Mihai Eminescu:
„De când e suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român”.
Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹ walch. Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi. Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus vlahi, până-n zilele noastre.
Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane. După G. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române, “numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”. [22]
Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia unor orgolii naţionale mărunte! Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…
Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează. Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între eiromâni. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur. Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemandşi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch. Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc. Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română. Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică. Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, blas etc. Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe. După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.
Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntulromân. În Dicţionarul Academiei, român este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.” Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrareRomân, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -eascăînseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. [23]
Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, pe care folosirea lui românîn limba română modernă se pare că-l ignoră în varianta ei literară – anchetele folclorice, dialectale, continuă să-l mai înregistreze totuşi, acest detaliu este foarte semnificativ pentru toată discuţia noastră. Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor. Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele
– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;
– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;
– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.
N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment. Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nici o menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special. Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. [24]
Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.
Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau. Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti. Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc.
Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:
– prezenţa în sudul Dunării a românilor;
– creştinarea acestora;
– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.
Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.
În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit. Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.
Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman, [25] deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles. Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.” [26]
În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.
Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:
– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;
– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…
Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primi înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizatbiserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise. În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină. Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea râului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă. [27] Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.
Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea alte semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu. Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”, “aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” [28]
Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…
În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească. Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa. Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor?
În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord? Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol. Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români. Oricum, sensul “creştin” al cuvîntului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.
Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?
Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană. Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntuluiromân (sau romanus) cu sensul “creştin este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.
În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…
Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹ lat.gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.
(Post scriptum 2013
Afirmaţia că românii s-au creştinat printr-un proces „organic” şi au dobândit astfel o autenticitate aparte în trăirea sentimentului religios, a căpătat o confirmare de nimeni dorită în anii dictaturii comuniste. Dacă comparăm destinul bisericilor ortodoxe din ţările socialiste, din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Albania şi România, confruntate toate cu ateismul de stat cominternist, atât de agresiv şi de stupid, constatăm că românii, ca ortodocşi, au supravieţuit cel mai bine. Am putea spune chiar că Biserica Ortodoxă română a ieşit întărită din pustiul bolșevic prin care a fost nevoită să treacă. Este meritul şi al ierarhilor ortodoxiei române, dar este greu de imaginat, pentru cine îi cunoaşte pe români, cum ar fi renunţat aceştia la taina botezului pentru copiii lor, la cununia cu preot ori la slujba de înmormântare a părinţilor, la vopsitul ouălelor la Paşte, la colindele de Crăciun etc., sau cum ar fi acceptat aceştia transformarea bisericii din sat în depozit de mărfuri sau sală de „reuniuni tovărășești”. Unde acest lucru s-a întâmplat, în mai toate ţările comuniste, se poate vorbi de o descreştinare, în anii comunismului, la fel de rapidă şi de „neorganică” pe cât fusese de ne-„naturală” la vremea ei creştinarea, amândouă, creştinarea şi descreştinarea, producându-se din voinţa imperială, adică din voinţa altcuiva, nu a poporenilor… La români, voința de a fi creștini, de a-și păstra această componentă esențială a identității lor ca persoane umane, a fost de neclintit.)
***
Cuvîntul român şi-a mai adăugat un sens: “bărbat, soţ”. Această evoluţie semantică este cel mai uşor de explicat prin ipoteza că fie romanii colonizaţi, fie, mai târziu, românii, în contact cu alte neamuri, au participat la întemeierea unor familii mixte (româno-“barbare”) îndeosebi ca parte masculină, repetând, în condiţii diferite, situaţia ce odinioară, la începuturi, se rezolvase prin raptul sabinelor. Această ipoteză, relativ simplă, poate părea chiar simplistă dacă nu ar concorda cu alte mărturii lingvistice, cu alte modificări semantice: veteranus devine în româneşte bătrân, iar miles (“soldat”) devine, foarte probabil, mire. În acest context nu e de mirare că romanus ajunge să însemne “bărbat, soţ”. Colonizarea Daciei s-a făcut şi prin aportul unor miles şi veteranus, lucru mai mult ca probabil, aceştia reprezentând o bună partidă pentru fetele şi femeile de prin partea locului, având deci trecere dinaintea acestora, atâta încât să se ajungă la modificările semantice amintite.
Însă în acelaşi sens s-ar mai putea lua în seamă şi alte cuvinte. Astfel, latinescul familia devine în româneşte femeie. (Cuvîntul românesc familie este împrumutat recent din limbajul internaţional.) Persoanele mai puritane vor putea interpreta această modificare de sens în legătură cu natura relaţiilor dintre bărbaţii (romani sau daci) şi femeile de aici, bazate pe idealul întemeierii de familii!…
De asemenea, e de luat în seamă că onomastica românească, la nivelul popular, păstrează foarte puţine nume de persoane din epoca străveche, nume precreştine, din epoca de formare a limbii şi poporului român. Aceste nume ar fi, după unii autori, numai următoarele:Barbu, Bărbat, Bucur, Nicoară, Petre şi Vintilă. După cum se vede, afară de Bucur, de origine probabil geto-dacă, celelalte cinci onomasticoane sunt (ori par a fi) de origine latină, iar toate şase sunt nume de bărbaţi. Cel mai vechi nume feminin se pare că este Varvara. La nevoie, şi în măsura în care concordă cu alte elemente, această împrejurare ne dă o indicaţie preţioasă asupra naturii relaţiilor dintre români şi noroadele “varvare” în trecere pe meleagurile nord-dunărene.
Amestecul de populaţie se pare că s-a făcut cu precădere prin integrarea în comunitatea românească a unor femei de alt neam. Altfel spus, căsătoriile mixte, atunci când s-au produs, au fost îndeosebi între romani (români) şi femei de alt neam. Oricum, ajunge până în zilele noastre un bun renume de soţ al românilor, trecerea pe care aceştia au avut-o întotdeauna la sexul frumos şi simţitor… Mărturiile sunt numeroase şi, după cum se vede, ele răzbat şi în limbă. De frecvenţa căsătoriilor mixte în această formulă, am putea lega şi naşterea unei expresii precum “deh, Ioane, deh! Eu româncă, şi tu, deh!”, care se foloseşte atunci când tocmai persoana cea mai îndreptăţită este exclusă de la exercitarea unui drept sau de la o recompensă binemeritată. Această expresie este cel mai uşor de imaginat în gura unei neveste de alt neam, care ajunge să treacă ea drept româncă, iar… românul ei drept altă naţie!…
Fireşte, se iese astfel din limitele a ceea ce obişnuim să considerăm a fi o argumentaţie ştiinţifică, dar acesta nu e un motiv suficient pentru a ocoli un aspect al relaţiilor umane, căruia altminteri, şi îndeosebi în viaţă, i se dă o mare şi binecuvîntată importanţă. Când ne întrebăm care vor fi fiind cauzele ce au determinat miracolul formării şi dăinuirii poporului român în teritoriul european cel mai expus deznaţionalizării, va trebui, lăsând de-o parte orice sfială, să luăm în consideraţie toate aspectele, toate cauzele. Dar chiar toate!
Fie-ne îngăduit aceasta întrucât începutul a fost deja făcut de preopinenţii noştri maghiari. Într-o în curând celebră “Istorie a Transilvaniei” [29], scoasă de Academia de la Budapesta, în 1986, se face în mod repetat aprecierea că românii, pripăşiţi în Transilvania în secolul al XIII-lea, au ajuns să-i copleşească numeric pe ceilalţi locuitori prin… prolificitatea lor şi prin practicarea poligamiei!!… Acceptând să mutăm disputa şi pe acest teren, luând deci în discuţie şi “această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe”, cum ar numi-o hâtrul de Ion Creangă – altminteri şi el descendent al unei familii de ardeleni, va trebui să traducem prolificitatea românilor – termen cam vag, în termeni mai precişi, lăsând totuşi cititorilor plăcerea să-i găsească propriu-zis. Nu le va fi greu! Oricum, pentru orice cunoscător al problemei, pare evident că resentimentele maghiare faţă de români sunt net diferenţiate între bărbaţi şi femei, unguroaicele având o părere mult mai bună despre români decât cea pusă în circulaţie de o anumită publicistică maghiară scrisă exclusiv de bărbaţi. Căsătoriile mixte în Ardeal între soţ român şi soţie unguroaică sunt, în tot cazul, mult mai numeroase decât în cealaltă formulă posibilă. Nu prea credem noi în psihanaliză, dar câteodată – şi comportamentul unora dintre preopinenţii noştri ne oferă ocazia – psihanaliza se impune, cu necesitate, de la sine, dacă vrem să cunoaştem într-adevăr toate dedesubturile disputei, care a luat uneori şi aspecte psiho-patologice, dar nu de ambele părţi! Ne vine în minte, în ordinea de idei sugerată de însăşi Academia Ungară, precizarea pe care Tudor Arghezi o făcea în Tablete din Ţara de Kuty: “Ca om cult şi documentat, este sigur că dumneata nu ai dat crezare fabulei cu raptul Sabinelor. Aceste agreabile minoritare au fugit din aşternut, de lângă bărbaţii lor, şi au trecut în cămaşă de noapte la vrăjmaş. Suntem urmaşii bine înzestraţi ai acestor duşmani admirabili”… (vezi capitolul O vizită matinală).
Dar e foarte probabil ca această aleasă virtute să nu ne vină numai de la romani, dacii nefiind mai prejos ca aceştia, dacă e să ne luăm după faima ce şi-o dobândiseră strămoşii noştri daci în lumea elenă: “Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul getic: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi – mărturisea un personaj al lui Menandru – nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, iar unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut plăcerile iubirii!” Cum era oare să piară sămînţa unor asemenea oameni?!…
Întorcându-ne la mobilul propriu-zis al acestor pagini, să precizăm totuşi că sensul “bărbat, soţ”, pe care îl capătă cuvîntul român, nu ne aduce nici un indiciu cu privire la locul de formare şi de desfăşurare istorică a poporului român. Ci numai despre cum s-a născut acest popor, prin ce argumente, invincibile!, românii s-au menţinut şi s-au impus în istorie.
