Ce mai mare aliat al lui Putin

Lumea nu mai pomeneste de Dumnezeu pentru ca nu mai este vrednica de pomenirea lui.
Nimeni nu mai este evlavios, sa-L slujeasca pe Domnul, toti sunt invartiti in interese marunte si au uitat de Dumnezeu.

SOCRATE, VIRTUTEA, PIOSENIA SI EXEMPLUL CRISTIC
– morala socratica cu 50 de ani inaite de etica nicomahica
de CD

Recitind recent Apologia din Dialogurile lui Platon, am fost urmarit pe parcursul lecturii de idea ca Socrate a avut o viziune Cristica asupra deitatii, pe care el o vede monoteista si cu un scop anume, vizand umanitatea.

Platon reliefează in Apologia noua Morala Socratica, o morală critică, logică si prin natura ei benefică celor ce o practică. Morală care insă nu convenea elitelor bogate, care vedea in ea un pericol de clasă. Evident ca elemente ale demostratiei acestei teze se găsesc cu prisosintă in intreaga operă a lui Platon.

Viața și învățăturile lui Socrate (c. 469-399 î.Hr.) stau la baza filozofiei occidentale. A trăit la Atena într-o perioadă de tranziție (înfrângerea Atenei de Sparta în Războiul Peloponesian (431-404 î.Hr.) ce a pus capăt Epocii de Aur a civilizației ateniene și a avut o influență extraordinară asupra tineretului atenian din zilele sale. Socrate însuși nu și-a scris niciodată gândurile, așa că singura noastră dovadă a vieții și gândurilor sale vine de la contemporanii săi. Aceste relatări sunt amestecate și adesea părtinitoare in interpretările personale ale autorilor si in special ale sofistilor care l-au urat de moarte.

Se pare că Socrate a dus o viață foarte simplă, renunțând la bogăție și ținându-se departe de ambițiile politice, preferând în schimb să se amestece cu mulțimile din locurile publice ale Atenei, angajându-se lejer în conversație cu oricine. Cu toate acestea, el a servit cu distinctie ca hoplit (infanterist greu) în mai multe bătălii din timpul războiului Peloponezian unde s-a remarcat prin forța și vitejia sa.
În 399, Socrate a fost adus în fața unui juriu format din aproximativ 500 de atenieni sub acuzația de a nu recunoaște zeii recunoscuți de stat, de a inventa noi zeități și de a corupe tineretul Atenei.

Apologia lui Platon este o relatare a discursului pe care Socrate îl rostește la procesul sau. Cu toate acestea, discursul lui Socrate nu este deloc o „apologie” în înțelegerea noastră modernă a cuvântului. Numele dialogului derivă din grecescul „apologia”, care se traduce prin apărare sau discurs/pledoarie rostit în apărare. Astfel, în Apologia, Socrate încearcă să se apere pe sine și comportamentul său – cu siguranță și nu să-și ceară scuze pentru asta.

În cea mai mare parte, Socrate vorbește într-un mod foarte simplu, conversațional si nu pentru ca nu ar fi stăpanit un limbaj elevat si esoteric. El explică că nu are experiență cu instanțele de judecată și că va vorbi în schimb în maniera cu care este obișnuit: cu onestitate și direct. El explică că incidentul provine dintr-o profeție a oracolului de la Delphi care susținea că el este cel mai înțelept dintre toți oamenii.

Recunoscându-și ignoranța în majoritatea treburilor lumești, Socrate a concluzionat că trebuie el să fie mai înțelept decât alți oameni doar prin faptul că “el știe că nu știe nimic”.
Pentru a răspândi această înțelepciune deosebită, Socrate explică că a considerat că era de datoria lui să pună la îndoială presupușii „înțelepți”, sofistii ca să le expună înțelepciunea falsă și ignoranța.

Aceste activități i-au câștigat multă admirație în rândul tinerilor din Atena, dar multă ură și furie din partea oamenilor pe care i-a stânjenit. El invocă disprețul lor drept motiv pentru care a fost trimis in judecata.

Socrate incepe să-l interogheze (in metoda socratica, elenchus[1]) pe Meletus, principalul responsabil pentru aducerea lui Socrate în fața juriului. Acesta este un exemplu de exercitiu al elenchusului – rationalizare tip socratic, sau interogatoriu, care este atât de centrala în majoritatea dialogurilor platonice. Cu toate acestea, conversația lui cu Meletus nu este la nivelul obisnuit al acestei metode, deoarece pare mai mult îndreptată spre a-l stanjeni, diminua pe Meletus decât spre a ajunge la adevăr.

