Ceva despre Ceaușescu… „Cât a trăit Ceauşescu, eu, subsemnatul, nu am scris nicio propoziţie de laudă la adresa sa.”

Publicat de |2017-12-25T22:33:28+00:0025 decembrie 2017|Doctrină naţionalistă|

Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?
8 martie 2011de Ion Coja
Memorandum Est 16 comentarii Edit

(Text scris în 1990 sau 1991)

Acum doi ani, într-o redacţie bucureşteană, mi s-a cerut aşa, mai într-o doară, să scriu „ceva” despre Nicolae Ceauşescu, a cărui zi de naştere se apropia. „Domnule, am răspuns, despre omu’ eu n-am scris până acum niciun rând! Fireşte, până la urmă am să scriu şi eu, ca toată lumea, dar ştiţi când? Atunci când cei care acum îl laudă ca apucaţii or să se întreacă între ei care să-l înjure mai tare! Atunci da, am să scriu şi eu, dar voi scrie ca să-l apăr!”

Cele petrecute în presa şi televiziunea românească după 22 Decembrie m-au obligat să-mi aduc aminte de aceste vorbe, rostite la vremea lor cu oarecare nepăsare, fără nicio pretenţie oraculară. Dar profet, cel puţin pe jumătate, m-am dovedit a fi… Căci iată, câţi dintre cei care l-au lăudat până mai ieri-alaltăieri pe Ceauşescu se abţin azi să nu-l înjure în termenii cei mai categorici?! În fruntea lor, dând tonul la huiduieli acum, aceiaşi exponenţi: Bobu, Postelnicu, Mănescu… Nici la proces, amărâţii, nu erau în stare să pronunţe numele lui Ceauşescu fără a-l pune în chenarul formulei stereotipe: odiosul dictator în sus, odiosul dictator în jos… Drept care am urmărit procesul celorlalţi patru, din garda personală a odiosului, cu o undă de simpatie pentru demnitatea cu care s-au abţinut să-l înjure şi să-l facă albie de porci pe Ceauşescu. Merită Ceauşescu înjurat? Mai încape vorbă… Dar după ce s-au întrecut între ei să-l înjure primii şi cel mai sonor tocmai cei care au profitat cel mai mult din osanalele ridicate până mai ieri, până în ultima clipă, parcă nu-ţi mai vine să-i zici tiranului altfel decât, neutru, pe nume. Ferindu-te astfel să participi la aceeaşi mascaradă, întoarsă, dar pe faţa cealaltă! Şi jucată mai departe de aceeaşi actori!…

Ce facem însă cu partea a doua a profeţiei mele?… Să mă apuc să-l apăr pe Ceauşescu? Există motive?… Teoretic, doar nici Satana însuşi nu este atât de negru!…

Şi, tot teoretic, oricând este loc şi pentru mai rău!… Vreau adică să zic că, dacă în următorii ani situaţia din ţară nu se va îmbunătăţi în chip sensibil, sub toate aspectele, nu va fi să ne mirăm auzindu-i pe unii vorbindu-l pe Ceauşescu şi de bine! Mărturisesc despre mine însumi că am fost încercat de un asemenea sentiment, un fel de regret după „Epoca de Aur” atunci când, în primele zile de după Revoluţie, am primit din Ardeal veştile absurde ale reînvierii sentimentelor şi actelor de horthism calificat: crime, monumente pângărite, copii batjocoriţi, insulte la adresa neamului românesc… Nelegiuiri rămase, se pare, nepedepsite, drept care autorii lor se simt încurajaţi să continue. Şi chiar continuă!

Evident, imaginea definitivă a lui Ceauşescu o va fixa viitorul, sine ira et studio… Deocamdată, cum ira et studio, aidoma celor care l-au judecat şi executat în chiar ziua de Crăciun – cam necreştineşte, după părerea noastră, şi prea în pripă – ne vine greu să-i concedăm lui Ceauşescu dreptul de a se apăra.