Alta este situaţia sensului “om, în general; persoană, ins” cu care, de asemenea, s-a îmbogăţit cuvîntul român. În ce împrejurări cuvîntul român sau romanus, ca etnonime, puteau să ajungă la sensul “om, în general”?
Nu credem că românii vor fi nutrit sentimente atât de rasiste încât să-i excludă pe ceilalţi semeni de la condiţia de om, pe care să nu şi-o recunoască decât lor înşişi. Singura explicaţie posibilă imaginează o epocă de istorie românească în care românii, de voie, de nevoie, s-au izolat de alte neamuri, s-au retras din calea lor, împuţinându-şi contactele cu cei de altă naţie, de altă limbă. Acestea, precum se va vedea în capitolul următor, sunt exact condiţiile pe care istoricii, cu alte argumente, le-au imaginat în încercarea de a explica supravieţuirea neamului românesc la nord de Dunăre. Numai aici, unde varietatea etnică era atât de mare şi de schimbătoare, numele celor statornici pe aceste ţinuturi putea să devină sinonim al cuvîntului “om, în general; persoană, ins”. Pe de o parte relativa izolare de alţii, pe de altă parte instabilitatea, forfota curgătoare spre miazăzi şi apus a celor de altă naţie, câteşi două ne trimit spre acelaşi spaţiu carpato-dunărean. Numai aici se puteau împlini condiţiile imaginabile în care romanus (român) să mai capete şi înţelesul “om, în general; persoană, ins”. În sudul Dunării sunt greu de imaginat condiţiile în care s-ar fi produs această schimbare de sens.
În fine, român mai are şi înţelesul de “ţăran”. Cum s-o fi ajuns şi la acest înţeles e lesne de ghicit. Chiar şi pentru adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării. În ansamblul teoriei acestora, un loc de seamă îl ocupă teza că până în secolul al XII-XIII-lea românii s-au ocupat numai cu păstoritul, îndeletnicire de pe urma căreia românii au descoperit belşugul şi frumuseţile Transilvaniei, unde au imigrat în valuri, de păstorit legându-se aşadar“nomadismul românesc”, cu care ne fericesc istoricii maghiari. Ceva dreptate au însă şi aceştia: căci cine ar nega despre români că nu s-ar fi îndeletnicit dintotdeauna şi cu păstoritul?! Românii înşişi nu neagă şi, propriu-zis, o recunosc cu mândrie. Nu există meserie pe care românii s-o fi cinstit mai mult ca pe acestea două: de cioban şi de ţăran, de agricultor. Iar între ele două dacă ar fi să alegem, cu greu ne-am hotărî să decidem care e mai românească: legenda Mioriţei sau datina Pluguşorului?
Strădania unor istorici maghiari de a ne scoate un neam de nomazi îi împinge şi la această contestaţie: românii nu se ocupă cu agricultura decât de câteva veacuri încoace! În orice caz, i-au descoperit utilitatea şi tainele abia după ce s-au sedentarizat în nordul Dunării!… Deci după secolul al XIII-lea! Vom vedea peste trei capitole, în detaliu, cât de întemeiate sunt asemenea teorii. Deocamdată să ne mulţumim a băga de seamă că împotriva lor depune mărturie polisemia cuvîntului român.Dacă român ar însemna “cioban”, “păstor”, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel şi noi înşine am fi avut cu cine sta de vorbă pe tema nomadismului românesc!
Fireşte, făcând afirmaţia de mai sus, ne aducem cu toţii aminte că valah, în schimb, chiar asta ajunge să însemne: “cioban, păstor”. Nu numai în limba unor popoare învecinate, ci şi în cea mai veche tradiţie atestată. Nu zice vestitul Anonymus de altădată Blachi ac pastores Romanorum: Vlahii adică păstorii Romanilor? Şi atunci?!
Atunci va trebui să judecăm aşa: străinii îi numesc pe români vlahi şi îi consideră pe mai toţi ciobani, păstori, ceea ce înseamnă că vlahii pe care neamurile învecinate i-au cunoscut erau mai ales păstori! Românii se numesc pe ei înşişi români şi fac din acest cuvânt un sinonim al cuvîntului ţăran, deoarece ei între ei românii se ştiu mai ales ţărani.
Deci ce sunt românii?
Evident, şi una şi alta! Străinii i-au cunoscut pe români, pe vlahi, ca păstori, pentru că aceştia cutreierând cu turmele lor după păşuni ajungeau şi-n ţinuturi unde nu mai locuiau români, pentru străinii de pe acolo vlahii arătându-se numai în ipostaza lor… pastorală. Iar în ţinuturile româneşti, unde cuvîntul vlah nici nu e cunoscut propriu-zis, căci este, în limba română, un cuvînt împrumutat (sic!), mai mult pe cale livrescă decât populară, circulă cuvîntulromân, care ajunge să însemne şi “ţăran”, dintr-un motiv simplu de înţeles: cei mai mulţi români îşi câştigă… pâinea muncind-o la câmp. În mod semnificativ, vlah ajunge să înseamnă “păstor” în afara spaţiului românesc. În limba unor populaţii care au trăit printre români şi ne numesc tot vlahi, cuvîntul vlah nu ajunge nicicum să însemne “păstor”. Nici măcar şi îndeosebi în limba secuiască sau a maghiarilor din Transilvania ori a saşilor. Cu excepţia fireşte, a inventatorilor istoriografi, care-i văd pe toţi românii vânturând cu turmele Peninsula Balcanică, rătăcitori şi nomazi, cu cortul în căruţă şi ciurda de copii hărmălăind gălăgioasă în urma turmei de mioare. Zău, mai că ne pare nouă rău că n-a fost să fi fost aşa…
(Post scriptum 2013 Un cuvînt în plus pentru relaţia dintre români şi îndeletnicirea de cioban: se poate spune că ciobanii, mocanii ardeleni îndeosebi, au jucat în istoria românilor un rol comparabil cu rolul corăbierilor, al marinarilor, în istoria englezilor. La fel cum marinarii au descoperit noi teritorii pentru extinderea în spaţiu a supuşilor Coroanei britanice, la fel ciobanii, deseori întemeietori de aşezări umane, au lăţit spaţiul românesc, al limbii române. Au făcut-o, în mod paradoxal, mai ales spre Est, iradiind din Ardeal, în „descălecări” de mii de ori repetate, întemeind așezări românești până în îndepărttatul Caucaz, dincolo de Bug și chiar de Nipru, dar și spre Apus, în Slovacia, în Polonia. Toponimele care sunt derivate prin sufixul –eşti de la nume de persoane consemnează astfel care familie, a cărui cioban, şi-a făcut sălaş statornic în acel loc, după modelul perfect reprezentativ al ciobanului Bucur,București… Cf. Ipoteşti de la Ipate, Nicoreşti de la Nicoară, Brăneşti de la Bran, Bălceşti de la Balcu etc.
Mai mult, însăşi limba română, în mulţimea de expresii şi locuţiuni, este marcată cel mai mult de universul ciobăniei, la fel cum engleza de cel marinăresc: a înţărca, a scoate untul (din cineva), nu-i nici o brânză, a-şi pune în cârd cu cineva, urma culege turma, ca măgarul între oi, mielul blând suge la două oi, brânză bună în burduf de câine etc .
Pentru a accepta comparaţia propusă mai trebuie ştiut că în transhumanţa lor prin teritorii deseori deloc sau prea puţin locuite, ciobanii români nu erau în postura celor trei ciobani din Mioriţa, ci turmele erau însoţite de adevărate echipaje, de zeci de persoane, fiecare cu rostul său bine precizat şi ierarhizat în economia ciobănitului, de la baciul atotputernic până la cel mai fraged copilandru cu atribuţii de strungar, aidoma unui mus de pe corabie… Meseria de cioban însemna o suită de etape, de trepte profesionale, iar trecerea de la una la alta, urcarea în „grad”, era atent condiționată de performanță, de dibăcia, talentul și perseverența „candidatului”. Mai ales viața la stână avea ritualuri și reguli neschimbate de sute de ani, aducând în unele privințe cu viața de austeritate și ascultare dintr-o mânăstire! A existat o componentă religioasă, mistică, a acestei îndeletniciri, credințe și „eresuri” specifice, al căror farmec ar fi păcat să se piardă înainte de a fi înregistrat de specialiști, de scriitori…)
***
Ca să epuizăm inventarul de sensuri cu care s-a îmbogăţit, după două milenii de istorie, cuvîntul român, ar mai fi de amintit şi sensul “iobag”, cu care, într-un chip ciudat, s-a ales cuvîntul român în Muntenia, în Ţara Românească aşadar. Istoricii încă nu au reuşit să explice satisfăcător această complicare semantică, evident târzie, a cuvîntului.. Impresia noastră, după lectura câtorva din cele mai vechi documente în care cuvîntul român începe să fie folosit cu acest înţeles, e că prin rumânirea unor ţărani li se impunea o “legare de pământ”, o anumită statornicie în spaţiul românesc!… Desigur, pare că fac astfel o pledoarie pro domo, de aceea nu insist în a dovedi că am dreptate. La polul opus, interpretarea că numai rumânii(iobagi) erau români, iar boierii ar fi fost de altă naţie, lăsând de-o parte faptul că nu este susţinută de alte dovezi, dacă ar fi s-o raportăm la subiectul acestor pagini, tot teza continuităţii româneşti ar sprijini-o.
