Ce-i de făcut?
12 mai 2023|Doctrină naţionalistă
Ce-i de făcut? (1)

1. Partid cu program naționalist
2. Cazier civil

Domnule profesor, toată lumea se întreabă CE-I DE FĂCUT?, ce-i de făcut ca să redresăm, ca să salvăm chiar această țară a noastră. Sunt convins că și dumneavoastră sunteți frământat de această problemă. Ați scris cu ani în urmă un proiect de constituție pentru România. La data aceea l-am frunzărit, nu l-am citit sistematic, dar tot mi-am dat seama că, în fapt, era o încercare de răspuns la această veche întrebare: CE-I DE FĂCUT? Cum apreciați acum, după aproape zece ani, acel răspuns?

Când ne întrebăm CE-I DE FĂCUT? e lucru clar că sunt foarte multe de făcut, iar eu, în Constituția Organică a României, am propus numai câțiva din pașii care, după părerea mea, trebuie făcuți. Constituția Organică a României?… E puțin pleonastic acest titlu, dar cred că este potrivit. I-am mai spus și Constituția Creștină a României, și așa mi-am dat seama că religia creștină este cea mai apropiată de adevăr pentru că este pe deplin organică… Te ajută să găsești răspuns la multe întrebări grele. Desigur, să te apuci să scrii de unul singur o constituție, fără să ți-o ceară nimeni, este un gest donquijotesc, aproape ridicul! Mi-e teamă să nu fim ridiculi și noi, acum.

Da, dar de la ridicul la sublim nu-i decât un pas. Cine știe? Poate îl veți face!…

Să-l facem împreună!… Deci, în legătură cu Constituția Organică a României, cred că o sumă de idei de acolo ar putea fi valorificate atunci când cineva se va pune serios la treabă să îndrepte lumea românească. Nu cred că vom fi noi doi aceia. Și nici foarte curând nu se va întâmpla asta. Niciunul dintre partidele politice existente nu e capabil să inițieze o asemenea acțiune. Cred că numai o mișcare pornită de oameni credibili și valabili poate îndrepta lucrurile. Însă, în ipoteza fericită că o asemenea mișcare se va naște, ea tot are nevoie de un partid politic care s-o reprezinte, să-și asume sarcinile și idealurile mișcării de revigorare națională, să intre în lupta electorală, să ajungă în Parlament cu aceste idealuri și să-și impună prin legi politica… Regulile democrației ne obligă la acest parcurs. Să pornești o mișcare politică – așa cum mulți se gândesc s-o facă, fără să ai asigurată această umbrelă politică, a unui partid, este un gest de inconștiență, de neseriozitate. De aceea, de ani de zile încerc să mă asigur de existența unui asemenea partid, capabil și dispus să se pună la dispoziția forțelor responsabile din această țară.

N-ați încercat să înființați un partid cu această destinație.

Binențeles că am încercat și mi-am dat imediat seama că este muncă în zadar. Te „lucrează” în justiție și nu te înregistrează, îți respinge dosarul. Așa cum i s-a întâmplat lui Gheorghe Funar, când a încercat să reînființeze PUNR-ul. Drept care, faute de mieux, a mers, bietul Funar, la PRM.

Nu v-ați gândit să faceți și Dvs acest pas, să intrați în PRM și să acționați din interiorul acestui partid spre a-i da orientarea cuvenită, necesară?

Ba da! Mi-am călcat pe inimă și am încercat o colaborare cu Vadim, la ultimele alegeri, când am oferit PRM-ului, din partea Uniunii Vatra Românească, câteva zeci de candidați valabili, oameni dintre cei mai seriosși! Pasă-mi-te: aflasem că din lipsă de cadre, pe listele PRM erau trecuți te miri cine! Oferta noastră aproape că a deranjat nu știu ce socoteli ale lui Vadim. Cu chiu cu vai, Vadim a acceptat o parte din candidații propuși, cu condiția ca eu să nu candidez, deoarece prezența mea pe listele PRM ar stârni manevre oculte, ale evreimii mondiale, împotriva PRM… Ceea ce ar compromite șansele PRM de a intra în Parlament! Etc., etc. Bine că n-am candidat, acum aș fi fost eu cauza eșecului PRM…

Puteți da câteva nume dintre candidații propuși de Vatra Românească?