Despre morţi numai de bine!… Iată o vorbă care nu se mai potriveşte. Se pare însă că această veche şi generoasă preceptă romană suna la origine, la originea ei egipteană, altfel: despre morţi numai adevărul!…

Fireşte, cât a trăit Nicolae Ceauşescu numai adevărul nu se poate spune că s-a spus despre el! Acum, despre el mort, dacă nu ne vine să vorbim „numai de bine”, măcar să spunem numai adevărul!…

Să fim bine înţeleşi: cât a trăit Ceauşescu, eu, subsemnatul, nu am scris nicio propoziţie de laudă la adresa sa. Din cele peste două mii de pagini publicate, multe dintre ele pe subiecte de strictă actualitate social-politică, nicio pagină, niciun rând, nicio vorbă, nu am scris (sau rostit) pentru a-l „omagia”. Dimpotrivă, chiar am „combătut”, pe cât s-a putut să mi se publice din ce am oferit redacţiilor. Iar în paginile rămase nepublicate (bunăoară în romanul Salonul de reanimare, aflat în planul editorial la Cartea Românească şi respins în 1986, ca fiind „două treimi” nepublicabil, sau în piesa Cu paşaportul în buzunar, înaintată la mai multe teatre) opoziţia la cele ce se petreceau în ţară a fost şi mai explicită. Şi asta o spun cu toată modestia, grăbindu-mă să închei cu vorbitul despre sine, lăsând multe nespuse. Mă simt însă nevoit să nu trec totul sub tăcerea cuvenită pentru a fi corect înţeles cu rostul cuvintelor de faţă.

Vin dinaintea cititorilor cu o mărturisire: anume, cât de tare am fost surprins să aflu după Revoluţie, că Dobre Constantin, liderul grevei minerilor din 1977 trăieşte, nu este mort, victimă a unui accident de circulaţie înscenat de Securitate, aşa cum aflasem, în repetate rânduri, de la Europa Liberă. Această crimă era unul din motivele cele mai serioase care mă ţineau deoparte de lăudătorii regimului ceauşist. Conform unui principiu: orice poţi ierta, numai crima nu!

Constatarea că Dobre Constantin trăieşte, că nu a fost ucis de Securitate, de Ceauşescu deci, aproape că mă nemulţumeşte. Mă simt astfel oarecum dezis în ceea ce gândisem despre N.C. Devine Ceauşescu mai puţin odios?… Nu! Categoric nu!… Cât poate să conteze că victimele sale nu sunt 60000, ci doar 59999…

Iată însă că, după o vreme, aflu că n-ar fi vorba chiar de 60000 de victime ale genocidului, agenţiile de presă străine, Amnesty International în speţă, care s-au grăbit primele să lanseze această cifră chiar înainte de pornirea procesului, acum tot ele se grăbesc să pună în circulaţie altă cifră: 600, adică 1% din ce se anunţase iniţial!

Iar zilele acestea, procesul de la Timişoara ne pune dinaintea altei rectificări: nu 6000 sunt morţii de la Timişoara – cum îi numărau agenţiile de presă occidentale înainte de 21 Decembrie, ci „numai vreo 120… Este o oarecare diferenţă de la 120 la 6000, sau de la 600 la 60000! Umflarea cifrelor, ca procedeu propagandistic, nu ne este necunoscută. Ultimul congres al PCR s-a evidenţiat în mod deosebit prin supralicitarea acestui procedeu tipic ceauşist. Dar comparând cifrele, trebuie spus că presa occidentală – fireşte, o parte din ea – se dovedeşte astfel a fi mai ceauşistă decât însuşi Ceauşescu!… Care, precum se ştie, plusase de la 15 milioane la 60, adică împătrind, dar nu însutind!…

Fireşte, oroarea crimei nu creşte şi nici nu scade prin aritmetica sumei şi a diferenţei. Dar este acum evident că s-a contat (cine?) pe puterea de a impresiona a cifrei, a numerelor mari! Putere pe care acestea o şi au asupra omului de rând. Altminteri, în ce mă priveşte, mie îmi fusese de ajuns şi una singură, o singură crimă săvârşită de Ceauşescu, asupra lui C. Dobre, ca să-l descalific în sinea mea ca om şi ca preşedinte!

Pe fondul acestor calcule, la care ajung involuntar, prin mecanica inevitabilă a gândurilor, de care n-ai cum te apăra, cade dezvăluirea senzaţională ce o face în paginile revistei „22” una dintre cele mai proaspete personalităţi ale vieţii noastre culturale: d-l Dan Petrescu, ministru adjunct al Culturii.