Oricum, adăugarea acestui sens pare a fi cea mai recentă şi “mai” regională, mai neorganică cu structura semantică în întregimea ei, considerată ca întreg. Dezvoltarea la cuvîntul român a înţelesului “iobag” mai trebuie pusă în legătură şi cu faptul că acest adaus semantic se produce într-un spaţiu numit ţară românească, ceea ce ne obligă să privim cu şi mai mult suspiciune ipoteza de mai sus!
Credem, de asemenea, că în explicarea acestei evoluţii semantice va fi să ţinem seama şi de cuvîntul pământean, care denumeşte populaţia românească autohtonă, străveche. Nu cumva în acest larg context, rumânirea, ca legare de pământ, capătă un înţeles mai adânc, dedus din conştiinţa că românii sunt pământenii acestei ţări româneşti?
Completare 2013, august: Primele atestări ale cuvîntului rumân cu acest sens apar în acte care privesc re-aducerea în Țară, pe vremea lui Mihai Viteazu, a mii de țărani care, ca să scape de birurile brusc crescute, s-au refugiat în sudul Dunării. De acolo au fost aduși cu forța și „rumâniți”, cu un sens neclar în primele documente. Nu este de exclus sensul „obligați să trăiască în Țara Rumânească”. Motivul: acei țărani erau etnici rumâni și lucrul acesta trebuia să fie bine precizat. Apoi, evoluția de sens de la „țăran român iobag” la „iobag”, fără altă componentă semantică, este ușor de acceptat. Repet: lectura primelor documente istorice care vorbesc de rumâni și de rumânire permite, ba chiar impune această lecțiune. De asemenea, trebuie precizat că în niciuna din limbile vecine cuvîntul rumân (român) nu are sensul de „iobag”! (A se vedea în acest sens cartea lui Giurăscu tatăl asupra „rumânilor”.)
Pe lângă polisemia cuvîntului român, mai e de luat în considerare familia de cuvinte derivate de la român: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, româneţ, a români, aromân, megleno-român, istro-român, românime, românitate, a româniza, românizare, filo-român, românism, antiromânism, românistică şi altele. Cu circulaţie în popor, deci mai vechi, sunt primele: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, a români, ar(o)mân. Toate aceste derivate pornesc de la sensul etnonimic al cuvîntului român, adică nu există nici un derivat al lui român care să dezvolte vreunul din sensurile deci secundare ale acestui cuvînt. Poate în românesc, româneşte găsim, uneori, o depăşire a sensului primar al cuvîntului rădăcină: a spune cuiva în faţă, verde, româneşte, tot adevărul sau luptă dreaptă, românească în care românesc, româneşte par să denumească un stil comportamental, o atitudine morală. De asemenea, a români, a face român, regional, poate să însemne şi “a boteza, a creştina”, sens regăsit şi-n expresia lege românească, “religia creştinească ortodoxă”.
În acelaşi sens, va trebui să consemnăm mulţimea expresiilor populare (proverbe, zicători) în care apare cuvântul român. Iată câteva dintre ele, adaos la cele deja amintite mai sus:aşa-i vorba românească, cu două înţelesuri; românul nu piere; dă-mi Doamne, mintea cea de pe urmă a românului; codrul, frate cu românul; român verde; a simţi româneşte; mai dă, române, mai lasă, jupâne; deh, Ioane, deh! Eu româncă şi tu, deh; cine a văzut român sătul?Aşa-i românul nostru, duce s… de căpăstru etc.
(Post scriptum 2013: cu nesfârșită mâhnire consemnez apariția după 1990 a unui nou derivat, care ne-a fost impus de realitățile noi, atât de neprielnice, cu care ne confruntăm. Cuvîntul de-românizare… Se vorbește de „de-românizarea României”! Acesta este numele celei mai mari primejdii pentru noi, românii, din ultimii 200 de ani!… Este marele câștig dobândit în decembrie 1989, plătit atât de scump atunci și de atunci mereu…)
***
Toate acestea dovedesc o poziţie extrem de puternică a cuvîntului român în structura limbii române. Această poziţie nu avem voie să n-o legăm de un suport psihic, sufletesc. Drept care ne vedem îndreptăţiţi să conchidem că aceste structuri lingvistice sunt dovada bunei funcţionări a unui neadormit instinct naţional, a unei voinţe de românitate! Repet: voinţă de românitate, element de care dacă vom ţine seamă, discuţia noastră capătă o coerenţă altminteri de neatins. Această voinţă explică – dacă nu singura, în orice caz cel mai bine – păstrarea cuvîntului romanus la această margine a Imperiului roman. Poate că tocmai această aşezare, la marginea cea mai ameninţată a imperiului, a fost de natură să întărească, să fortifice reazemul sufletesc al conştiinţei de roman.
Să fi contat oare – în mod cu totul paradoxal, însăşi împrejurarea că Dacia a fost prima dintre provinciile abandonate de puterea Romei?!… Adică părăsită de administraţia imperială într-un moment de maximă extensie a imperiului, când calităţii de roman, de civis romanus, i se acorda o maximă preţuire, neegalată în istoria lumii, ceea ce va fi lăsat, celor ce rămâneau romani în afara hotarelor imperiului, o conştiinţă romană, imperială, extrem de puternică, precum şi ardoarea de a se şti mai departe romani, amândouă extrem de vii?…
Părăsită administrativ şi militar, Dacia şi locuitorii ei nu vor lua parte la procesul de decădere ce va urma!
Peste un secol, un secol şi ceva, locuitorii unui imperiu roman decăzut, aflat în pragul destrămării sau chiar desfiinţat nu atât de acţiunea barbară cât sub povara propriilor păcate, nu vor mai avea din ce să-şi întărească o conştiinţă romană cu care să înfrunte veacurile. Şi nici nu e de mirare că nu-şi vor mai zice romani cei ce vor asista, vor participa, neputincioşi sau vinovaţi, la prăbuşirea Imperiului roman, la decăderea acestuia.
Despre aceşti cives romani de la sfârşit de imperiu, martori lucizi precum Salvianus vor consemna cu amărăciune că “ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni, şi nu le pare rău că s-au strămutat să trăiască acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi. Astfel, de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de el”. [30]
Separarea Daciei de imperiu la finele secolului al III-lea, într-un moment de maximă prestanţă a prestigiului roman, când “numele de cetăţean roman era foarte preţuit”, va fi avut şi această consecinţă fericită: în Dacia, mai bine ca în alte provincii ale imperiului, s-a conservat mândria şi voinţa de a fi roman. Şi odată cu ele şi cuvîntul romanus›român. Căci,“de când e suflet de român pe faţa pământului – va băga de seamă la rândul său Eminescu, românul a fost mândru de a fi român”.
Această voinţă, de a rămâne romani, va fi fost mai mică, poate, printre romanii din Apus, din Galia, de pildă, care au găsit cu cale să renunţe la numele de romanus pentru a-l adopta pe cel al grupului etnic minoritar al francilor cuceritori, după o socoteală pe care şi-au mai făcut-o şi alţii, de-a lungul istoriei. Romanicii din Dacia s-au găsit şi ei – nu o dată, ci de nenumărate ori – în situaţia de a fi stăpâniţi de alţii, oprimaţi chiar. A existat şi reacţia de a trece de partea stăpânitorului, a cuceritorului, de a abandona etnicitatea părinţilor, adoptând o altă naţionalitate, un alt nume, prin care viaţa să devină mai uşoară, mai sigură, dar aceasta s-a petrecut numai la nivelul unor existenţe individuale, eşuate. Ca popor, românii şi-au păstrat neschimbată vreme de 2000 de ani conştiinţa unei anumite identităţi etnice, distinctă de a celor din jur, pe care n-au acceptat s-o piardă indiferent de preţul plătit pentru menţinerea acestei identităţi inconfundabile.
În general, lingviştii şi istoricii români se feresc să ia în consideraţie un asemenea factor:voinţa de a fi şi rămâne român. Dintre ei, cel mai departe a “îndrăznit” să meargă Al. Rosetti, în a sa clasică definiţie genealogică a limbii române: “Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebite de acei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta”.
Această definiţie este întru totul exactă şi mai ales în momentul în care ia în consideraţie factorul sufletesc, subiectiv. Din păcate, uităm de acţiunea acestui factor şi, păcăliţi de cuvinte, de opoziţia subiectiv-obiectiv, ocolim ca neştiinţifică, invocarea acestui factor. Sigur, e neştiinţific că oamenii au şi aşa ceva, o viaţă sufletească! Pe cât de neştiinţific însă e sufletul omenesc, pe atât el este de adevărat, de real! Cum oare să nu ţinem seamă de el măcar atunci când încercăm să explicăm faptele omeneşti?! Căci faptă omenească este şi conservarea, în Dacia, a unei anumite conştiinţe etnice, a unei anumite limbi, vreme de peste un mileniu, împotriva unor adversităţi care era de aşteptat să ne fie fatale. Din fericire, în lumea asta nu se întâmplă numai ceea ce ne aşteptăm să se întâmple. Aşa a apărut şi viaţa! La fel şi omul! În pofida tuturor aşteptărilor!… Şi, la fel, în istoria omenirii se mai petrec şi “miracole”, cum au numit unii supravieţuirea poporului român. Miracolul românesc rămâne de neexplicat atâta vreme cât nu vom lua în consideraţie şi voinţa strămoşilor noştri de a fi şi rămâne români! Căci istoria se face şi cu sufletul, nu numai cu pântecele, factorul obiectiv prin excelenţă!
