinul și cu banii scoși pe cal și căruță, bașca budana nerușinat de goală, au avut cu ce se întoarce la București, la vagonul restaurant, loc și el binecuvîntat, până la crâșma de pe peronul Gării de Nord! Deschisă non stop, unde se terminau apoteotic cele mai multe chefuri dâmbovițene…
Tare mult mi-ar fi tihnit să facă cineva scenariul acelui film, mai ales că eroii erau încă vii, competitivi… Fusese în echipă și Claris, Ilarion Ciobanu în acte? Parcă așa-mi amintesc din poveștile lui Florin Pucă, mare „narator”! Și combatant pe același front mirific!
În general vorbind, fiecare chef are un moment culminant, de referință, când se întâmplă o nemai-întâmplată vreodată, prin care cheful respectiv rămâne de pomină! Așa s-a întâmplat și într-un sat uitat din Dobrogea, unde procurorul Gelu Bădică a poposit nu se mai știe cu ce prilej. Trăsese poate la doctorul din sat, fost coleg de liceu. Mai era în sat și directorul de școală, tot LMBist. S-au pus pe băut, cu inginerul agronom din sat, cu popa probabil și alte somități locale, de la care Gelu a aflat că prin vecinătate funcționa ca președinte de CAP sau GAS și colegul său de clasă Canazâru! Ce s-a mai bucurat! Așa că a trimis la primărie pe cineva să telefoneze la unitatea agricolă și să-l convoace la instructaj și pe Cacarosa, cum era poreclit în liceu domnul inginer. A venit răspuns că domnul inginer este gazda unui control inopinat de la București, control complicat și cu probleme, care durează de trei zile și se va termina abia a doua zi!… Ce poți să faci în asemnea situație? Mai poți să faci ceva?! …Mai poți, dacă te cheamă Gelu Bădică, zis și Pleașcă, între aceiași colegi de liceu năzdravani! Năzdrăvani, adică ne-zdraveni!…
…Și domnul procuror cheamă, domnule, milițianul din sat și îi completează un ordin de arestare pe numele tovarășului Canazâru și trimite după el să fie săltat de la locul de muncă, cu cătușe dacă este nevoie, și adus urgent, cu mașina miliției, la locul de petrecere și voie bună!… Asemenea idee nu putea să-i treacă prin bilă decât unui constănțean, unui LMBist, îmi place să cred și să zic! Dixi!
Și încă una, tot din Constanța, de la grădina de vară Modern, din spatele casei noastre! Era pe când se drămuise din rațiuni superioare de partid consumul de vin și de timp la cârciumă. Ora 22 era ultima oră la care mai puteai să comanzi de băut!… Într-o seară de vară, mama a auzit pe cineva cântând în grădină Trăiască regele!… Nu am crezut-o! Ți s-o fi părut, mamă!… După câteva zile s-a aflat în tot orașul că la masa unde se aflau patru tovarăși activiști de nădejde la județeana de partid, unul dintre ei chiar a cântat Imnul interzis de câteva decenii! Numai unul a cântat, ce-i drept, ceilalți s-au desolidarizat, s-au ridicat de la masă și au părăsit grădina în chip demonstrativ, sincer revoltați!
Chemat apoi la judecata de partid să se explice, tovarășul în cauză a zis cam așa: „Dragi tovarăși, se făcuse ora zece, chelnerul ne adusese o sticlă de vin și spusese că alta nu mai aduce. Ce te faci cu o sticlă de vin la patru pahare?!… M-am gândit și eu cum să fac să rămân singur cu tovarășa!… Altceva nu mi-a trecut prin cap! Cred că mă înțelegeți acum!… L-au înțeles, căci au fost și printre comuniști oameni normali, sugative vrednice, cum a fost unchiul Gică Trandafir, vestit în toată Dobrogea pentru chefurile între tovarăși, de la care se ridica totdeauna ultimul!… Măcar că nu fusese ilegalist!
…Încercând să fiu și intro-spectiv, îmi dau seama că în multe din textele mele am pus personajele mele să mai tragă și un chef. Așa, ca să mai scape de autor!
