Radu Sergiu Ruba

ATACURILE BOLŞEVICILOR ASUPRA ROMÂNIEI PROASPĂT ÎNTREGITE

Marea Unire în primejdie

Euforia unirii a fost urmată îndată de trezirea la realitate. Bolşevicii au dezlănţuit atacuri în mai multe puncte pe linia Nistrului. La începutul anului 1919, lângă Soroca, l-au ucis pe generalul român Stan Poetaş. Au fost respinşi, dar între 23 ianuarie şi 1 februarie, au ocupat Hotinul şi împrejurimile. Armata română i-a alungat peste Nistru după lupte grele. Coordonatorul acestor operaţiuni bolşevice era Cristian Rakovski devenit unul din acoliţii lui Troţki. El a mai încercat un atac în luna mai 1919 în zona Tighina pe care a şi ocupat-o temporar. Se găseau aici trupe franceze venite din Balcani pentru a apăra frontiera de est a României, mai exact contingentul algerian. Replica acestora a fost foarte viguroasă, dar ruşii s-au retras peste Nistru cu şaizeci dintre ei. Rakovski a fost somat de Lenin în mai multe rânduri să se retragă pentru a-şi îndrepta trupele împotriva ofensivei albgardiste a amiralului Denikin.

Situaţia era şi mai gravă la frontiera de vest. Maramureşul, Sătmarul, Sălajul şi Crişana nu se aflau încă în mâinile românilor. La 21 martie 1919, premierul maghiar Mihály Károlyi i-a cedat puterea comunistului Bela Kun care a instituit Republica Sfaturilor, începând îndată să se înarmeze. Raţiunea lui Károlyi nu ţinea de generozitate, ci de revelaţia naţionalismului imperialist maghiar care nu voia să-şi accepte înfrângerea, că singurul aliat posibil în acel moment nu putea fi decât Lenin şi Armata Roşie. Bela Kun îl cunoscuse pe Lenin, luptase cu alţi vreo 700 de foşti prizonieri unguri deveniţi comunişti în războiul civil din Rusia, iar la 4 noiembrie 1918, fondase, tot pe pământ rusesc, partidul comunist maghiar. Se născuse sub numele de Bela Kohn în familia notarului evreu Samu Kohn din Cehu Silvaniei, la 20 februarie 1886. Mama sa se numea Rozsa Goldberger. În 1904, Bela Kohn şi-a schimbat numele în Kun, termen care, în limba maghiară, desemnează neamul cumanilor.

La proclamarea sa, pe 21 martie 1919, Republica Sfaturilor de la Budapesta avea avantajul moştenirii în armament şi muniţii a jumătăţii de est a Imperiului Chezaro-crăiesc. În acest timp, Consiliul Suprem Interaliat de la Paris avertiza mereu Bucureştiul să nu intervină în Ungaria . În faţa refuzului lui Bela Kun de-a se retrage, Marele Stat Major Român a decis să atace în dimineaţa de 16 aprilie. Dar, informaţi dinainte, ungurii au luat ei iniţiativa, lovind în noaptea de 15.

La Paris, omul cel mai lucid cu privire la tensiunile din zonă era mareşalul Ferdinand Foch. El declara că românii au dreptul să riposteze dacă sunt atacaţi. La fel susţinea şi generalul Franchet d’Esperey, conducătorul trupelor franceze din Balcani. Contraatacul trupelor române a fost extrem de puternic, lansat în nord spre Satu-Mare şi Carei, iar în vest către Beiuş, Oradea, Szeged. Cele mai grele lupte ş-au dat la Hodod, în sudul comitatului Sătmarului, sat unguresc unde până şi femeile au pus mâna pe arme. Au căzut optsprezece soldaţi români.

În prima fază, oraşele numite mai sus au fost eliberate, iar la 1 mai trupele române se găseau pe Tisa. În nord făceau joncţiunea cu unităţile cehoslovace pentru a bloca posibilităţile de comunicare dintre contingentele sovietice şi cele ungare.

În acelaşi timp, noul stat polonez, ameninţat de trupele bolşevice din Ucraina, le-a cerut românilor să intervină temporar în Pocuţia, sud-estul Poloniei. O divizie românească a fost trimisă aici, a restabilit ordinea şi a staţionat în regiune între 23 mai şi 24 august 1919, până la preluarea puterii locale de autorităţile poloneze.