Pentru început, această voinţă a crescut firesc din conştiinţa că a fi roman, a fi civis romanus, este un titlu de nobleţe, o pecete a calităţii umane superioare. Cu atât mai mult acei cives romani rămaşi în nordul Dunării, spectatori la goana penibilă a barbarilor spre luminile Romei, vor fi nutrit voinţa de a rămâne ceea ce se ştiau a fi, voinţa de a nu se amesteca cu alte noroade. Iar atunci când amintirea Romei va păli, conştiinţa că sunt români=creştini, înconjuraţi de păgâni, îi va menţine într-o relativă izolare de aceştia. Creştinarea de timpuriu a românilor i-a salvat, pentru câteva secole, de la amestecul cu păgânii, adică cu alte popoare. Acest amestec se va produce masiv atunci când în jurul românilor se vor sedentariza populaţii creştinate, căci va dispărea astfel un foarte important criteriu al identităţii naţionale: religia creştină. Rezultatul acestui amestec va fi diferit: în sud românii vor fi câştigaţi în cele din urmă pentru limba şi conştiinţa slavă, iar în nordul Dunării slavii vor fi ei românizaţi, şi o dată cu românizarea acestor slavi, limba română se va îmbogăţi cu o sumedenie de elemente lexicale slave, care îi vor da o înfăţişare specifică, în contextul romanic.
Odată cu căderea Bizanţului şi instaurarea în Europa de sud-est a puterii otomane, românii vor găsi din nou în religia creştină un temei al identităţii naţionale, un “pretext” salvator. Chiar şi schisma dintre catolici şi ortodocşi îi va ajuta pe români să afle un reper exterior nou instinctului lor de conservare a fiinţei naţionale, ameninţată de imperialismul catolic – maghiar şi polonez. Iar când ortodoxia, odată cu ridicarea imperiului rus, pierde relevanţa politică, devenind chiar primejdioasă, conştiinţa latinităţii, ridicată de cărturari la rangul de idee politică, va anima lupta noastră pentru neatârnare timp de două secole şi mai bine, deschizând în cultura şi viaţa publică românească ferestre mari spre Occidentul în primul romanic.
În fine, când Occidentul acesta va părea şi el că ameninţă, îndeosebi cultural, identitatea românească, conştiinţa românească va descoperi un sprijin neaşteptat în autohtonismul dacic, revendicând, în numele componentei geto-dacice a plămadei noastre etnice, dreptul de a se distinge şi de celelalte popoare romanice, dar mai ales de Occident, acel Occident de care românii s-au simţit de prea multe ori trădaţi în clipele cele mai grele ale istoriei lor din ultima sută de ani…
Acestea ar fi reperele succesive care au uşurat funcţionarea voinţei de a fi român. Astăzi, această voinţă are temeiuri multiple, greu de redus la o formulă succintă. Printre aceste temeiuri se află însă şi stupoarea că ungurii mai au cuvînt să revendice vreo palmă de pământ din Transilvania. Rolul pozitiv pentru români al propagandei maghiare revizioniste îi priveşte mai ales pe românii din străinătate, dezbinaţi pe te miri câte şi care motive. Agitaţia maghiară în jurul Ardealului, singură ea reuşeşte, când şi când să-i unească! Să le ofere un numitor comun!… Astfel, vocaţia Ardealului de a fi izvorul românităţii nu se dezminte nici în aceste condiţii mai puţin fireşti pentru o existenţă naţională.
Dar nu întârziem să băgăm de seamă că această agitaţie o provoacă în primul rând … emigraţia maghiară! Adică, ne întrebăm, nu cumva din aceleaşi pricini?!… Nu cumva şi pentru emigranţii maghiari această chestiune “a Transilvaniei” este singura ocazie în care cad cu toţii de acord între ei, maghiarii din diasporă!?… Iar şi mai şi ne întrebăm dacă n-ar fi oare cazul ca atât maghiarii din emigraţie, cât şi românii, să-şi afle alte motive de solidarizare, alte imperative, mai potrivite realităţii şi lumii în care trăim, şi mai ales în ei înşişi descoperind nevoia de a fi mai departe maghiari ori români! Iar chestiunea Transilvaniei s-o lase în plata Domnului, căci pe lângă îndoielnicul bine ce-l face celor din străinătate, români sau maghiari, aici, în ţară, această agitaţie tensionează în mod artificial relaţiile umane dintre oameni care se văd zi de zi, împiedicându-i să se salute cu cugetul limpezit de orice gând şi resentiment ascuns.
22. Vezi Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, Bucureşti, 1980, p. 250
23. Vezi Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 48
24. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1980, p. 51-73
25. Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han, Bucureşti, 1978; Ioan G. Coman,Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979
26. Vezi Ioan G. Coman, op. cit., p. 54-55
27. Vezi B. P. Haşdeu, Studii de lingvistică şi filologie, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 226-242
28. Vezi R. Gryson, citat în “Magazin istoric”, 1987, nr. 5, p. 56
29. Vezi Erdély története, Editura Academiei Ungare, Budapesta, 1986, sub redacţia lui Köpeczi Béla
30. Salvianus, V, 5; Patro’. Lat., LIII, 99
1986
*****
Nota autorului. Se republică acest text în memoria dumnealor ELENA SLAVE și PAUL MICLĂU. Textul a fost prezentat la Facultatea de limbi străine la Sesiunea științifică dedicată aniversării centenarului Independenței, deci în 1977. Am primit atunci elogii neașteptat de călduroase din partea lui Paul Miclău. Printre altele, acest text a zis că este „o veritabilă Cântare a României argumentată științific”. Paul Miclău era un profesor bine sincronizat la noutățile din filologie, din lingvistică, un „modernist”.Cu atât mai mult au contat cuvintele sale în orientarea discuțiilor care s-au purtat pe marginea acestui text avântat naționalist. Nu a deranjat pe nimeni, dimpotrivă.
În ce o privește pe soția sa, ELENA SLAVE, dînsei îi datorez cariera universitară. I-a plăcut cum i-am răspuns la examen, m-a luat de mână și m-a dat …pe mâna lui ALEXANDRU GRAUR. Toți trei mi-au luat apărarea în mai multe rânduri, când, tînăr cum eram, mai săream calul… Inclusiv mârțoaga ideologică!
Însuși textul de mai sus, publicat în „România literară” în toamna aceluiași an, a intervenit, pot spune în biografia mea. Eram convocat la Comitetul PCR al Universității, unde fusesem reclamat de o colegă, Ecaterina Goga, șefa sindicatului pe Universitate la acea dată, mare politrucă. Ceruse îndepărtarea mea din învățămînt pentru atitudinea mea în ședințele de partid, prin care derutez studenții, cică… Nu mi-a fost teamă că va fi luată în serios. Secretar PCR pe Universitate era domnul profesor GHIȚĂ FLOREA, chiar domn! Dar totuși, ceva emoții am avut. Când am intrat în „sala de judecată”, la Comitet, mă așteptau toți tovarășii, inclusiv pârâcioasa, cu un aer vexat, jignit. În capul mesei, Ghiță Florea, radios. Iau loc și aștept să aud ce acuzații mi se aduc. Și-l aud pe Ghiță Florea cămă ia în primire cam așa:
„Măi, Ioane, m-ai dat gata! Cum ai aranjat tu să-ți publice Ivașcu tocmai azi așa frumusețe de articol?!” Audierea avea loc într-o joi, joia era și ziua de apariție a „României Literare”, dar eu nu apucasem să aflu că mi se publicase taman în joia aceea un text dat revistei cu luni în urmă. Prin primăvară, iar acum eram prin noiembrie. Totul era pură întâmplare, dar putea să pară și că George Ivașcu publica textul ca să-mi fie mie de folos la „judecata de partid”! Să pot respinge mai ușor acuzația că nu urmez linia partidului! …Și cu „România Literară” în față, desfăcută la pagina din mijloc, Ghiță Florea le explică celorlalți tovarăși profesori, de pe la alte facultăți, că este textul cel mai frumos pe care l-a citit până acum în „România Literară”! M-a felicitat, mi-a cerut și câteva detalii despre unele afirmații, așa că totul s-a întors complet în favoarea împricinatului, ca-n procesele cu comuniștii ilegaliști!… Cine poate, să-i transmită domnului profesor GHIȚĂ FLOREA recunoștința și prețuirea mea colegială și omenească deopotrivă. Despre motivele supărării președinte de sindicat, cu altă ocazie. Deocamdată, m-am lăudat destul.
Apoi, textul a devenit capitol în cartea Transilvania Invincibile Argumentum, prezentată la Editura Științifică în 1986, dar publicată abia după 1990.
Legat de acei goți reprezentați de Ulfila (Wulfila), s-ar putea să fi lăsat niște urme arheologice pe undeva prin Vâlcea. Acum două zile răsfoiam o carte de superstiții la Români și am găsit un entopic baur cu sensul ”dealuri care se înalță unele lângă altele, ca niște uriașe turnuri de castel năprasnice; fac între ele gâtlejuri largi și bine adăpostite”.
Acolo își făceau veacul jidovii, zice cel chestionat în carte. Dacă l-ar fi întrebat de gotă (dihanie de speriat copiii) ce ar fi spus?
Autorul trimite spre o eventuală moștenire din lat.burgus (alb.burgë, închisoare), dar fonetic ar putea fi mai aproape de gotic bibaurgeins, “camp, fortified place”, singurul care are un diftong dintre germanici.
IE *bʰourǵʰ-(“borough, fortification”) https://en.wiktionary.org/wiki/??????#Gothic
Totuși, apropierea dintre cei doi termeni e doar circumstanțială.