Vă dau unul singur, dr. Constantin Cojocaru. L-am sfătuit pe Vadim să iasă în față cu Constantin Cojocaru, să-l prezinte ca propunere a PRM pentru postul de prim ministru. Vedeți ce priză are acum dl Cojocaru cu proiectele sale! Acele proiecte puteau să fie prezentate din partea PRM la alegerile din 2008. Vă dați seama cu ce succes la public!

De ce acest refuz al lui Vadim?

A fost complet ilogic comportamentul său, din partea unui lider politic. De ce acest refuz? Se pare că Vadim a fost înștiințat că PRM, așa cum au decis cei care cândva au înființat PRM-ul, nu va mai intra în Parlament în 2008… Probabil că a fost nevoit să accepte… Mă rog, cel puțin așa se vorbea prin târg, înainte de alegeri.

Ați mai încercat și cu alte partide?

Am încercat, desigur! Cu PNG, în 2004. Becali, căci prost nu-i, a înțeles imediat și am bătut palma: urma să-i fac eu o listă de candidați pentru Senat, numai cu oamenii „mei”, în frunte cu Șerban Milcoveanu, Alexandru Șoltoianu, doi academicieni, dar și mulți tineri naționaliști, alde Mugur Vasiliu și alții, din Noua Dreaptă. Când să depunem listele, Becali s-a răzgândit, iar mai apoi a recunoscut singur: la sfatul lui Hrebenciuc…
Cel mai mult mi-ar fi convenit să cad la înțelegere cu PPP, Partidul pentru Patrie… Pentru mine, este partidul cel mai respectabil, al foștilor deținuți politici. Cu ani în urmă am fost invitat să fiu președintele acestui partid. Am acceptat în prima instanță. M-am simțit deosebit de onorat. Apoi mi-am dat seama că unul dintre liderii PPP, inginerul Suliman, nu mă plăcea. Și nu era singurul. Mi-am zis că nu este cazul ca eu să devin un motiv de gâlceavă și neînțelegeri între oameni serioși ca foștii deținuți politici, care au suferit atâta împreună etc. M-am retras, deci. După câțiva ani bietul Suliman a murit și am aflat că niciunul dintre camarazii săi nu s-a dus la înmormîntare… De curând, în urmă cu câteva săptămâni, am încercat din nou o formulă de colaborare a acestui partid la un proiect politic naționalist de anvergură și le-am propus ca PPP să pună la dispoziția unor candidați naționaliști dreptul său de a se înscrie în competiție electorală. Urmând ca lista de candidați s-o stabilim împreună. Cunosc bine lumea politică și ușor de tot pot alcătui o listă de 500 de persoane serioase, pentru care să garantez că vor susține un program naționalist, creștin. M-am angajat față de conducerea PPP să mă ocup eu și colegii mei de toate preparativele cerute de legea electorală. Am fost refuzat de plano: PPP nu intenționează să participe la alegerile din 2012, așa cum n-a participat nici la cele din 2008, pare-mi-se!… Probabil că o să mai insist.

Ce să înțelegem din aceste relatări?

Că la întrebarea CE-I DE FĂCUT? unul din răspunsuri – desigur, complementar cu celelalte, este acesta: trebuie să avem un partid politic aflat la dispoziția celor sincer preocupați de această problemă: CE-I DE FĂCUT? Dar, din păcate, cel puțin deocamdată, nu avem soluție pentru realizarea acestui obiectiv extrem de important: existența unui partid politic de care să ne putem folosi atunci când vom ști ce avem de făcut și vom trece la treabă. Este practic imposibil să reușești ceva fără a avea îndeplinită această condiție quasi-birocratică, dar imposibil de ocolit: reprezentarea politică printr-un partid. În sine, un partid nu are mare valoare! Dar este nevoie de el, așa cum ai nevoie de certificatul de naștere sau buletinul de identitate… Nu contează prea mult dacă-l ai, dar contează grozav de mult atunci când nu-l ai!… Până nu avem un astfel de partid, nu putem demara nicio activitate serioasă.

Înseamnă că, deocamdată cel puțin, nu avem ce face! Nu e nimic de făcut pentru că nu avem pe ce să ne bazăm!