Ocuparea Budapestei

În mai 1919, după eliberarea nordului şi vestului Transilvaniei şi poziţionarea trupelor române pe Tisa, situaţia la frontiera de vest continua să fie îngrijorătoare. Contingentele Republicii Maghiare a Sfaturilor au atacat la 20 mai Cehoslovacia, reuşind să ocupe Bratislava şi Kosice. Consiliul Suprem Interaliat de la Paris era indignat de această agresiune dar le cerea în continuare românilor să nu treacă Tisa. Excepţie făcea, cum s-a mai spus, comandantul contraofensivei victorioase a aliaţilor, mareşalul Foch.

În acelaşi timp, tot românilor le cereau să ocupe Budapesta o serie de aristocraţi maghiari, între ei fostul prim-ministru Gyula Andrási, fostul ministru Vilmos Vaszonyi şi prinţul Lajos Windischgraetz. Ei, în întâlniri secrete cu diplomaţi ai Bucureştiului în Elveţia, între care Nicolae Petrescu-Comnen, le sugerau românilor să se alăture forţelor anticomuniste din Ungaria , să ocupe capitala şi să răstoarne dictatura lui Bela Kun.

Cât timp a stat la putere, adică între 21 martie şi 2 august 1919, acest regim a organizat, numai în capitală, 535 de execuţii. A confiscat toate bunurile cetăţenilor, trecând în proprietatea republicii inclusiv păsările din curtea omului şi colectivizând pământurile. Exista o nemulţumire reală a populaţiei împotriva regimului, cu greu acoperită de satisfacţiile şovine pentru izbânzile asupra Cehoslovaciei. În acest context a început la 20 iulie principalul conflict armat maghiaro-român prin atacul foarte viguros al trupelor lui Kun.

Unităţile româneşti au resimţit şocul şi s-au retras pe o distanţă de 30-40 de km. A urmat însă o contraofensivă devastatoare prin care s-a trecut Tisa şi, ignorându-se orice avertisment de la Paris, s-a pornit asupra capitalei ungare. A mai avut loc o confruntare la Szent Lorincz, iar Kun a mai încercat o ultimă rezistenţă la Czegled. Primele unităţi române au intrat însă în Budapesta la 3 august, iar în ziua următoare, oraşul a fost ocupat sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. Fusese numit de regele Ferdinand în fruntea comandamentului trupelor de vest în 12 aprilie 1918, aşa că a condus întreaga campanie. El nu numai că a obţinut victoria, dar a şi scris o carte relevantă, “Desrobirea Ardealului şi a Budapestei”, apărută în 1922 şi republicată în urmă cu câţiva ani de Editura Militară. Este o carte de război cu numeroase desfăşurări de tactică şi strategie, cu multe repere topografice, dar dominată de exaltarea cu care se băteau soldaţii români. Simţeau că această revanşă li se cuvine demult şi că ofensiva lor nu face decât să continue rezistenţa victorioasă de la Mărăşeşti pe care nu apucaseră s-o completeze c-un contraatac pe măsură.

Primul ministru Ionel Brătianu a vizitat trupele din afara oraşului, interzicându-i oricărui politician român să intre în Budapesta pentru a nu-l umili prea mult pe împăratul Carol de Habsburg, rege al Ungariei, care mai pierduse un război şi un tron. În cele din urmă, armata română s-a retras din Ungaria în noiembrie 1919, lăsând la faţa locului doar mici contingente de control până în martie 1920 când au părăsit definitiv ţara ocupată. Intervenţia a favorizat accesul la putere la Budapesta al amiralului Miklos Horthy, militar cu merite în primul război (înfrânsese flota italiană în confruntări din Adriatica) şi care, după acte de represiune foarte dure, şi-a scos ţara din criza economico-politică. Prin 1931, permiţându-i contelui Bethlen să trateze cu primul-ministru Nicolae Iorga chestiunea, a propus chiar o uniune de coroană româno-maghiară sub dinastia de Hochenzolern-Sigmaringen. Nu era prima propunere de acest fel, le urma altora din intervalulimediat postbelic, marcat de victoria Armatei Române în 1919.

După eliberarea Ungariei de sub prima sa tiranie roşie, Bela Kun a fugit la Moscova iar de acolo, avea să conducă, în cadrul Cominternului, Partidul Comunist din România. Kun, personalitate nestăpânită şi imprevizibilă, a fost suprimat de protectorul său de până atunci, I. V. Stalin, cu tradiţionalul glonte sovietic în ceafă. Era ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a anului 1938.

De subliniat că în 1918-1920, românii au contribuit la lichidarea comunismului pe o rază destul de mare în jur: în Ungaria, în sud-estul Poloniei, în Basarabia, pe care, încorporând-o prin unire, au salvat-o de la comunizare, apărând ulterior şi linia Nistrului de atacurile bolşevicilor. Dar Stalin avea memorie bună şi o asemenea ispravă nu putea fi uitată cu una cu două.