…Omul nu poate sări peste umbra sa și nici peste mahmureala de a doua zi! Mai ales cât ești tînăr și încă n-ai învățat rostul băuturii. Mi-aduc aminte cu multă recunoștință, cu pioasă recunoștință, de chefurile „monstre” după care, a doua zi, n-am avut nici pe dracu, m-am trezit cu un cap limpede, cristal. Așa a fost și după noaptea petrecută cu generalul Ion Costaș, când a dat norocul peste noi de ne-am cunoscut. Venise de la Chișinău cu portbagajul plin de argumente istorice lichide. Le-am amestecat bine, le-am lăsat să se urce singure la cap și am trăit o stare de bine de neuitat, chiar și a doua zi. Dar nici azi nu știu de la ce mi s-a tras! De la bucuria de a bea vin, rachiu, șampanie și coniac „din Basarabia”? Am băut cu evlavioasă lăcomie, era primul meu contact bahic cu România de peste Prut! Probabil că a contat cel mai mult adevărul din bătrâni: bun îi vinul și gustos când îl bei cu-un om frumos! Cu bădița Ion, vreau să spun! Acestea sunt cele mai frumoase întâlniri, cu oameni de care ți-a fost dor fără să-i cunoști!…
Frate-meu mi-a lăudat odată romanele zicând că am descris cel mai bine din toată „literatura universală” starea de a doua zi după chef, mahmureala!… Nu m-a încercat de multe ori. Numai atunci când uitam sfatul tătâne-meu, vestit că la toate petrecerile „îi băga sub masă” pe ceilalți. Un sfat pe care îl dau mai departe, către viitorimea traco-geto-dacă: fratele meu mai tînăr, când te pornești la un chef, bea mai întâi un pahar-două de apă, ca să nu bei de sete vinul și ce mai e pe masă!… Vinul, ca să-l simți ca lumea, nu se dă de dușcă! S-a auzit? Vinul nu-i bere!…
Ar mai fi multe de zis! Și mai zic una, de la Dorin Dron citire. Întrebare de baraj: Cum faci când ai băut toată noaptea, te-au prins zorile, iar paharul de pe masă e plin! Însă simți că nu mai încape, că nu mai poți nici să atingi paharul, necum să-l golești!… Dar vrei totuși să nu te faci de rîs și să lași paharul nebăut!… Cum faci? Cum faci să-l bei? …Cică într-o situație atât de dramatică, ca să bei vinul rămas în pahar, singura soluție este să chemi chelnerul și mai comanzi o sticlă! Și când te vezi cu sticla plină pe masă, paharul de vin se golește ca nimica!… Pildă pe care Dorin Dron o știa de la însuși Puiu Iancovescu, legendar sacerdot al lui Bachus!
Cunosc binișor lumea chefului. Aș încheia zicând că vinul, băutura, este o probă nu atât de bărbăție fizică, cât de caracter. Jigodiile, japițele, javrele, șulfele, malahiștii, trădătorii și vînzătorii, polititrucii de toate ideologiile, se feresc de băutură, nu se simt bine la un chef, când fiecare bea și se leapădă de sine și se dăruiește celorlalți cu bucurie! Dacă se nimeresc amărîții la un chef mimează satisfacția, dar în ochii lor vezi stupefacția cenușie, sunt derutați, ei nu înțeleg ce plăcere găsim noi, ceilalți, să bem și să uităm de interese, de intrigi, de manevre oculte, de loviturile pe la spate, de care vinul și cheful te vindecă, te depărtează, ți le face odioase, de neconceput cu mintea înfierbîntată de cele mai nobile elanuri! Căci asta face vinul bun și cheful cu oamenii frumoși la suflet: te înnobilează! Te fac om de ispravă, băiat de treabă! De comitet, cum ziceau uteciștii!…
Așadar, chef și voie bună, fraților! De 1 Decembrie și mai departe, La Mulți Anii Frumoși care vă așteaptă! Nu uitați că Vita brevis est! N-o putem lungi!… Tot ce ne mai rămâne de făcut este s-o facem lată!…
În sănătatea cui ne este cel mai drag! În sănătatea mea! Și a dumneavoastră, prea iubiți camarazi, domni și tovarăși! Să trăim cu toții, bucuroși și mândri, mulțumiți unii de alții!
Doamne, ajută!
…Al dumneavoastră îndatorat paharnic,
Ion Coja
28 noiembrie 2016
Mi-a placut naratiunea. Interesanta exemplificare a „conceptului” de chef. Si ma bucur ca actorul si hocheistul si omul Dorin Dron nu a fost uitat
Din nefericire, treceti beti crita prin istorie si pierdeti toate ocaziile de a merge drepti si demni! Cu fruntea sus
Sunt pentru 100%! ….”Si cand ne-o fi mai rau, asa sa ne fie!” :))