Nici vorbă! Sunt multe de făcut!… Aparent, așa s-ar putea spune, că nu dispunem de nimic, de niciun mijloc, iar din acest nimic vrem să facem bici cu care să alungăm nemernicii din templu! Căci, după părerea mea, în esență aceasta este problema: cum facem să-i scoatem pe nemernici din conducerea Țării, din clasa politică, din principalele instituții ale statutului, ale societății românești? Cum am spus, nu putem discuta o soluție politică deoarece nemernicii care au pus monopol pe viața politică au scos astfel de legi pentru partide și pentru alegeri, încât oamenii serioși, ca mine sau ca dumneata ori ca cititorii noștri, să nu poată pătrunde în viața politică, în structurile de legiferare și de decizie. Nemernicii au făcut legi diabolic de ingenioase prin care se protejează perfect. Nu numai în România, ci în toată lumea. Pe această cale, politică, cred că nu putem face nimic! Cel puțin deocamdată!

Sunteți chiar așa de pesimist?!

Sunt realist, nu pesimist! Și din acest realism se trage însă și optimismul meu. Căci știu bine că se poate face ceva! Chiar foarte mult! Se poate contracara controlul instituit de nemernici asupra acestei țări! Partida încă nu-i pierdută! Din fericire – sau din păcate!, nemernicii au pus mâna pe toată planeta!

Înțeleg de ce spuneți „din păcate”? Pentru că, din păcate, nu putem spera la niciun ajutor din afară. Dacă ticăloșii ar fi ajuns în fruntea bucatelor numai în România, era simplu: apelam la ajutorul străinătății, ca-n decembrie 1989, și scăpam Țara de asupritori! Scăpam de băieții deștepți, de moguli, de …cum vrei să le spuneți.

Nemernici, le zic eu! Nemernicii conduc lumea, nu de azi, de ieri… Iar în decembrie 1989 ne-am lăsat dați și noi pe mâna lor!

Dar de ce am putea spune „din fericire”? Ați spus „din fericire nemernicii au pus mâna pe toată planeta”… Care-i fericirea?

Nu numai românul se întreabă „ce-i de făcut?”, ci însăși omenirea, ființa umană se simte în impas, la răscruce, în pragul unei catastrofe, a extincției chiar! Soluția căutată de toată lumea nu poate fi decât una globală, planetară. Faptul că împărtășim cu toții aceeași soartă mă face să sper că odată cu ființa umană se va salva și ipostaza românească a umanității!… Dumnezeu lasă, din când în când, să dispară o limbă, un popor… Dar nu va lăsa și ființa umană pradă Răului dezlănțuit, pradă Nefârtatelui!… Fac o paranteză: vezi ce denumire potrivită i-a dat românul tovarășului diavol: Ne-fratele, Ne-fârtatele… E un fel al sufletului național, etnic, de a se lepăda de Diavol, refuzând ideea că s-ar putea face frate cu Diavolul!

Nici măcar până trece puntea?!

Toate pe lumea asta au și excepții!… Am încercat și eu de câteva ori să mă fac frate cu domnul Dracu, până treceam puntea, dar nu l-am putut păcăli, m-a „mirosit” ce vreau și nu m-a ajutat deloc! Slavă Domnului!…

Din câte am citit și auzit pe acest subiect, foarte mulți comentatori constată decăderea morală a societății umane, o ființei umane, de unde concluzia că numai o strategie de redresare morală ne poate duce la salvare, la supraviețuire! V-ați gândit la o asemenea strategie?

Cauzele decăderii morale sunt multe, deci și remediile sau strategiile sunt și ele mai multe, multe și complexe, al naibii de complexe. Nu le putem aborda decât pe rând și prin simplificare. Deocamdată mă voi referi la una din cauze, la care meditez de multă vreme, încă de pe vremea studenției, când la un curs de folclor marele profesor care a fost Mihai Pop ne-a atras atenția asupra cauzelor care-i transformă în infractori pe mulți tineri de la țară ajunși la oraș. Anume, la țară, în lumea restrânsă a satului, unde se știe și se află totul despre fiecare, tinerii se înfrânează de la multe ca să nu se afle și să se facă de rușine, ei și familia, părinții, neamurile. Ne-a vorbit aușlu Pop despre rușine, ca sentiment puternic resimțit la țară, în satul tradițional, patriarhal, rușinea care funcționează sau, mai bine zis, a funcționat ca o auto-cenzură cel puțin la fel de puternică ca și frica de legea penală sau teama de judecata divină… Plecat la oraș, unde se pierde în mulțimea de oameni, tînărul se simte liber, în sensul că prostiile pe care le face știe că nu vor ajunge la urechea părinților, a vecinilor, a neamurilor. Mecanismul este foarte răspândit, practic la toți oamenii, care abdică mai ușor dela rigorile legii sau ale comportamentului demn, corect, în situațiile în care speră sau crede că nu se va ști acasă, în sat, în familie ce prostii a făcut. Ești de acord?

