ÎNCHEIERE
Toate aceste împrejurări nu pot însă aduce nici o ştirbire paginii
strălucite, pe care evenimentele de acum douăzeci de ani au înscris-o în
istoria naţională.
Desigur, Unirea cu românii din provinciile eliberate o datorăm în
primul rând războiului dezlanţuit în 1914 şi victoriei finale a Aliaţilor.
Fără ea, nu ne-am fi putut realiza aspiraţiile, iar intrarea noastră în război
ar fi rămas o jertfă, desigur necesară, dar fără rezultate imediate pentru
afirmarea unui drept şi întărirea unui ideal. Desfăşurarea evenimentelor,
după vicisitudini tragice, a realizat însă mai mult decât puteam nădăjdui
la început: nu numai Ardealul, Bucovina şi o parte însemnată a Banatului,
dar şi Basarabia, cu tot ţinutul cuprins între Prut şi Nistru. E de
necontestat că acestor factori se datorează triumful principiului dezrobirii
şi al Unirii.
Dar graniţele în care s-a închegat până în cele din urmă această unire,
aşa cum ni le-au lăsat nesfârşitele lupte la masa verde a Conferinţei sau
acelea mai crâncene şi mai sângeroase de pe malul Nistrului şi din câmpia
Tisei, acestea nu le datorăm decât vitejiei soldaţilor noştri, priceperii şi
hotărârii conducătorilor statului.
Campania din 1919 justifică, din acest punct de vedere, pe de-a
întregul înţelepciunea politicii „de conservare” din decembrie 1917 şi
ianuarie 1918. De nu se împiedica atunci exodul puterilor constituite ale
statului în haotica Rusie; de nu se păstrau pentru zilele mai bune, ce aveau
să vie, puterile vii ale naţiei, armătura ei esenţială de apărare şi de
ocârmuire – fie chiar sub povara trecătoare a împilării vrăjmaşe şi a păcii
sale vitregi; de lăsam altora grija să ne culeagă rămăşiţele din dezastru, pe
harta Conferinţei de Pace, unde s-ar fi statornicit hotarele României?
1 39
Pe linia armistiţiului de la Belgrad, care ne oprise înaintarea la Mureş?
Oare ce sprijin am mai fi putut oferi, în perioada de descompunere a
împă.ră.ţiei austro-ungare, mişcării de dezrobire a românilor din
Transilvania şi din Bucovina? S-a vă.zut doar în Banat ce a însemnat
faptul că. sârbii Armatei de Orient ne-au putut-o lua înainte.
Desigur, o putere militară. care nu se află. în serviciul unui ideal devine
un teribil instrument de distrugere, care ori sfârşeşte prin a se nimici el
însuşi, în catastrofa ce o dezlănţuie, ori apune în capitulări umilitoare, sau
se mai poate descompune, sub acţiunea fermenţilor lăuntrici de revoluţie
şi anarhie. Exemple se pot aduce destule.
Dar nici idealul nerezemat pe o forţă. militară, organizată şi hotărâtă de
a lupta, nu poate atinge rezultate durabile. Oricât de iscusită ar fi fost
diplomaţia lui Venizelos, prin faptul că s-a întemeiat mai mult pe
concursul Marii Britanii decât pe puterile proprii, Grecia s-a prăbuşit, de
pe înălţim_
ile ameţitoare ale tratatului de la Sevres, pe asprele realităţi ale
aceluia de la Lausanne.
S-a căutat mereu, şi s-a reuşit adesea, să se scadă valoarea luptelor
noastre din Munţii Apuseni şi din Ungaria: încăierări cu bande
neorganizate, victorii uşoare, deci fără jertfe, fără glorie şi fără
însemnătate.
Perspectiva istoriei schimbă însă tot mai mult şi mai deplin înţelesul
acestor împrejurări. Ea consideră. jertfele: aproape 12 OOO de ofiţeri şi
soldaţi căzuţi de la trecerea Carpaţilor la intrarea în Budapesta; gloria de
a fi îndeplinit, numai cu mijloacele noastre, ceea ce un Foch socotise că
nu se poate realiza decât cu forţele unei întregi coaliţii, mai ales după
înfrângerea cehilor; dar mai cu seamă ea va cântări importanţa
rezultatului.
S-a vorbit de bătăliile hotărâtoare în istoria lumii. Polonii au denumit
cu mândrie acea de la Varşovia, din vara anului 1920, în care au respins
înaintarea bolşevică, a XVIII-a. Într-o conferinţă recentă, d-l Kiriţescu a
revendicat pentru cea de la Mărăşeşti, care a susţinut în 1917 frontul de
la răsărit al Înţelegerii, locul al XIX-iea. Va trebui în orice caz să
cuprindem sub acest nume şi frontul munţilor, căci fără împotrivirea
îndârjită de la Grozeşti şi Târgul Ocnei, apărarea Mărăşeştilor nu ar fi fost
cu putinţă. Dar, de este să ne călăuzim de aceste criterii, bătălia de pe
Tisa, care a deschis drumul Budapestei, este, fără îndoială, a XX-a.