Într-un pasaj celebru, Socrate se aseamănă unui tăun care înțeapă calul leneș care este statul atenian. Fără el, susține Socrate, statul este susceptibil să treacă într-un somn profund, dar prin influența sa – oricât de iritantă ar fi pentru unii – poate fi trezit într-o acțiune productivă și virtuoasă.

Socrate este găsit vinovat cu o marjă îngustă și i se cere să-si propună o pedeapsă. Socrate sugerează în glumă că, dacă ar primi ceea ce merită, ar trebui să fie onorat cu o masă grozavă pentru că a fost de un asemenea serviciu statului. Pe o notă mai serioasă, el respinge închisoarea și exilul, oferindu-se poate în schimb să plătească o amendă.

Când juriul îi respinge sugestia și îl condamnă la moarte, Socrate acceptă cu stoicism verdictul cu observația că nimeni, în afară de zei, nu știe ce se întâmplă după moarte și deci ar fi o prostie să se teama de ceea ce nu știe nimeni. De asemenea, îi avertizează pe jurații care au votat împotriva lui că, reducându-și criticul la tăcere, mai degrabă decât ascultându-l, si-au făcut mult mai mult rău lor decât i-au făcut ei lui.

În procesul său, așa cum este consemnat în Apologia, Socrate este acuzat că „nu crede în zeii în care crede orașul cetate. Este posibil să interpretăm această acuzație ca o acuzație de ateism și tocmai pe această acuzație Socrate este condamnat la moarte. Cu toate acestea, această interpretare este prea restrânsă. Acuzația este atât negativă, cât și pozitivă: acuzatorii săi văd nu numai că nu crede în zeii pe care îi crede orașul, ci și că crede în „alte lucruri spirituale noi”.

Și au dreptate, deoarece Socrate are o viziune dramatic diferită despre deitate față de cea a atenianului tipic: el crede că Dumnezeu este perfect înțelept, moral și bun. În plus, el crede că omul ar fi mai bun dacă l-ar imita pe Dumnezeu făcând munca lui. Asistența în această lucrare ar fi forma supremă de închinare pioasă, deoarece lucrarea lui Dumnezeu, crede Socrate, este cea de a îmbunătăți sufletele oamenilor.

Astfel, Socrate crede că omul poate deveni bun ca Dumnezeu, dacă omul, ca și Dumnezeu, ar lucra pentru a îmbunătăți sufletele oamenilor. Munca aceasta, pentru Socrate, este evlavie.
Pentru a demonstra viziunea dramatic diferită a lui Socrate, trebuie mai întâi să înțelegem credințele tipice ale atenienilor, care derivă din mitologia greacă.

La început, după cum a consemnat Hesiod, trei zei majori au creat lumea: Haos, Gaia și Eros. Gaia a avut doi descendenți, dintre care unul, Uranus, i-a devenit soț. Împreună au avut 315 copii. Uranus s-a simțit nemultumit, incomodat de copiii săi pentru că le-a văzut potențialul de a-l răsturna. Gaia nu era de acord cu Uranus; ea i-a dat copilului ei cel mai mic, Cronos, o seceră pentru a-și distruge tatăl. Acesta l-a castrat pe Uranus. Afrodita a apărut când sămânța lui Uranus a căzut în mare; iar sângele lui căzut a devenit Soarta, Giganții și nimfele.

Cronos s-a căsătorit cu sora lui, Rhea, și a avut mulți urmași. La fel ca și tatăl său, Cronos se temea si el că copiii săi l-ar putea răsturna. El a facut un plan prin care s-ar putea elibera de griji: va înghiți fiecare copil la naștere. Astfel, ei nu ar putea să-l distrugă. Rhea, ca și Gaia, nu a fost de acord cu planul soțului ei. Când s-a născut Zeus, ea i-a dat lui Cronos sa inghita o piatră învelita in scutecele murdare și l-a ascuns pe Zeus pentru ca Cronos să nu-l poată înghiți.

Zeus a crescut și și-a detronat tatăl lui într-un război. Acesta a fost începutul glorios al domniei zeilor olimpici. Sunt numeroși, volubili si dezinvolti cu toate pacatele si viciiile pe care le au oamenii. Fiecare zeu olimpian are o multitudine de legende corespunzătoare și fiecare legendă demonstrează infantilism și înșelăciune. Aceasta este vechea idee ateniană despre zeitate. Atenienii isi iubeau insa zeii chiar daca nu ii admirau, tocmai pentru ca slabiciunile si viciile olimpienilor erau ca si cele ale atenienilor, asemanarea era abruptă.