Baurul acesta poate fi un termen foarte vechi, autohton, mai ales că se găsește într-o zonă foarte conservatoare. Vezi și entopicul băucă, coradical cu lat.fovea din IE *bʰow- (“pit, hole”). S-a încercat introducerea sa în limbă sub forma faubă, dar n-a prins.
https://en.wiktionary.org/wiki/fovea#Etymology_2
https://dexonline.ro/definitie/beucă
http://www.diacronia.ro/en/journal/issue/1/A9/en/pdf
Din același radical și cu semne mari de întrebare am avem reg.bârgău (=vamă, loc de trecere (peste munți), considerat de unii slavic (bereg), dar coradical cu alb. breg (mal) cu mai multe sensuri decât dau pe internet.(autohton în limba lor)
https://en.wiktionary.org/wiki/берег#Russian
Curios cum se păstrează amintirea unor popoare neprietene. (H)ungurii, numiți și bozgori, sunt o sperietoare cf. apelativului buzgure, buzguroi, goții iar o sperietoare, capcăunii (avarii) iar niște monștrii însetați de sânge și mâncători de oameni, cozarii/cozanii hoți (coz, cozan), lituanienii sunt liftă păgână, sârbii sunt iar o sperietoare pentru timoceni căci se îngropau cu bota ca să se mântuiască de ei pe lumea de apoi, (așa răi erau..și sunt).
Pentru căpcăun este intresantă o mențiune de pe versantul vestic al Apusenilor. http://observator.tv/social/special-legenda-capcaunilor-din-muntii-apuseni-175305.html
Eu mereu m-am gândit la populații astea prin prisma obiceiului barbar de a-și deforma capetele, ori țuguindu-l ca pe un ou, ori după moda faraonilor, a africanilor nilotici și a populațiilor amerindiene.
Chestia e că nu avem cuvântul *căun din gr.konos (con), dar kapgan, elite care-și deformau capete ritualic, putea da și denumirea asta.
Lung, lung, dar mi-a plăcut! Am totuși câteva posibile corecții, cu tot respectul cuvenit. În pasajul următor, interjecția deh (mold. dec) ar putea fi aceiași cu it.deh, un jurămât uitat și necreștinesc pe vechii zei:
https://en.wiktionary.org/wiki/deh#Etymology_2
”De frecvenţa căsătoriilor mixte în această formulă, am putea lega şi naşterea unei expresii precum “deh, Ioane, deh! Eu româncă, şi tu, deh!”, care se foloseşte atunci când tocmai persoana cea mai îndreptăţită este exclusă de la exercitarea unui drept sau de la o recompensă binemeritată.”
dec ! Mold. int. exprimă o surprindere, iac’așa, ai nemerit’o (ironic): dec! nu cumva ai pofti ? CR. (Șăineanu)
Azi am folosi ‘zău’ pentru a atesta ceva cu convingere, însă expresia lui Șăineanu nu pare să ateste vreo surprindere. Poate însemna ceva totuși. Rapid așa îmi amintesc două chestiuni: una ar fi un verb din Apuseni mă deic, dec (mă duc, plec degrabă spre..), pe care l-am considerat în fel și chip. Dacă e variabilă a vb. a se duce e bizară.
Mai era o chestiune legată de îndemnul ”di” (la cai). Citeam undeva despre el c-ar fi un verb vechi IE, dar nu mai rețin explicația. Ar fi totuși de considerat și dialectalul alb. dai (nimble, pirate, seamen). Arvaniții au o limbă foarte arhaică, în care am găsit cuvinte dacice sau înrudite.
Bunica mea folosea o altă expresie când se speria, Tulai, Doamne. Mi s-a părut bizară etimologia sa, mag.tolvaj „tâlhar”, căci nu avem sensul principal. Ea înțelegea ”fugi de aici” (a o tuli) sau cum ar spune megl. se tureaște (fuge, se repede < alb.turrem), verb prezent și-n română.
Chiar și Dex-ul indică sensul său normal: Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec. Și-l băgai în valea seacă: Tulai, tulai, că se-neacă ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 2. Țuști ! zbughi !
Probabil că-i același lucru cu adj.degrabu. Un lingvist spunea că a grăbi (a fura) este atestat în limba veche, dar nu mai rețin dacă argumenta asta. E verb în bulg.și alb. cu acest sens, dar familia lexicală a temei respective stă la baza mai mult cuvinte daco-albaneze.
Uneori folosim niște cuvinte al căror sens s-a pierdut sau l-am uitat și le numim expresive sau interjecții.
Sunt zicale vechi al căror sens este clar, dar luate individual n-ar avea sens: : 'singur cuc' se traduce chiar 'singur singur'. Nicio legătură cu pasărea respectivă. Este o paralelă dacică ieșită din uz, dar îl folosesc albanezii în dialectele nordice: kuk.
Mă întreb, fără urmă de ironie, dacă nu cumva unii dintre sihaștrii dacilor aveau acest apelativ, *cuc sau chiar *cog.
Dex-ul face uneori aluzie la un personaj sau o ființă necunoscută, alta decât cucul (pasărea), numită după o onomatopee. Dacă mă prostesc nu mă luați în seamă. E vorba de următoarele:
– poroinicul (Orchis), numit ''bărduța cucului'' și bărbuța-cucului/barba-cucului, ambele însemnând după mine același lucru – ''o barbă mică …a unui cuc''. Prima este un relict dacic, a doua o traducere pe jumătate. *bʰardʰeh₂ (“barbă”).
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A23394/pdf
– limba-cucului
– ciuboțica cucului (Primula elatior și veris) = (reg.) aglícă, aglicél, tîța-óii, țîța-vácii.
Cucul n-are barbă sau ciubote, evident, iar dacă pasăre a fost personalizată în povești și basm, eu nu-mi mai amintesc.
Un alt relict este cucă, un ''deal înalt și izolat; vârf de deal''. În Hațeg este atestat și cucul sau gugul cu sensul de pisc înalt cu vedere largă în jur (din lat.cuculius, cucul, manta cu glugă; Vezi și lat.bardocucul = manta albă cu glugă, împrumutat din lb.ilirilor/pre-albanezi).
într-un buc (foc)
frumoază coz = ''frumoasă frumoasă'' sau ''răpitor de frumoasă'', conform unui vechi coz (hoț)
coz = 2. Obiect rar, extrem de prețios, minunăție. – 3. (Adv.) Foarte, din cale-afară.
În Dacoromania (anul III, pag.1088) dă un vechi ''coz de ghindă'' (hoț de ghindă), chipurile dintr-un tc.koz, dar nu-l găsesc cu acest sens.
Revista e postată pe internet.
Dacomanii ţipă pe toate drumurile că această ţară trebuie dacizată, dar nu mişcă un deget împotriva celor ce o dedacizează, a celor ce-i schimbă obiceiurile multimilenare pe copii dubioase de import, îi subminează morala, îi distrug familia înlocuind-o cu însoţiri nefireşti şi aducătoare de neant. Că neo-barbarii dinamitează şi Biserica creştină, asta dacomanilor le pică bine, doar asta vor şi ei.
Dacomanilor nu le pasă că Daciei i se vând la bucată şi angro nu numai pământul ci şi subsolul, apele şi aerul. Ei au identificat un singur duşman pe care însă îl urăsc de moarte şi nu se lasă până nu-l vor vedea pus la pământ: romanii.
Se războiesc cu Traian pentru că acum 2000 de ani a prădat aurul Daciei, dar nu-i impresionează că acum, în acest moment, fără nici un război, aurul Daciei se dă în schimbul unei noi Mări Moarte, de data aceasta de cianură.
În materie de limbă, nu-i interesează că ea e sluţită până la nerecunoaştere, asta în dacă se cheamă OK! Ei ştiu un singur lucru şi pe acesta îl repetă zi-noapte: că limba română nu e latină ci dacă.
E drept că Eminescu a spus că în această ţară totul trebuie (oarecum!) dacizat. El însă s-a bătut pe viaţă şi pe moarte (la propriu, de asta a murit) pentru Dacia din timpul lui şi pentru cea eternă, pentru Dacia reală, nu pentru una fantasmagorică, inventată cu un scop precis de CIA şi de KGB.
@daco-romanul
Domnule „nici-nici”, exprimarea dtale spune multe printre rânduri …..dar, în afară de opinie nu regăsesc nimic concret.
Această temă a divizării noastre este una falsă, o capcană. Deocamdată suntem români şi nu avem nevoie de alte dispute.
Pe de altă parte, maniera dtale de exprimare este neplăcută prin folosirea sintagmei „această ţară”, ceea ce denotă fie un caracter mimetic fie unul oportunist.
Îţi pute gura de nu rosteşti numele Ţării în care trăieşti sau te-ai născut?
Tot felul de neica nimeni vă daţi în stambă ci ifose preţioase gen „ţărişoara mea” dar nu dovediţi minimul respect faţă de ROMÂNIA.
Suntem aici să construim idei, să devoalăm lacunele istoriei făcute politicianist sau să ne alăturăm unor idei naţionale.
„Această ţară” …. Ptiu, ce mai patriot!
Daca o competitie daco-romana “a cui mostenire va influenta mai mult poporul roman” o consideri ticaloasa, cum taxezi manifestul sacru al „curajosilor” tai in care nu mai e vorba de nici o competitie :NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI?
Te rog sa-mi arati in aceasta lozinca de o darza hotarare proletara „demersul obiectiv”,
„adevarul stiintific” pentru care militezi (din pacate nu echilibrat ci foarte partizan).
Nu, dle Bula, nu aveti dreptate. Dv incercati sa indulciti o solutie care insa e mult prea acra pentru a putea fi consumabila.
E adevarat, asa cum spuneti: „Anterioritatea daca pe teritoriul actual romanesc nu neaga influenta romana, nici asupra limbii si nici asupra elementelor de organizare si civilizatie pe care romanii le-au adus pe aici.” Dar dacomanii nu numai ca le neaga, urasc cu inversunare tot ce e roman, cer stergerea oricaror urme ale „invadatorilor” de pe teritoriul dac, spun ca dacii vorbeau latina inaintea romanilor, cer stergerea din nomenclator a numelor de roman si de Romania (a ceea ce e, de fapt, subiectul studiului d-lui Coja), merg pana acolo ca exclud din constitutia noastra etnica elementul roman, al unui Imperiu care e fundamentul intregii civilizatii europene, in schimb ne confunda cu o hoarda barbara, gotii, care, neavand antichitate, si-o insusesc (o fura) pe a noastra dandu-se drept geti.