Da, sunt observații banale, care consemnează un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Ce vreți să demonstrați prin asta?

Logic, deductiv, din cele de mai sus putem trage concluzia că avem nevoie de un procedeu, de un sistem, de un mod de reorganizare a vieții publice prin care să se poată contracara, în lumea de azi, pierderea rușinii! Pierderea acestei cenzuri! Oamenii nu au pierdut rușinea de tot, dar mulți ajung în situația de a sta liniștiți știind că o anumită faptă urîtă, nu neapărat cu iz penal, ci numai urîtă, o găinărie, o neobrăzare să zicem, nu ajunge să fie cunoscută de persoanele la a căror părere țin: familie, rude, prieteni etc.
Asta-i una la mână! Mai am în vedere că mulți, când se abat de la normele conduitei demne, se liniștesc sufletește la gândul că acea faptă se va uita, că lumea are și alte griji decât aceea de a ține minte prostiile sale. Mai ales tinerii se amăgesc făcând acest calcul…
A treia categorie de fapte sunt cele pe care cineva le săvârșește, fapte urîte, care pot avea consecințe penale, dar care pot fi săvârșite de o așa manieră încât legea, mai ales legile dintr-un stat de drept, să nu le poată condamna. Intră aici majoritatea cazurilor de înșelăciune, în care unii sunt maeștri, fie că înșeală alte persoane, fie că înșeală mai ales statul, dar o fac abuzând de detalii procedurale și alte subterfugii legale, imaginate, chipurile, ca să apere individul de abuzurile justiției… Statul de drept este foarte permisiv în această privință! Dacă nu cumva este organizat chiar în acest scop, să permită unei categorii de infractori să scape basma curată! Ia, de exemplu, așa numitele prescripții! Fură nemernicul de stinge, este prins, plătește avocați, procurori și judecători, iar procesul se întinde până intră în prescrierea faptei!… Vezi cazul doctorului Brădișteanu!
E greu, chiar imposibil uneori de imaginat modificări ale legislației care să pună capăt înșelăciunilor! Dar putem face altceva: dacă infractorul nu ajunge după gratii, măcar să ajungă să i se ducă buhul despre ce a făcut!… Și pentru asta nu este nevoie să apelăm nici la presă, nici la televiziune, ci apelăm la victimă! Victima are dreptul, eu aș zice și datoria, după ce o pățește, să ne avertizeze pe noi, ceilalți, asupra pericolului pe care îl reprezintă escrocul în cauză!…

Nu am înțeles mai nimic!

Hai să intru în subiect: cred că am avea nevoie de instituția pe care am putea-o numi CAZIERUL CIVIL sau CIVIC…

Cazierul civil?

Exact!… Spre deosebire de cazierul penal, ar fi un cazier în care să fie înregistrate toate faptele, bune și rele, relevante pentru calitatea morală a persoanei respective. Un cazier din a cărui lectură să înțelegi dacă persoana în cauză este sau nu demnă de încredere: poți să faci o asociere în afaceri, poți să fii de acord ca individul să-ți devină cuscru sau cumnat ori ginere, poți să-l votezi sau nu la alegerile de primar în urbea ta etc. Pentru a culege aceste date, apelezi la persoanele care au avut de-a face cu subiectul, și sunt sau nu mulțumite de cum au decurs lucrurile. Ca pacient al unui medic, client al unui avocat, elev al unui profesor, să ai posibilitatea să-ți spui părerea, iar acea părere să rămână consemnată în cazierul personal, civil. Inclusiv părerile pozitive, laudative. Adică, în fapt, să dăm extensiune maximă ideii de transparență. Avem nevoie să știm cât mai multe, fiecare despre Celălalt! Relațiile umane trebuie să se bazeze cât mai mult pe adevăr!… Adevărul este temelia încrederii, iar increderea este temelia societății, a concordiei!

Poate dați un exemplu, două.