Socrate crede că o percepție exactă a lui Dumnezeu este importantă. În apărarea sa, el spune juriului că viața sa ca filozof i-a fost „poruncită lui de către zeu, prin oracole și vise”. Socrate trebuia să determine singur cine este zeul pentru a ști de la cine va primi semne și, mai important, pentru a determina din acele revelații acțiunea potrivită sau pioasă pe care ar trebui să o îndeplinească.

În Eutifron (din Dialoguri) Socrate îl întreabă pe Eutifron, un presupus expert teologic, cu privire la natura evlaviei/pioseniei. Eutifron, în momentul în care Socrate vorbește cu el, se află în proces de urmărire penală a propriului său tată pentru crimă. Deși mulți, inclusiv propria sa familie, îl acuză pe Eutifron de impietate, el susține cu încredere în „cunoașterea” că urmărirea tatălui său nu este un act nelegiuit, ci unul evlavios.

Socrate vrea să afle cum de știe Eutifron că actul său de urmărire penală este unul pios. Definiția evlaviei a lui Eutifron, il interesa pe Socrate. Eutifron definește evlavia în acest fel: „Ceea ce este drag zeilor este evlavios, iar ceea ce nu le este drag este nelegiuit”.
Socrate răspunde: „Atunci, haide să vedem la ce ne referim. O acțiune sau un om drag zeilor este pios, dar o acțiune sau un om urat de zei este nelegiuit”.

Socrate și Eutifron sunt de acord aici că evlavia este definită în relație cu zeii, în special în funcție de acțiunile lor dragi. După ce am citit mitologia greacă, am fi forțați să ne întrebăm: „Exact la ce idee despre zei se referă Eutifron?”

Deși Cronos și Zeus ar putea fi de acord cu tine că a-ți răni tatăl este un act adecvat, ar trebui să mănânci copii sau să-și păcălească soții, așa cum au făcut ei? Pe cine vom urma, văzând că exemplele zeilor nu sunt in acord cu un răspuns adecvat?
Rhea nu au fost de acord ca Cronos să-și mănânce copiii și poate că nici zeii nu ar fi de acord în cazul tău.

Și, deși Cronos a considerat că este potrivit să-și ucidă tatăl, atunci când Zeus l-a detronat, probabil că nu a crezut că este potrivit. Socrate recunoaște această dificultate – că zeii diferă în ceea ce le este drag și ceea nu le este.

Zeii lui erau instabili și confuzi, supuși imperfecțiunilor umane și erau imorali.
Mai târziu, în dialog, Socrate încearcă din nou să-i arate lui Eutifron că definiția sa a evlaviei prezintă o problemă. El enumeră anumite dihotomii (just/nedrept, frumos/urât, bun/rău) și întreabă: „Euthyphro, nu sunt acestea subiectele pentru care tu, cu mine și alți bărbați ne luptăm?” Eutifron recunoaște. „Și oare nu sunt acestea aceleași pentru ceea ce se luptă zeii?” Din nou, Euthyphro este de acord.

Socrate, rationalizand – elenchus, sintetizează informații de mare importanță. Dacă zeii sunt instabili și confuzi în ceea ce privește ce este bine și ce este rău (sau, drept și nedrept), iar omul, în acest caz Eutifron, se uită la zei pentru a cunoaște tocmai această informație, gândurile și acțiunile sale ulterioare ar fi doar cele ale instabilității și confuziei.

Eutifron este un prim exemplu al maximei că un om este confuz dacă zeii lui sunt confuzi. El se pretinde superior tuturor oamenilor pe baza cunoștințelor sale exacte despre ceea ce este pios și nelegiuit. Socrate însă îi arată lui Eutifron că se înșeală. Zeii în care crede Eutifron sunt confuzi, la fel și concepția lui despre ei si despre viată.

El nu poate, pe baza confuziei, spera să posede o înțelegere clară, neconfuză a binelui și a răului. Doar obținerea unei înțelegeri corecte a naturii lui Dumnezeu ar ajuta. Așa cum Socrate, Eutifron și orice altă persoană care dorește să fie evlavios trebuie mai întâi să înțeleagă corect natura lui Dumnezeu.

Înțelegerea unei persoane despre Dumnezeu (sau lipsa acestuia) îi afectează acțiunile. Socrate simte că zeul său este demn de urmat din cel puțin trei motive: 1) zeul este înțelept, 2) zeul este perfect si bun și 3) zeul este moral si rațional.
Deși îl face nepopular si vinovat, Socrate crede că trebuie să acorde cea mai mare importanță oracolelor zeului.” Accepta sacrificiul in numele Adevarului si al unei deitati morale.