Or, dle Bula, trebuie sa pricepeti si dv ca asemenea monstruozitati depasesc registrul unei dezbateri, al unui schimb de idei, si sunt atentate la ceea ce omul are mai sensibil, la identitatea sa etnica.
Spuneti ca exista talibani si de o parte si de alta. Eu nu am vazut decat intr-o parte. Dati-mi dv un singur exemplu de istoric care neaga descendenta noastra daca, iar eu va dau in schimb zece dacomani care ii ard pe romani pe rug.
spun ca dacii vorbeau latina inaintea romanilor.
Eu nu am inteles ca dacistii spun(eau) ca dacii vorbeau latina inaintea romanilor. Am inteles ca afirmau precum ca si limba latina si limba dacilor aveau aceeasi radacina, limba tracilor; dacii fiind cei mai vestiti dintre traci si Roma avand ca stramosi tracii troieni(vezi Eneida lui Vergilius). Deci limba comuna traca si nu una primordiala in fata celeilalte. Asa se si explica de ce au vorbit si vorbesc româneste si „dacii” necuceriti de Roma.
Qui prodest aceasta disputa ?
Pentru ca practic si romanistii si dacistii sustin acelasi lucru si anume ca noi suntem daci romanizati, ca ei(latinii) ne-au dat alfabetul si limba.
Mie imi pare curioasa aceasta pozitionare pentru ca reia tipul de abordare al altor natii de prin prejurul nostru si anume : vlahii si aromanii sunt greci romanizati, moldovenii sunt rusi romanizati s.a.m.d.
Oricum, cred ca ni se pregateste ceva, fie din partea romanistilor fie din partea dacistilor fie din partea amandurora si anume ca dacii ar putea fi un popor de origine de exemplu slava sau roma sau evreiasca sau greaca sau cine stie, poate chiar de origine chineza ca prea au sarit astia de fund in sus ca s-a dus Canacheu in Taiwan si se supara chinezii.
Oricum, mi se pare foarte ciudat cum a fost sters din istorie de catre imperiul Bizantin, poporul si neamul trac si implicit cel dac. Nu inteleg ce scop a urmarit, etnic sau religios sau ambele.
PS. Pucistii decembristi au pus la pamant toata industria, inclusiv industria usoara. Au sters de pe fata pamantului nenumarate fabrici de incaltaminte, de tricotaje si de textile. Ne-au lasat fara locuri de munca si fara viitor sau cu un viitor incert. In acelas timp, neavand concurenta, ne-au inundat chinezariile : adidasi, pantofi, tricouri, camasi, alte sortimente de imbracaminte si incaltaminte si nu numai. China a devenit prospera, a dat de lucru la milioane de chinezi in timp ce milioane de la noi au ramas pe drumuri sau au murit de inima rea. Si atunci cum sa fie suparati pe noi chinezii din cauza lui Cernea si Canacheu ? Eu cred ca noi ar trebui sa fim suparati. Parerea mea, care se pare ca nu concorda ce cele ale lui Basescu si Iliescu, USL si PDL.
Vad ca razbat iarasi ecourile unei anumite polemici, care capata, in stil meridional – oriental si accente personale. Imi permit sa incerc a aduce ceva coerenta in intreg acest talmes-balmes. De ce? Pentru ca urmaresc, de ceva vreme, activitatea si ideile sustinute de cei doi promotori ai asa-zisului dacism, Valentin Roman si Daniel Roxin.
Urmare a incercarii de a sintetiza ceea ce acesti doi curajosi incearca sa sustina, pot emite cateva concluzii:
1. Aplecarea acestora catre cultura si civilizatia daca nu este o incercare de a afirma in vreun fel o superioritate ori primordialitate a acesteia, ci pur si simplu un demers obiectiv, venit ca reactie a lipsei de interes a autoritatilor romane pentru cunoasterea propriei Istorii. Ca exemplu, dau cateva locatii ce mustesc de vestigii antice, acoperite in ziua de astazi de asfaltul unor autostrazi pe care niste nemernici au hotarat sa le traseze exact pe acolo, si sa le dea si aprobare de la Ministerul Culturii spre a putea construi.
2. Anterioritatea daca pe teritoriul actual romanesc nu neaga influenta romana, nici asupra limbii si nici asupra elementelor de organizare si civilizatie pe care romanii le-au adus pe aici. Ceea ce spun ei este ca este extrem de probabil ca multe elemente culturale si lingvistice sa fi fost, deja, destul de apropiate, in momentul 105-106 d.Chr. Formarea poporului roman nu a fost o competitie daco-romana „a cui mostenire va influenta mai mult poporul roman”, motiv pentru care cred ca o astfel de abordare este ticaloasa si avand la baza intentia de a crea o problema de paie care sa ne impiedice a ne ocupa de problemele fundamentale.
3. Ca exista exagerari, poate chiar „talibanisme”, de o parte sau de cealalta, este normal, avand in vedere numarul din ce in ce mai mare al celor, profesionisti sau amatori, interesati de aceasta polemica, precum si universalitatea curbei lui Gauss. Ele nu pot fi, insa, depasite decat de un dialog avand la baza buna credinta si vointa de a decela adevarul istoric.
Dlui ZOB De obicei faceți comentarii corecte, pertinente, pe care le citesc cu sentimentul că aflu ceva nou. De data asta sunt tare dezamăgit! Cum puteți face o comparație cu țiganii?! Țiganii au rezistat în timp pentru că nimeni nu a vrut să aibă de-a face cu ei!
REstul comentariilor sunt de un simplism cu totul surprinzător! Nu dacii și-au schimbat numele, ci mulțimea de cives romani veniți în Dacia și-AU PĂSTRAT NUMELE! Aproape toate popoarele antice și-au schimbat numele. Unde sunt galii? Unde sunt celții sau germanii? Unde sunt romanii? Numai romanii din Dacia și-au păstrat numele! Așa trebuie pusă problema! Dvs o luați invers: dacii sunt singurii care șia-u abandonat numele și au luat numele cuceritorilor!… Fals! Nu sunt singurii! De franci ați auzit? Dar de bulgari?…
Pentru Vasile Roaită Nu ați înțeles că sensul „creștin” l-a avut în vechime, când românii erau singurii creștini din regiune. Când s-au creștinatt și ceilalți, slavii și maghiarii, e normal că sensul acesta nu mai putea fi păstrat!
Toate sensurile cuvîntului „român” sunt preluate de autor, adică de mine, din lucrările altor lingvisti, mai informați deât mine. De ex, Puscariu Sextil. Mergeți la Dicționaul Academiei și veți găsi acolo toate snsurile. Nu vă pripiți cu comentariile. Încercați să verificați singuri ideile care vă trec prin minte.
O repetare este o subliniere, cu impact asupra cunoaşterii, „repetitio est mater studiorum”
Tocmai de aceea, revin cu obsesia mea împotriva celor care folosesc sintagma „această ţară” în loc de ROMÂNIA
Indicaţie sau preţiozitatea individului acceptat pe platoul TV, excluderea cuvântului „România” este în sine o acţiune subversivă îndreptată împotriva Poporului român.
Chiar dacă sunt deocamdată o voce singulară, oamenii inteligenţi şi patrioţi vor prelua acest mesaj împotriva uneltelor ticăloase ce ne transformă într-o populaţie de zombi.
ROMÂNIA este locul unde se nasc românii.
Este ţara mea, indiferent dacă bunicii mei sunt ţigani, evrei, unguri, tătari sau venetici, eu nu am nicio vină că m-am născut şi sunt român.
Dimpotrivă!
nu vei auzi un hungur spunand altceva decat „aceasta tara”, pt. ca ii repugna numele de ‘Romania’, indiferent de disputele pro si contra fata de teoria romanizarii Daciei. Indiferent cum se numeste, ei urasc ‘aceasta tara’ si oamenii ei!
Fiecare pasăre pe limba ei piere, România este şi Ţara lor, păcat că trăiesc în ură.
Suntem copiii pământului unde ne-am născut, diferenţele dintre noi fiind exclusiv morale(culturale, etnice, educaţie).
Din păcate folosirea sintagmei a fost promovată de politicieni români(boc, …) şi este un element de fitze în limbajul dobitocilor care se dau în stambă la televiziunile vândute.
Culmea, deoarece „moda” exprimării detaşate este contagioasă, mulţi pseudo culturnici sau semi-intelectuali, şi-au însuşit acest tip de exprimare.
Ce pretenţie poţi avea de la unguri când însăşi băsescu, pe care l-am creditat cu votul şi opiniile mele FAVORABILE are în gură gust de căcat atunci când trebuie să rostească numele Ţării, ROMÂNIA.
Cuvintele dau viaţă, cuvintele pot ucide, deoarece concentrează forţa psihică a celui care le rosteşte. Tot cuvintele ne separă şi ne prezintă celorlalţi aşa cum suntem.
Unui om căruia îi este greu să rostească numele Ţării sale, ce credit şi ce respect poţi să-i acorzi?
Am exprimat opinia referitoare la expresia „această ţară” riscându-mi cunoscuţi şi prieteni. Am pierdut câţiva care s-au simţit vexaţi, dar în realitate m-am distanţat de nişte trădători idioţi.
Pentru mine, toţi aceia care evită numele ROMÂNIA, sunt gunoaiele produse de învăţământul şi societatea românească în ultimii ani.