I
140
Ca să judecăm însemnătatea unei acţiuni militare, nu trebuie să ţinem
seamă numai de efectivele angajate în luptă, de numărul mai mare sau
mai mic al morţilor şi al răniţilor.
Desigur, pierderile noastre în campania anului 1919 nu se pot asemui
cu zecile şi sutele de mii de oameni care au pierit în măcelurile din
Flandra, din Artois sau de pe Piave. Dar în urma acestor uriaşe încăierări,
în care armate întregi au bătut pasul în aceleaşi locuri, în amestecul de
sânge şi de noroi al aceloraşi tranşee, linia fronturilor adverse de-abia s-a
mutat de la marginea unui sat sau de la hotarul unei păduri.
Ce alte consecinţe nu a avut lupta noastră din câmpiile Ungariei! Dacă
nu o stăvilea acţiunea României, la Nistru şi pe Tisa, unde s-ar fi oprit
oare expansiunea revoluţiei sociale?
Armatele Franţei, ale Angliei şi ale Italiei erau istovite de oboselile şi
jertfele celui mai mare război, americanii grăbiţi să se întoarcă acasă. S-a
văzut în jurul Odessei care era starea morală a unor trupe, care nu mai
voiau să se bată, pentru care alte lupte, în ţinuturi îndepărtate, nu mai
aveau înţeles.
Marea Neagră, care văzuse steagul răscoalei înălţat pe vasele ruseşti,
a fost atunci martoră a revoltei pe navele franceze. Voinţă şi disciplină de
luptă aproape nu mai era în primăvara frământată a acestui an de prăbuşiri
şi de prefaceri istorice decât în rândurile armatei române, înviate ca prin
minune din propria ei cenuşă, sub care însă ştiuse să păstreze flacăra
aprinsă.
De n-ar fi fost acest element organizat şi conştient de rezistenţă şi de
reacţiune, spectrul armatei ·
roşii universale pe ţărmurile Rinului, care
tulbura nopţile lui Lloyd George, ce uşor s-ar fi închegat în realitate! Între
Rusia bolşevică şi Germania spartakistă, zămislirea însăşi a Poloniei
independente ar fi fost zădărnicită şi armatele lui Tukhacevsky, care au
năvălit un an mai târziu, n-ar mai fi întâlnit împotrivirea victorioasă care
le-a oprit. Ce altă evoluţie ar fi luat evenimentele din Europa Centrală!
Poate mişcările naţionale, care au dat unora din statele Europei un nou
izvor de putere, ar fi fost covârşite de răsturnarea obştească a ordinii
sociale; în ultimă analiză, desigur că efectul cel mai paradoxal al victoriei
româneşti şi al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei
la pactul antikomintern! De va fi avut cunoştinţă de această întorsătură
neprevăzută a împrejurărilor, Ion I.C. Brătianu, în lumea senină a celor ce
141
au părăsit grijile pământeşti, va fi socotit că opera a depăşit până şi
intenţiile artistului!
Mai este, de altă parte, o eroare istorică ce trebuie neapărat rectificată.
Prea multă vreme, prin atitudinea ei hotărât antirevizionistă – de altfel
logică – România a fost socotită ca o ţară deplin satisfăcută
de rezultatele Conferinţei de Pace şi de bunăvoinţa factorilor ei
hotărâtori.
Toată drama discuţiilor de la Paris, toate luptele delegaţilor noştri
pentru o graniţă ce nu ne-a fost lăsată, împotriva unei subordonări ce
n-o acceptam, au fost date uitării. S-a păstrat o amintire din ce în ce
mai nedesluşită a supărării primului delegat al ţării, fără ca poporul,
ascultând de alte îndrumări, să mai înţeleagă rostul adevărat al acestei
împotriviri.
Au trebuit să treacă aproape două decenii, pentru ca, în lumina noilor
împrejurări, amintirea acestor evenimente să pătrundă, mai deplin şi mai
exact, în conştiinţa publică. Oricum ar evolua în viitor destinele
continentului nostru, s-a înţeles, în sfârşit, raţiunea profundă a acţiunii lui
Ion l.C. Brătianu: voinţa lui, întemeiată pe o viziune cu adevărat
profetică, de a nu lega soarta şi hotarele ţării de litera unui tratat, căruia
istoria însăşi, în mersul ei, îi prevestea sfârşitul mai apropiat sau mai
depărtat, ci de realităţile permanente, naţionale şi etnice, ale întregului
cuprins al revendicărilor româneşti.