Voi lua foarte în serios această dezvăluire, cu atât mai mult cu cât ea dă altă interpretare faptelor decât cea care mie mi se pare firească, cea mai şi singura firească. Faptele ar fi următoarele: din iniţiativa conducerii de partid (deci şi a lui N. Ceauşescu sau, poate, în primul rând din iniţiativa acestuia, cunoscut fiind stilul său autoritar de a conduce), după 1965 au fost invitaţi să se întoarcă în ţară câţiva dintre cei mai iluştri cărturari români din Occident. Astfel, lui Mircea Eliade i s-a oferit să vină în Bucureşti şi să organizeze un institut de orientalistică, pe care să-l şi conducă!… Dumnealor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca li s-a oferit, de asemenea, să intre în viaţa literară românească, stabilindu-se în ţară de tot sau numai parţial!… Dezvăluirea acestor diligenţe, la care marii noştri exilaţi au rezistat, refuzând ofertele, mi se pare teribil de grăitoare. Atât numai că această împrejurare nu prea vorbeşte împotriva lui Ceauşescu şi nici împotriva mesagerilor săi, cum crede domnul ministru Dan Petrescu.

Deci Nicolae Ceauşescu s-a gândit să-l invite pe Mircea Eliade în ţară şi l-a şi invitat, prin însuşi Constantin Noica. Dumnezeule?! De ce o fi refuzat Mircea Eliade să se întoarcă în ţară?!…

Deci Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost poftiţi şi ei în ţară, cu autoritatea bine meritată pe care şi-o cuceriseră până atunci, ca să pună umărul să urnim cultura noastră atât de rău împotmolită în glodul proletcultului! (Căci nimeni nu-şi imagina că pot fi poftiţi soţii Ierunca să se alăture corului de linguşitori oficiali!) De ce aţi refuzat, de ce?, Monica şi Virgil Ierunca? De ce?

Simt deodată nevoia de a cunoaşte lista completă a românilor din străinătate care au fost poftiţi, după 1965, să vină în ţară ori să intre în contacte directe şi curente cu ţara. Lista acestora mi-e mai necesară decât lista informatorilor din Uniunea Scriitorilor sau de la Universitate. Mă face mult mai curios! Mă priveşte într-un mod mult mai personal!…

Doamne, păi cu Mircea Eliade în ţară şi cu toţi ceilalţi mari români din imigraţie, cum să nu mă gândesc eu că însuşi Ceauşescu n-ar mai fi fost cu putinţă?!… (cu atât mai mult un Dulea sau o Suzana ori Tamara… N-am mai fi auzit nici măcar de numele lor!)

Nu cumva refuzul lui Mircea Eliade şi al celorlalţi, cărora noi le duceam dorul aici, ca unor părinţi ori fraţi mai mari, nu cumva acest refuz explică într-o oarecare măsură tot ce a urmat?!… Nu trece oare asupra acestora, asupra acestui refuz, o parte, o părticică infimă, dar parte din vinovăţia atât de mare a lui Ceauşescu?…

Să mă ierte Dumnezeu, dar eu cred că da! Iar revelaţia acestei circumstanţe atenuante pentru Nicolae Ceauşescu mi-o oferă dezvăluirile făcute de Dan Petrescu în revista „22”. Sursa fiind guvernamentală, ea capătă astfel o greutate la care n-ar fi sperat nici inculpatul însuşi! Noi însă ce să credem din această împrejurare?…

„Mortul e de vină!”, iată un alt proverb, de data asta strict neaoş, am impresia. Să nu ne supunem nici acestei precepte care încearcă să minimalizeze şi să reducă proporţiile unui dezastru la ceea ce este ireversibil, fără întoarcere. Sunt buni de plată şi supravieţuitorii, dacă se dovedesc a fi vinovaţi. Este ceea ce deduc din intervenţia salutară pentru adevăr a domnului ministru. Atât doar mă îngrijorează impresia că acest serviciu adus adevărului a fost cu totul şi cu totul involuntar din partea onor domnului ministru Dan Petrescu.

Martie(?) 1990

Ion COJA

Domnule profesor ION COJA, inaugurați pe blogul dumneavoastră o serie nouă de texte, sub titulatura generală MEMORANDUM EST. În traducere liberă, „ce trebuie memorat sau ce merită să fie ținut minte”. Veți publica sub această umbrelă texte mai vechi, publicate la vremea când au fost scrise sau nu. Publicați pentru saftea un articol surprinzător, despre Ceaușescu. În ce împrejurări a apărut acest text?