Iar cu gunoaiele nimeni nu vrea să aibă deaface.
amplul text de mai sus este foarte bine elaborat fiind analizat din toate punctele de vedere.concluzia finala este suntem un popor latin si vorbim o limba latina.gm
Tu îl ai doamne!
Excelent comentariul dv!
Pledoaria dv devine si mai convingatoare daca se tine cont de inca un element.
O parte din daci erau crestinati de catre Apostolul Andrei inca de la mijlocul secolului I, cu 50 de ani inaintea razboaielor cu romanii, la inceput cei din Scythia Minor (Dobrogea), apoi cei de peste Istru. Acest lucru e mentionat si de catre Apostolul Pavel care intr-o Epistola a sa il pomeneste pe „scitul” care e si el, impreuna cu ceilalti crestini, „una in Hristos”.
Astfel ca la sosirea romanilor care, asa cum spuneti, erau crestinati masiv, ei au gasit aici adepti ai lui Hristos. Se intelege ca intre crestinii autohtoni si cei nou veniti se creau relatii de fraternitate, cu atat mai temeinice cu cat actionau in clandestinatate. Ei nu mai erau dusmani, invingatori si invinsi, stapani si sclavi, ci „frati” de credinta.
Este liantul care a stimulat fuziunea dintre daci si romani.
Secolele urmatoare au confirmat amploarea luata de noua religie aici. Imediat dupa legalizarea crestinismului, episcopii de Tomis participa la Sinoadele Ecumenice incepand cu primul si continuand cu celelalte. In Scythia Minor sunt atestate in acte existenta unei Mitropolii si a 40 de episcopii.
Revenind la ideea principala, e de la sine inteles ca in tot acest timp (si dupa aceea, pentru ca Dobrogea a ramas in Imperiu si dupa retragerea aureliana) dacii au devenit crestini, de rit rasaritean, si asa au ramas si asa vor ramane.
Eforturile celor ce ar dori sa-i decrestineze pe romani si sa-i blagosloveasca cu vechii zei sunt garnituri impinse pe limia moarta.
Se înțelege că din toat popoarele vechi ale Europei numai dacii au ținut să își numele cuceritorilor și să renunțe la limbă, obiceiuri, religie luând de bun tot ce era străin. Daci au devenit în 200 de ani atât de romani încât i-au depășit pe romani și mai mult decât atât și-au uitat și istoria lor milenară de daci. Se iau ca argumente tot felul de improvizații lingvistice doar doar s-o dovedi cumva că nu suntem daci suntem romani și că suntem aciuiați pr-acilea dă dăn vale dă Rovine. O sută de înțelesuri ale cuvântului român nu indică altceva decât neseriozitatea cuvântului roman după câderea ,,satrapilor” de la Roma. Persistența biologică a poporului dac de-a lungul carpaților a fost singura bază pentru menținerea Daciei. Nu exita stat dar exista populație dacă.
Un interesant contraargument este existența de 500 de ani a țiganilor în urma agresiunii turcești, minoritate etnică ce și-a păstrat limba cu toate că nu a beneficiat de educare prin școli în limba țigănească. Dacii în schimb au abandonat limba lor de popor european ancestral dup 175 de ani de opresiune romană când nici măcar mijloce de comunicare moderne nu exista. În aceeași situație se găsesc ungurii au și ei 1000 de ani de viețuire între români și totuși nu ți-au uitat limba. Ceva nu este în regulă cu metoda de cunoaștere a limbii române. Ori limba noastră este dacă ori suntem manipulați de alogeni.
În orice caz atribuirea originii romane dacilor și provenienței latine a limbii vorbite de noi înseamnă plasarea noatră în afara Daciei. În acest caz noi am fi cel mult egali în drepturi cu țiganii, ungurii și alte naționalități conlocuitare și în nici un caz poporul primordial și stăpânii de drept istoric asupra teritoriului dacic.
Mai este o chestiune: dacă s-a făcut o greșeală istorică acum 200 de ani să se aleagă numele alogen România la aproape două mii de ani de la căderea sistemului politic străin roman aceasta nu înseamnă că trebuie să mai tolerăm acest nume greșit care ne aruncă în toată m izeria contestațiilor politice și lingvistice. Statele aar și dispar. Baza statului este însă poporul. Poporul reface statul distrus prin oamenii săi mai puternici. Dacă încălcăm principiul primordialității viețurii putem pierde totul. De aceea nu trebuie să admitem proveniența noastră din alte țări.
Dacii în schimb au abandonat limba lor de popor european ancestral dupa 175 de ani de opresiune romană când nici măcar mijloce de comunicare moderne nu existau.
Dacii nu si-au pierdut limba cum spuneti Dvs. Sa simulam acest proces de (ne)pierdere a limbi MATERNE a dacilor. Am subliniat limba materna care este limba cu care creste un copil. Nicaieri in lume un copil nu creste cu limba paterna, pentru ca niciun pater nu sta sa alapteze copilul si sa-i cante doine si cantece de leagan. Bun… Si acum scenariu sau simularea :
Dupa lupte grele romanii inving pe daci si toti barbatii daci care au luptat si nu au fost ucisi sunt luati prizonieri si dusi ca sclavi la Roma. In Dacia raman copii, adolescentii, batranii si tinerii care au scapat de luatul la oaste cu arcanul de catre Decebal. Toti acestia vorbeau limba dacilor, of course. Eu nu cred ca legiunile romane erau in totalitate niste barbari violatori care s-au apucat sa le violeze pe dacoaice. Era totusi un imperiu civilizat.
Dacoaicele mai in varsta si-au crescut copii mai departe, vorbind cu ei limba dacilor pe care o cunosteau foarte bine, din mosi stramosi.
Dacoaicele mai tinere fie s-au maritat cu tineri daci care au scapat din razboi fie s-au maritat cu legionarii disponibili.
Dacoaicele tinere care si-au luat soti daci, au vorbit, bien entendu, limba daca cu progeniturile lor si cu toate rudele cunoscute.
Ce s-a intamplat cu progeniturile nascute dintre dacoaice si legionari romani ? Legionarul pleca de dimineata de acasa si era toata ziua in misiune, era de garda la hotar, indeplinea alte slujbe in administratia romana, mai facea un ghiseft sa aiba un ban sa aduca acasa si venea seara cand cerea de mancare si se culca(si se mai juca putin cu odraslele lui). Toata ziua dacoaice acestea erau acasa, gospodareau si aveau grija de copii. Si in ce limba vorbea dansa cu copii ei ? In limba daca. Deci, desi legiunile romane stapaneau tara, isi luasera sotii dace, copii acestora tot limba daca, materna o vorbeau. Ca sa se inteleaga cu nevasta, cu copii, cu vecinii, mai degraba romanii au invatat limba dacilor. De doua mii de ani, toti care au venit peste noi au invatat limba bastinasilor, adica limba dacilor numiti apoi si romani. Limba pe care o transmite mama odraslelor ei este limba materna, care se transmite asfel din generatie in generatie. Toate minoritatile care astazi sunt deasupra noastra si ne asupresc nu au avut ce face si ne-au invata limba. Este sau ar trebui sa fie un element de mandrie pentru neamul romanesc.
Deci fratilor, nu mai cautati disperati limba dacilor, noi vorbim limba lor pe care au dus-o la perfectiune Eminescu, Caragiale, Cosbuc, Slavici etc.
Dar de ce se aseamana limba romana cu limbile latine ? Dacii erau cei mai viteji si mai cinstiti dintre traci. Ultima cetate a tracilor, Troia a fost cucerita de greci cu ajutorul calului troian. Troia a fost trecuta prin foc si sabie dar unii troieni au scapat si au ajuns in Peninsula Italica unde au fondat Roma.(Vezi Eneida lui Vergilius). Cand au fugit troienii din Troia cotropita de greci si-au lasat toate averile acolo dar au luat cu ei ceva mai presus de orice valoare. Au luat cu ei limba traca pe care la aceea vreme o vorbeau si dacii, cei mai viteji dintre traci. Deci limba traca este numitorul comun dintre daci si cuceritorii romani.
Dupa sute de ani si despartiti de mari distante, limba traca a dacilor si limba traca a fondatorilor Romei au evoluat cumva diferit, dar fondul ei a ramas acelasi. Razboaiele daco-romane au fost deci razboaie fraticide, razboaie dintre urmasii tracilor. Romanii vorbeau deci o limba asemanatoare cu cea a dacilor. Romanii nu ne-au romanizat la limba ci la civilizatia lor, la administrarea teritoriului, la probleme privind urbanismul, ridicare de cetati, construire de drumuri, etc. Romanii s-au inteles foarte bine cu dacii si viceversa pentru ca vorbeau doua limbi asemanatoare. Asa se si explica de ce dacii din teritoriile neocupate de romani vorbesc tot romana. Vorbesc de fapt tot limba daca care a suferit si ea, ca orice limba, diverse imbunatatiri. Deci latinitatea noastra exista inainte sa vina romanii. Si alfabetul limbii dacilor era alfabetul latin. De aceea nu se gaseste niciun alfabet dac.
Cam asta ar fi.
Cele mentionate nu nu au rezultat din cercetarile mele stiintifice pentru ca nu am aceasta calitate. Aceste interpretari sau opinii le-am gasit pe internet, scrise de oameni pregatiti in domeniu sau cel putin mult mai pregatiti decat mine in aceste domenii multidisciplinare de istorie, sociologie, lingvistica etc.
Daca mai apar si alte teorii am sa va tin la curent.
Sa fiti sanatosi si sa aveti viata lunga.
Toate informaţiile disponibile în prezent, acceptate sau discutabile, confirmă rezumatul sau concluziile lui Vasile Roaită.
Este curios cum o parte dintre noi preferăm atacurile la persoană, dialogului sau polemicilor civilizate.