Îmi vine în minte o poveste din familie… Maică-mea s-a căsătorit, așa cum încă se mai obișnuia la acea vreme, prin pețire. Au venit de au pețit-o mai mulți flăcăi. Ca-n basmele copilăriei. Era un moment amuzant în casă când maică-mea povestea cum de a câștigat taică-meu turnirul respectiv… Un anumit episod m-a impresionat cel mai mult: maică-mea l-a plăcut la un moment dat pe unul dintre pețitori, dar răspunsul nu se dădea pe loc, în ziua când s-a produs „vedeala” între viitorii miri. Tinerii se plăceau sau nu și erau lăsate câteva zile pentru a se rumega bine oferta înainte de a se da un răspuns. Așa că bunicul meu, neica Stan, a venit la oraș, la Constanța adică, și s-a interesat mai îndeaproape cine este tatăl băiatului, familia deci. Și așa a aflat că averea cu care l-au lăudat pețitorii era avere făcută în condiții cam dubioase, în timpul războiului. Circula atunci, printre oamenii serioși, un nume prost al averilor „făcute în timpul războiului”. Întors bunicul acasă cu această informație, toată lumea a fost de acord, inclusiv maică-mea, că nu se pot face neamuri cu asemenea oameni, îmbogățiți după război, adică de pe urma războiului. Cum am zice noi azi, îmbogățiți după revoluție… Eh, dacă bunicul, așa „econom de oi” cum era categorisit la primărie, adică cioban, nu ar fi avut inteligența să apeleze la acele informații care circulau în târg, dumneata ai sta de vorbă acum cu altcineva, în niciun caz cu mine! Norocul meu a fost că bunicul a dat importanță acelor informații, a ținut seama de „dosarul” pețitorului! Eh, ideea ar fi că este timpul ca, în lumea de azi și mai ales de mâine, asemenea informații să fie ușor de găsit, să nu fie nevoie să pleci la oraș după ele.

Dar cum să faci?

Să deschizi internetul! Și să cauți numele persoanei care te interesează, la o anumită adresă, a unui serviciu specializat în adunarea și stocarea datelor personale ale fiecărui individ.

Un fel de wikipedia care să ofere informații despre fiecare persoană?

Da, cam așa ceva. Un fel de wikipedia mult mai cuprinzătoare, nu numai pentru personalități, ci pentru persoane, cât mai multe persoane. În principiu, pentru toți care stârnesc un minim interes pentru concetățeni. E prea devreme pentru a discuta detalii, bunăoară când se deschide pentru cineva acest dosar, acest cazier. Poate să fie un criteriu apariția numelui în mass media scrisă. Bunăoară, ca să dau alt exemplu, pe Wikipedia, la subiectul ION COJA se spune că am fost secretar PCR pe Universitatea București… Am încercat să-i fac atenți că informația aceasta nu este corectă. Nu am reușit. Iar acum aș dori să aflu cine a introdus în fișa mea această… Cum să-i zic? Inexactitate?… Exact, că s-a ivit ocazia, apelez la cititorii acestui blog, dacă este unul mai priceput, să încerce sa afle cum a ajuns pe wikipedia acea referință. Am eu o bănuială, un anumit domn, un anumit interes de a mă discredita…
Deci, dacă facem asemenea caziere, titularul dosarului va avea acces la propriul cazier și va putea ușor interveni, dezmințind ce este de dezmințit. Ba chiar adăugând ce are de adăugat, căci, spre deosebire de cazierul penal, cazierul civil trebuie să conțină și informațiile pozitive, care onorează persoana titularului. În plus, să nu se admită anonimatul sursei! Știu, unora li se va părea caraghioasă sau chiar prostească această idee, a unui dosar de identitate – așa i-am spus în proiectul de constituție, care să fie oglinda fidelă a faptelor fiecăruia dintre noi. Da, seamănă cu wikipedia, wikipedia este genul proxim al cazierului civil propus să existe, să-l înființăm.

Cu ce s-ar deosebi de dosarul de la Securitate?

Bună întrebare! Păi, mai întâi că este vorba de un dosar public, la care are acces oricine, pentru a-l citi și, dacă are cu ce, pentru a-l completa. Iar persoana vizată are dreptul să conteste ce crede de cuviință. Iată, eu mi-am văzut dosarul de la Securitate. În general, conține adevărul, la nivelul faptelor. Interpretarea faptelor lasă de dorit, dar nu întotdeauna. Dacă mi s-ar fi adus la cunoștință acest dosar atunci când a fost întocmit, aș fi contestat o anumită informație care nu era corectă. Din pricina ei, nu am primit pașaport ani de zile, din 1969 până în 1984… În general, m-a emoționat lectura dosarului meu de la securitate. Am găsit acolo înregistrate discuții telefonice de-ale mele cu maică-mea, de prin anii ’70, emoționante până la lacrimi… M-a deranjat un comentariu legat de un student, complet anapoda… Așadar, probabil că dosarul de identitate sau cazierul civil nu va cuprinde decât fapte și comentarii cu autori bine precizați. Nu vor exista comentarii ale „redacției”, anonime, cum există în dosarele securității. În rest…

Mi-am adus aminte de expresiile „a-și strica dosarul” sau „a-și atârna de coadă o tinichea”. Are vreo legătură cu discuția noastră?