A apărut într-o publicație a PNȚ-CD, în martie sau poate chiar în februarie 1990. A fost primul articol în care i s-a luat apărarea lui Ceaușescu. Și primul text din presă când numele lui Ceaușescu a fost scris normal, cu majuscula cuvenită la începutul numelui. Vă mai amintiți, caraghioșii din presa noastră găsisieră cu cale să-l pună la zid pe Ceaușescu și prin acest artificiu grafic penibil?… Nu mai foloseau litere mari nici pentru Nicolae, nici pentru Ceaușescu!…

Vă mai amintiți numele publicației?

Avea un nume cam lung și necomercial. În cuprinsul numelui se afla și cuvîntul Capitală sau București. N-a rezistat mult pe piață. Redactor adjunct era bunul meu coleg Alexandru Saucă, el mi-a cerut un articol și eu, știind că orice aș scrie, Saucă îmi publică, am scris textul de mai sus. Îl credeam pierdut, am găsit zilele trecute o dactilogramă. Sunt chiar mândru că am scris acest text! Data publicării? Sigur înainte de 20 mai 1990, la aprecierea mea ar fi februarie sau martie 1990. Mai era ministru Dan Petrescu, la cultură.

Sunt mulți care vă critică pentru simpatiile Dvs pro-ceaușiste!

N-am astfel de simpatii, domnule. Urmăresc aflarea adevărului și atât. Nu mă deranjează când trebuie să-mi schimb părerea despre cineva. N-o fac în funcție de interese sau conjuncturi, ci numai în funcție de datele noi care pot să apară. Iar după 1990, despre Ceaușescu au apărut o mulțime de date noi, cum era și normal. Surpriza este că aceste date noi sunt de regulă favorabile lui Ceaușescu. Nu este vina mea. Eu cred că trebuie să ne bucurăm oridecâteori faptele ne obligă să ne schimbăm în bine părerile despre cineva! Chiar dacă acea persoană ne-a făcut mult rău sau ne este profund antipatică. Așa este creștinește.

Au trecut 21 de ani de la scrierea acestui articol. Vă păstrați aprecierea la adresa celor din emigrație care au refuzat să colaboreze cu regimul ceaușist?

Păstrez regretul că liderii emigrației românești anti-comuniste nu au revenit în Țară, așa cum se întâmpla în Ungaria sau Polonia. Liderii emigrației din aceste țări și-au vizitat destul de des Țara. La noi de ce nu s-au petrecut lucrurile la fel?… Cu excepția lui Drăgan și Coandă, ceilalți s-au ținut la distanță. Ar trebui să aflăm de ce! Iată, am aflat după 1990 că Nicolae Ceaușescu a făcut acest gest de președinte normal și i-a invitat!… Am discutat după 1990 subiectul cu Paul Anghel. Mai ales cazul lui Mircea Eliade, cu care Paul Anghel a avut o corespondență intensă. Cred că ar trebui publicată această corespondență. O s-o caut pe doamna Malvina Urșianu, soția lui Paul Anghel, să-i propun această restituire… Dacă țin minte bine, Paul Anghel o învinuia pe Monica Lovinescu că a insistat pe lângă Mircea Eliade, nu cumva să accepte să facă o vizită în România!… Cum că ar pierde astfel toată susținerea Occidentului!

Ce ați vrut să spuneți prin fraza următoare: „însuși Ceaușescu nu ar mai fi fost cu putință”?

Am vrut să spun că venind în Țară oameni ca Mircea Eliade, un Cioran, un Eugen Ionescu, un Uscătescu sau Stefan Lupascu, și întâlnindu-se cu ei Ceaușescu, sfătuindu-se cu ei, poate că am fi avut în fruntea Țării un alt Ceaușescu!… Mai înțelept, mai prudent, mai șlefuit… Pe care nu l-ar mai fi putut înjura cu și fără motiv la Europa Liberă, iar noi nu am mai fi avut atâtea motive să-i cerem capul în decembrie 1989… E de lămurit cine a avut interes să nu se petreacă aceste evenimente ce țineau de normalitatea vieții! Mi-e teamă că este vorba de aceleași forțe și interese nenorocite care au acționat și la data când comuniștii români au refuzat moștenirea pe care a vrut să ne-o lase Brâncuși.