Este cunoscută afirmaţia „dacă rătăceşti drumul, caută spre izvoare”, în cazul nostru rădăcinile strămoşeşti.
Am rătăcit drumul şi ni se neagă propria istorie, ba chiar se falsifică.
Este datoria fiecărui român să-şi apere identitatea ca formă de păstrare a libertăţii individuale şi ca Popor.
Apropo de cum il trateaza dacomanii pe Eminescu.
Am pus o data chiar pe acest site intrebarea: „Eu pe cine sa urmez, pe Eminescu sau pe Napoleaon Savescu, pentru ca ei au pozitii total contrare?”
Eram convins ca punerea in cumpana a celor doua nume e suficient de absurda ca sa se inteleaga ca nu e decat o formula satirica pantru a arunca in ridicol pe unul care are nerusinarea de a-l contrazice pe Geniu. Ei bine, o doamna m-a sfatuit sa-i urmez pe amandoi ca nu se bat chiar asa tare cap in cap.
Exista deci si capete care admit ca alde Napoleon se poate bate cap in cap, cu cine? Nu cu Pavel Corut, nu cu Mircea Chelaru, direct cu Eminescu!…
Personal, cu asemenea specimene am incetat definitiv a mai comunica.
Vorba unuia:
Adio, CIA!
Adio, KGB!
Cineva se joacă cu trecutul şi viitorul nostru.
Plasarea românilor actuali altundeva decât în jurul Munţilor Carpaţi o consider o blasfemie dintr-un joc de puzzle format din alte asemenea mistificări.
Poate nu ar fi rău ca aceia dintre noi care dispun de surse obiective, să contracareze pseudo-adevărurile aruncate la fraieri.
Materialele publicate pe forum nu au girul unor personalităţi româneşti autentice şi au doar meritul de a susţine o dispută civilizată cu rolul de a repune în lumină adevărul ştiinţific.
Nu consider că este raţional să luăm de bun tot ce afirmă sau publică maestrul Coja, apreciind democraţia ştiinţifică prin care contribuie la conturarea ideilor fluviu(fundamentale).
Chiar aşa? nu mai suntem urmaşii Marelui Imperiu Pelasg? Nu mai ne recunoaştem verii europeni, rumegăm aşa,…… orice informaţie publicată de cine ştie ce ONG în căutare de imagine şi bani?
„Adevărul este forma prin care se ascunde realitatea”
Hai să vedem care sunt sursele generatoare de „adevăruri”, fie ele chiar istorice!
„cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)”
Mie, personal, mi se pare un pic exagerata afirmatia ca român ar avea semnificatia de crestin. Nimeni nu-si zice ca este român cand vrea sa spuna ca este crestin.
Mai degraba are sens de barbat(ca sot) folosit mai ales cand o tiganca si-a luat de barbat un român, referindu-se la el in expresii de genul „am fost la plimbare cu românul meu”.
Din alte scrieri si comentarii se stie ca inca in secolul I e.n. Roma era deja plina de crestini care patrunsesera mai peste tot. Nu-i de mirare ca dupa razboaiele daco-romane multi dintre cei veniti cu legiunile romane ca si multi dintre cei din administratia romana din Dacia cucerita erau deja crestinati, chiar daca la inceput in ascuns, si care au influientat si populatia locala spre crestinare. Chiar daca nu se spune, din anumite interese probabil politice, crestinarea dacilor a inceput odata cu stapanirea romana si acest fenomen s-a intins pana la retragerea aureliana. Nu-i de mirare ca Wulfila a fost numit peste un teritoriu al dacilor deja crestinat de romani.
Acest lucru este tinut sub obroc sau este negat pentru a nu-i tenta pe români sa se orienteze spre crestinismul latin. Dar se tem degeaba, romanii greu isi ies din obiceiuri, sunt destul de conservatori.
Biserica bizantina(ortodoxa) si-a impus organizarea in teritoriile nord-dunarene in urma formarii tzaratului romano-bulgar al fratilor Asan, influienta mai ales in sudul tarii. In Rasarit tarii noastre influienta puternica a crestinarii in ritul ortodox a fost determinata de Rusia kieveana care in politica ei pan-slavista s-a folosit si de biserica ortodoxa, politica urmata si de regimurile tariste si bolsevice. In Ardeal a fost mai complicat intrucat crestinarea ortodoxa sustinuta de clerul sarb a fost temperata de maghiari si apoi de habsburgi care se subordonau religios Romei si nu Bizantului.
Norocul nostru a fost cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat care a impus clerului sa stie carte romaneasca si s-a straduit sa se publice cartile bisericesti in romaneste. Altfel poate azi am fi vorbit toti ruseste si am fi folosit alfabetul chirilic si nu cel latin. Probabil ca rusii inca de atunci ne dusmaneau pentru romanismul nostru pentru ca un soldat rus l-a asasinat pe Constantin Mavrocordat.
În talmud, este scris: UCIDE’l PE CEL MAI BUN DINTRE GOY, sau CREŞTINI!!! Şi putem spune că jidanii obsearvă cu stricteţe aceste ordini venite de la marii rabini!!!. Aşa l-au asasinat pe Hristos. Aşa l-au asasinat pe Eminescu şi, aşla l-au asasinat pe Corneliu Zelea Codreanu, marele Educator care ducea Poporul Român spre Mântuire. Cum au ajuns aceşti jidani din nimicul care a fost să conducă lumea!!!…
Începând cu anul 1912, alegeri de preşedinte în America, ţara visurilor multor dintre noi!!! Jidanii, cu influenţa lor, l-au scos preşedinte pe Woodrow Wilson
care, ca răsplată pentru ajutorul lor, Wilson i-a răsplătit, „încredinţând economia americană, jidanilor!!! Aşa s’a creiat FEDERAL REZERVE BOARD, în 1913…
Tot prin acest preşedinte vândut jidanilor, jidanii au băgat America în război contra Grmaniei, pentrucă în anul 1917, Anglia era pe punctul de a cere pace de la germani!!!
Este bine cunoscut de omul gânditor că,
jidanii au creiat şomajul din 1929, apoi, tot jidanii au provocat războiul 1939-45, în care au pierit zeci de milioane de suflete nevinovate şi, după acest război, cînd „aliaţii” le-au dat pradă Germania, unde au creiat legende de genocid contra lor, acuzând poporul German de cruzimi de care numai ei, jidanii sunt capabili de a le creia, unde4, după 68 de ani de la sfârşitul războiului, Germaniei încă nu i s’a oferit on tratat de pace, ci un act de PREDARE FĂRĂ CONDIŢII, unde „democraţii” au toate derepturile” iar Germania, NIMIC…
Păcat că sunt foarte puţini oameni gânditori iar 90% de spălaşi la creieri de nu mai ştiu în ce lume trăieşte…
Tare este realistic rîndul acela din cântare: „deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte”…
Tamburus
Este important sa stim ce s-a petrecut, sa cunoastem istoria pentru a nu o repeta si a nu cadea si noi in plasa in care au cazut germanii la momeala bestiei diabolice de Hitler.
Au invatat romanii ceva ? Invata romanii ceva ? Se pare ca au invatat, dupa umila mea parere. Faptul ca nu se mai aliaza unui antisemit notoriu precum Vadim este cea mai buna marturie, S-o tina tot asa.
Puneti un motto din Eminescu, dar nu mai are nici o valoare, domnule Profesor.
Dacomanii nu-l mai recunosc pe Eminescu drept autoritate in cultura romana nici cand afirma originea noastra latina, nici cand ii infiereaza pe cei ce se declara urmasii Romei fara sa fie, nici cand numeste Biserica Ortodoxa „Mama neamului romanesc”.
Ei sustin ca termenul „roman” e un fals, trebuie sa ne debarasam de el si sa-l uitam.
Ei au intrat in corurile reunite ale lui Voronin, Tokes si altii, care prefera sa ne numim oricum, moldoveni, ardeleni, goti, pecenegi, avari, numai romani nu, in ruptul capului.
Ei detesta Imnul National pentru ca se adreseaza romanilor si le reaminteste ca in bratele lor curge sange de roman.
Pentru ei „roman” nu e cel mai iubit cuvant ci cel mai insuportabil.
Sufera fizic, fac crize cand aud cuvintele „roman” si „Romania”.
O sa vedeti ca dupa publicarea excelentului dv studiu, apelurile la Salvare se vor inmulti exploziv. Va faceti responsabil de declansarea unui numar atat de mare de victime printre dusmanii numelui de roman.
Doamne feri si apara!
Subscriu la comentariu.
Dar adaug ca trebuie sa vedem si partea buna a activitatii dacistilor. Ei ne provoaca sa ne interesam de istoria noastra, sa intram in dezbateri, sa studiem, sa interpretam, sa ne consolidam opiniile si parerile, in final sa intelegem cine este si ce este acest popor. Si aceasta tara.(O sa se supere „Az”, dar in cazul meu se supara degeaba.). Este bine ca se ciocnesc ideile dacistilor si romanistilor. Din ciocnirea ideilor tasneste adevarul. Tot ceea ce este pe Pamant este opera lui Dumnezeu. Si dacistii sunt ai lui Dumnezeu. Se va arata cat de curand ce plan a avut Dumnezeu cu dacistii.
Sa mai adaug ca dr. Napoleon Savescu nu numai ca nu-l dezavueaza pe Eminescu, ci are un adevarat cult pentru acesta. De cateva ori l-am vazut la aniversarile sau comemorarile Luceafarului nostru ce au avut loc la Cimitirul Bellu, la locul vesniciei Marelui Român.
Pentru un comentariu la un subiect cu tema de român, ce este cenzurat, am un singur răspuns:
Foarte rău! Veți vedea!
Este lupta dusă de Ion Coja ce trebuie ”asezonată” de colaboratori și comentatori!