Socrate le spune oamenilor din Atena: „Voi asculta mai degrabă de zeu decât de voi”.
Dumnezeul lui trebuie să fie de încredere și ascultat mult mai mult decât ar trebui să fie vreodată un om, deoarece „zeul este înțelept și. . . înțelepciunea umană valorează puțin sau nimic”. Folosind cuvintele lui Heraclit pentru a-și exprima propria gândire, Socrate face o afirmație și mai puternică spunand: „cel mai înțelept dintre oameni este văzut a fi o maimuță în comparație cu Dumnezeu în înțelepciune”.

Dar zeul lui Socrate trebuie să fie de încredere pentru că este înțelept. În Republica II, Socrate întreabă: „Nu este Dumnezeu cu adevărat bun?”. Pentru Socrate, Dumnezeu este o ființă cu adevărat bună. A fi cu adevărat sau perfect bun implică faptul că cineva are numai bunătate în sine si nici un rău. Cu alte cuvinte, binele cu adevărat este același cu binele perfect – nu există rău într-un lucru perfect bun.

În Gorgias, Socrate îi oferă lui Calicles un argument pentru fericire, jucând atât rolul lui, cât și pe cel al lui Calicles „Cu siguranță”, spune el, „suntem buni când o oarecare excelență vine să fie prezentă în noi”. El continuă: „Cea mai bună modalitate prin care excelența să devină prezentă în ceva este ca aceasta să prezinte organizare. Și când un suflet, este în ordinea potrivită, atunci acel lucru este bun. Astfel, virtutea are o singură formă și acea formă este ordinea. Un suflet care este în ordine este mai bun decât unul în dezordine și un suflet ordonat este stăpân de sine.” Un suflet in ordine este unul virtuos.

El conchide: „Deci un suflet stăpân de sine este unul bun” – Gorgias 507a. Un suflet stăpân de sine face ceea ce este potrivit atât lui Dumnezeu, cât și ființelor umane; a face ceea ce este potrivit unei ființe umane înseamnă a face ceea ce este drept pentru ei. Un suflet stăpân pe sine, ordonat este unul bun și „un om complet bun . . . face bine și admirabil orice face” – Gorgias 507c.

Pentru ca omul să fie cu totul bun, atunci, el este ordonat și drept, adică face ceea ce este bine și mai bine pentru alții. Mai târziu, Socrate mai susține că „aceste trăsături de caracter ale ordinii și dreptății țin împreună cerul și pământul, și zeii și oamenii” – Gorgias 508. Dar ordinea si dreptatea sunt caracteristicile Virtutii.

Socrate, se pare, susține că Dumnezeu nu este scutit de bunătate; mai degrabă el este agentul suprem al acesteia. Astfel, pentru Socrate „Virtutea prin înțelepciune Îl leagă pe Dumnezeu nu mai puțin decât pe oameni”. Dumnezeu și omul, crede Socrate, sunt buni din punct de vedere moral în proporție directă cu cunoștințele lor despre bine și rău.

Dacă înțelepciunea lui Dumnezeu este perfectă, așa ar fi bunătatea lui și, dacă bunătatea lui este perfectă, înțelepciunea lui ar fi la fel. Dumnezeul lui este perfect înțelept, perfect bun, moral rațional. Și el are un scop.
Dacă a provocat ceva, ceva bun, care ar fi acel lucru bun? Oricare ar fi acel lucru bun, acesta ar fi standardul evlaviei.

Socrate, prin rațiune/elenchus, crede că Dumnezeu are un scop, ceva pentru care lucrează.
Natura evlaviei în mintea lui Socrate se bazează pe următoarea concluzie: că Dumnezeu are un scop amendativ pentru a fi realizat. Oricare ar fi acea lucrare, contribuția omului la succesul sau realizarea ei ar fi pioasă.
Astfel, evlavia ar fi ca omul să facă lucrarea pe care o face Dumnezeu.

Ce este acea lucrare? Socrate crede că munca lui Dumnezeu este să îmbunătățească sufletele oamenilor, să-i facă buni ca El.
Cel mai rău lucru pentru sufletul unui om este să mențină o credință falsă. El reiterează această idee în Apologie: „Și cu siguranță este cea mai blamată ignoranță să crezi că știi ceea ce nu știi”.

Deși este discutabil ce crede Socrate despre viața de apoi, este complet clar că el recunoaște că acțiunile au consecințe de durată și că acele consecințe sunt de aceeași natură cu acțiunea. Dacă acțiunile noastre sunt bune, atunci vor urma în cele din urmă lucruri bune. De asemenea, dacă acțiunile noastre sunt rele, în cele din urmă vor urma consecințe rele. „A ajunge în Hades, în viața următoare, cu sufletul plin de acțiuni nedrepte este culmea dintre toate lucrurile rele”.