De-abia acum se poate înţelege sentimentul său de a nu ne înfăţişa
viitorimii ca ghiftuiţii unei păci realizate prin bunăvoinţa învingătorilor,
ca resemnaţi în conservarea statică a câştigurilor aduse de norocul
biruinţei – care mâine se poate întoarce -, ci ca expresia vie, dinamică,
a aspiraţiilor de veacuri, nedeplin confirmate de autoritatea vremelnică a
sfatului de la Versailles şi înfăptuite, în marginile lor de astăzi, prin
puterile şi jertfele noastre, într-o largă măsură: „prin noi înşine.”
Această conştiinţă a adevărului istoric trebuie astăzi mereu dezvoltată
şi adâncită. Desigur, nu ne gândim să întemeiem pe aceste împrejurări
revendicări teritoriale sau să mai adăugăm un revizionism la altele. Dar
dacă am făcut păcii generale concesiunea însemnată de a nu cere nimic,
dincolo de hotarul tranzacţional de la 1920, cu atât mai absurdă putem
considera pretenţia de a discuta dreptul nostru dincoace de aceste
margini.
142
Iar când ni se vorbeşte cu atâta stăruinţă de soarta minorităţilor aflate în
România, trebuie întotdeauna să ne amintim că mai sunt dincolo de hotarele
noastre destule minorităţi româneşti, a căror viaţă nu ne poate fi indiferentă.
Dar mai este o concluzie de tras. Alt reazem şi alt temei capătă existenţa
naţională a unui stat când se ştie că graniţele sale nu i-au fost numai hărăzite
prin bunăvoinţa prietenilor – de care împrejurări grele îl pot uneori depărta
-, dar de efortul său propriu, de voinţa şi hotărârea sa de luptă şi de biruinţă.
Din tragediile altora, să culegem cel puţin acum acest învăţământ
Acţiunea anului 1919 ne lasă astfel o îndoită moştenire; ea se numeşte:
Integritate şi Independenţă.
*
* *
Acestea au fost trudele şi luptele conducătorilor noştri de atunci care,
în zilele Regelui Ferdinand, au ştiut să făurească, în mijlocul atâtor
împrejurări potrivnice, în luptă cu atâţia vrăjmaşi, dintre care cei ascunşi
nu erau cei mai puţin periculoşi, o Românie Mare şi liberă. S-ar putea
scrie la capătul acestei expuneri aceleaşi versuri din Eneida, pe care le-am
aşezat la începutul ei:
„Tantae molis erat, romanam condere gentem, Atât de mare era truda
pentru a întemeia neamul roman. ”
Dar cum s-ar putea ea încheia mai bine, decât prin cuvintele pe care
Ion I.C. Brătianu le rostea în memorabila şedinţă a Adunării Deputaţilor,
din 17 decembrie 1919, în care arăta Camerei şi ţării, ce încă nu-l
înţelegeau deplin, temeiurile şi rosturile acţiunii sale:
„Cea mai bună definiţie pe care am găsit-o, de ceea ce înseamnă o
naţiune, este aceea a conştiinţei morale. O naţiune este o conştiinţă
naţională. Cât valorează una, atât înseamnă cealaltă.
Conştiinţa a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de a fi este puterea cea
dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşează rolul şi rostul
în mijlocul neamurilor …
Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituţie vremelnică. Peste
el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi permanent al popoarelor
civilizate, care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să se dezvolte
un stat puternic, puternic prin ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce
este, puternic prin constituirea sa internă, puternic mai presus de toate
prin conştiinţa care o are despre înalta lui misiune …
143
În lupta de azi între cele două concepţii ale Consiliului Suprem şi a
noastră, noi avem pentru noi ideea cea mare şi avem astfel pentru noi
siguranţa triumfului în viitor …
Sunteţi, domnilor, toţi, reprezentanţii unui popor care este mândru şi
poate să fie mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere
în viitorul său. Fiţi cât de modeşti pentru persoana d-voastră, nu fi.ţi
modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi.
Aveţi conştiinţa că cu numărul lui şi cu situaţia în care a fost, nu este
popor care să fi putut să îndeplinească un rol mai nobil, un rol mai rodnic
decât l-a îndeplinit neamul nostru. Şi de aceea rog pe d-l prim ministru,
în zilele de azi, să nu-şi mai termine cuvântările sale ca acelea ale unui
om care intră în prăpastie, pentru că în prăpastie nu se cade să se coboare
acela care poartă destinele poporului român.
Nu, domnilor, daţi-vă seama cu toţii că trăim zilele Învierii şi să zicem,
toţi împreună:
Sus inimile !”

*

Nota redacției: Paginile de mai sunt de Încheiere în cartea lui GHEORGHE BRĂTIANU din care am mai citat în acest serial. Cartea mi-a fost semnalată și pusă la dispoziție de marele român care răspunde la numele RADU SERGIU RUBA. Recunoștință și respect!

ion coja