Centenarul Opincii (1) „La ceasurile șease seara trupele de vînători intrau în Budapesta…”

Publicat de |2019-06-14T21:56:34+03:0014 iunie 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

„La ceasurile sease seara, trupele Diviziei Intaia de vanatori intrau in Budapesta” Mesaje primite

Publicat de |14 august 2017|Doctrină naţionalistăTextele altora

„La ceasurile sease seara, trupele Diviziei Intaia de vanatori intrau in Budapesta”
Mesaje primite
x

Romania Magnifica
00:58 (Acum 10 ore)

către mine
„Ziua de 4 August a adus Românilor încoronarea biruinţei de la Tisa.
Era una din acele mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şease seara, trupele Diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. De-alungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată o trupă românească n’a defilat mai mândru, mai marţial. Niciodată un comandant n’a trebuit să facă o sforţare mai puternică , ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urca din inimă, spre a se fărâma ăn lacrimi. Căci, în decorul grandios al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească, revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de ani de silă, batjocură şi obidă.
În această zi neuitată de 4 August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi, ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară răsbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri nouă, a unor rosturi nouă. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru, orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi trupele române trec mereu, iar pasul lor răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor triumfal. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţe se răzbună în ceasul de faţă!
Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând ofiţerilor cari salută cu sabia, steagurile care se pleacă, soldaţilor cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste rândurile soldaţilor, străbat prin negura vremurilor apuse şi revăd, într’o înşirare tumultoasă, tot clocotul patimilor şi al sbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârîţi în temniţe ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voevod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într’o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung process istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a dreptăţii.
Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în ce mai repede în mintea lui. Zori roşii se arată la orizont. Sunt scene din sângerosul nostru războiu. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor, urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman, urmează potecile sângeroase ale retragerei, şerpuieşte prin lunca Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece munţii şi se avântă în marş triumfător peste plaiurile scumpului Ardeal, peste Tisa, peste Pusta ungară.

De la Turtucaia, la Budapesta!
A fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile ce merg în suişuri, presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi râpoşi trecuţi!

De la Turtucaia, la Budapesta…
Este drumul de la înfrângere la biruinţă, dela umilire la mândrie, dela catastrofa ce ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă a învierii.”

Intrarea Românilor în Budapesta
ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI
1916 – 1919
VOLUMUL III

CONSTANTIN KIRIŢESCU
EDITURA CASEI ŞCOALELOR
ATELIERELE “CARTEA ROMÂNEASCĂ”, BUCUREŞTI

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Istoria&optiune=1916-1919+-+CEI+ce+ne-au+facut+MARI+%28I%29