Socrate explică „că o persoană acționează pe nedrept pentru că totul este deformat ca urmare a înșelăciunii și prefăcătorii și nimic nu este drept, pentru că sufletul a fost hrănit fără adevăr”. Pentru că făcând ceea ce este nedrept, ceea ce este rău, un om ar fi mai puțin bun, îndepărtându-se astfel de a deveni bun ca Dumnezeu, care este perfect bun.

Există vreo modalitate de a preveni această deteriorare a înțelepciunii și a moralității, astfel încât cineva să creadă că poate să fie mai înțelept și mai bun ca Dumnezeu?
Dacă ignoranța este cel mai mare rău, este de la sine înțeles că înțelepciunea ar fi cel mai mare bine si prin urmare, virtutea este cunoașterea.
Prin urmare, eliminarea credințelor false aduce o persoană mai aproape în două moduri de a deveni bun ca Dumnezeu: deoarece Dumnezeu este perfect înțelept și perfect bun, persoana evlavioasa devine mai înțeleaptă și mai virtuoasă.

Scopul final al lui Socrate, se pare, este „să fie și să trăiască ca un om virtuos, foarte bun și, când va muri, să moară tot așa”.
În plus, el „cheamă și pe toți ceilalți oameni . . . la acest mod de viață”, însuși Socrate recunoaște această muncă și importanța ei. „Cred că nu există o binecuvântare mai mare pentru oraș decât serviciul meu față de Dumnezeu. Căci mă plimb fără să fac altceva decât să conving. . . să nu-ți pese de nimic altceva decat de cea mai bună stare posibilă a sufletului tău” (Apologia 30a–b).

Această lucrare de chemare a tuturor celorlalți oameni să-și examineze viața și să devină buni este o poruncă de la Dumnezeu, astfel, respectând porunca și ajutându-l pe Dumnezeu să-și atingă scopul, Socrate acționează cu evlavie. Dumneeu și-a putut atinge scopul de a face oamenii buni, ca El si prin Socrate.

Și fiind mai degrabă virtuoși decât crezând în mod fals că sunt buni, ei ar semana mai mult cu Dumnezeu. Mai mult, Socrate recunoaște că și propriul său suflet avea nevoie de îmbunătățire; el admite deschis că munca lui este să se examineze atât pe sine, cât și pe ceilalți. După cum afirmă în Apologia si de nenumărate ori în majoritatea dialogurilor, preocuparea lui este să se asigure că nu este niciodată nedrept sau nelegiuit. Dacă ar fi săvârșit un act nedrept, ar arăta neascultare și lipsă de respect față de Dumnezeul pe care el știa că ar trebui să-L asculte, ar dăuna sufletului său și sufletelor altora.

Socrate crede, de asemenea, în deitate, dar concepția sa este complet diferită de atenienii tipici. În timp ce pentru atenieni zeii sunt asemănători oamenilor și confuzi, Socrate crede că Dumnezeu este perfect bun și perfect înțelept. Dumnezeul lui este moral, rațional. Dumnezeul lui are si un scop. Acest scop este de a îmbunătăți sufletele oamenilor, de a-i face să devină perfect buni, așa cum este Dumnezeu.

Omul, pentru a fi evlavios, lucrează ca un slujitor al lui Dumnezeu. Socrate, într-un efort de a-l sluji pe Dumnezeu și de a fi bun ca Dumnezeu, îl ajută pe Dumnezeu în scopul său. El își examinează propria viață, precum și viața altora, arătându-le că înțelepciunea lor este insuficientă și că ar trebui să caute cu umilință să fie virtuoși.

Dumnezeu este perfect bun și omul, cel puțin în acest fel, ar putea deveni bun ca Dumnezeu. Astfel, pentru Socrate, evlavia/piosenia este calea de a fi bun ca Dumnezeu.

Socrate a murit cu demnitate sustinandu-si ideile si convingerile lui si fără frica de a merge intr-o lume necunoscută si fără a se considera un martir sau macar o jertfă pe altarul gandirii rationale dar si Morale.

REFERINȚE:
1. Dialoguri (vol I+II) de Platon (Autor), R. E. Allen (traducator) 24 iunie 1994
2. Republica de Platon (Autor) Benjamin Jowet (traducator) – 10 august 2020.

NOTE:
1. Elenchus – metoda socratică de a obține adevărul prin întrebare și răspuns, o metodă logică; un argument care infirmă un alt argument demonstreaza contrariul concluziei argumentului infirmat.