Cine adică?

Cum cine? Cominterniștii de atunci, în frunte cu Leonte Răutu! Părinții lui Tismăneanu, Andrei Oișteanu sau Petre Roman. Activiștii anti-românismului. Este prostie curată să crezi că Nicolae Ceaușescu, înconjurat de oamenii Moscovei, neștiind prea bine în cine să aibă încredere, a făcut tot ce a vrut și numai ce a vrut!… Să luăm cazul lui Dobre Constantin. Am intrat în legătură cu dînsul pe Internet. Mi-a spus multe lucruri interesante. Printre care și acela că Nicolae Ceaușescu, după ce a dat ordin ca liderul minerilor să fie adus la școala de partid, la fabrica de lideri de la Ștefan Gheorghiu, a tot întrebat de Dobre ce mai face și a ținut să-l cunoască, să și-l apropie ca om. A fost imposibil! Securitatea a găsit mereu motive și pretexte ca să împiedice această relație, dintre președintele Țării și un tînăr care avusese curajul să înfrunte sistemul. Iar acest curaj îi plăcuse lui Ceaușescu!… Dar te întreb, ce Securitate a fost aceea? Că au fost mai multe! Una controlată de KGB, alta de Mossad sau CIA, alta de Budapesta etc. Numai una controlată de români nu a prea existat!…

Cu altă ocazie spuneați că a existat și o aripă naționalistă a securității! Sensibilă la interesele românești!

Dacă am spus așa, am greșit. E adevărat că au existat ofițeri de securitate cu sentimente românești, dar ei nu au acționat solidar între ei, ca o entitate, ci fiecare după capul lui. Nu au știut să acționeze în haită, ca ceilalți! I-ați văzut în Decembrie 1989, cât au fost de penibili!… Și ei, și Armata! De 21 de ani aștept ca securiștii ăia naționaliști să se arate în viața publică, să facă corp comun cu militarii naționaliști și să întreprindă ceva, o activitate, o acțiune, prin care să-și spele păcatele și obrazul!

Să revenim la Ceaușescu.

Să revenim la emigrația românească. A fost manipulată, și din Țară, de agenții cominternului, și din afară, pentru a fi adusă la starea de prostație în care am cunoscut-o atunci când m-am dus în Occident prima oară, în 1984. L-am căutat pe Cicerone Poghirc. Adusesem cartea lui Dumitru Mărtinaș, despre ceangăi, și căutam pe cineva să facă caz de ea, să scrie etc. Și mi-a povestit Poghirc de ce el, personal, nu poate să facă nimic: orice român care încearcă să facă ceva împotriva propagandei iredentiste maghiare, este imediat taxat că este susținut de Ceaușescu, de oamenii acestuia. Am discutat despre prostia și tembelismul celor care aveau această reacție și se considerau anti-ceaușișiti. Am discutat acest subiect straniu și cu Adolf Armbruster, neamțul cu sentimente atât de românești. Am conchis cam așa: în felul acesta, dacă orice gest făcut în apărarea Ardealului și a altor interese românești nu poate fi înțeles decât ca efect al politicii lui Ceaușescu, al manevrelor acestuia, lui Ceaușescu i se aduce omagiul cel mai autentic!… Numai niște proști și imbecili puteau avea această reacție, să taxeze drept ceaușist și colaborator cu securitatea pe orice român care se arăta mai patriot! Ungurii nu făceau așa și numai vocea lor se auzea în Occident.

Ca și acum! Dacă te arăți mai patriot, normal de patriot, te taxează drept ceaușist!

Eh, nu-i chiar așa! Au început proștii să se mai rărească printre noi!

O ultimă întrebare: Spuneați în textul articolului, atunci, în 1990, că, din modestie, lăsați multe nespuse despre gesturile dumneavoastră împotriva sistemului politic în care am trăit până în 22 Decembrie! Puteți aminti măcar unul singur dintre aceste gesturi?

Mi l-a amintit cu ceva vreme în urmă Alexandru Sincu, eu îl cam uitasem: în 1979, am refuzat să mai plătesc cotizația la sindicat. Și n-am mai plătit-o până în decembrie 1989… Dar detaliile, cu altă ocazie!

A consemnat Nichita Vancea

București, 9 martie 2011