Binențeles. Teama de a nu-ți atârna de coadă o tinichea a funcționat până în 1990. Dar acea tinichea nu era numai o chestiune politică, de pildă faptul că ascultai Europa Liberă și povesteai la toată lumea ce au mai zis ăia! „Vă stricați dosarul cu Țuțea ăsta!”, m-a avertizat un securist în 1988. Puteai să-ți strici însă dosarul și printr-un divorț sau printr-o viață destrăbălată, securitatea consemna și lucruri de astea, deși accentul era pe aspectul politic al comportamentului, pe fidelitatea ideologică.

Ați fi de acord ca accesul la dosarul dvs de securitate să fie liber, la dispoziția oricui.

În principiu, da. Nu am nimic de asuns. Cine dorește primește acceptul meu. Poate că aș avea de făcut mai multe corecturi. Una îmi vine în minte acum: la un moment dat am fost anchetat la securitate pentru o piesă de teatru anti-comunistă, pe care am încercat s-o scot din țară, s-o fac să ajungă în Occident, la Andrei Șerban în primul rând. Dosarul, așa cum relatează faptele, ar permite cuiva să tragă concluzia că am fost turnat la securitate de Dinu Cornel, care apare în dosarul meu ca o persoană la care am apelat să scoată textul. În realitate eu am greșit, căci l-am sunat pe Dinu în cantonament, iar telefoanele de la Săftica pe care le primeau fotbaliștii erau urmărite. Când Cornel și-a dat seama că a fost descoperit și că va urma reacția securității, mi-a trimis vorbă prin Conți Bărbulescu, să mă avertizeze. Conți, precaut, nu m-a căutat direct, ci a apelat la un prieten comun, Dan Cornel, Belafitul, care, cu fereală, la Cina, m-a pus în temă… Deci, atenție la dosarele acestea ale securității, nu sunt întotdeauna în concordanță cu faptele… Mai am și alte exemple!

Și cum s-a încheiat povestea cu piesa?

Cum e mai rău!…

Adică?

Adică eu nu am încercat numai prin Dinu Cornel să scot piesa, ci, aproape concomitent, prin alte vreo cinci-șase persoane. Două din încercări au reușit, piesa a ajuns în Occident și așa am constatat că Occidentul era anti-comunist numai când și când… În mod selectiv! Prietenul meu de la Paris Victor Smatoc a umblat cu piesa pe la edituri, pe la Allain Parouit… A ajuns piesa și pe la Monica Lovinescu… Am semnat-o inițial cu pseudonim, Ion Românu… Repet: reacția celor din Occident, în frunte cu Monica Lovinescu și Petrică Ionescu, a fost incalificabilă! …Lăsăm acum această poveste, facem o discuție separată pe acest subiect, dacă vrei, subiectul fiind amăgirea, greșeala noastră, a celor din Est, de a crede că anti-comunismul occidental a fost sincer. Ne-am înșelat amarnic!… Înțelegerile de la Yalta funcționează și acum… Funcționau și atunci deci! …Ne întoarcem la cazierul civil! Cum ți se pare ideea?

Când mă gândesc la informațiile pe care le are alegătorul român cu privire la candidații noștri, inclusiv candidații la Cotroceni, cred că oricum trebuie făcut ceva pentru o mai bună informare a publicului, mai ales în condițiile în care nu se poate conta prea mult pe informațiile din mass media! Suntem într-o ceață totală! M-am uitat pe CV-ul oficial al celor doi foști președinți și pe al actualului, scandalos de superficial. L-am căutat și pe al președintelui francez, mult mai cuprinzător, dar și acela incomplet!

Corecta circulație a informațiilor la nivelul oamenilor de rând, ca mine sau dumneata, va avea un profund rol educativ, va obliga pe mulți să ezite înainte de a îngroșa obrazul! Hai să-ți mai dau un exemplu: am fost înșelat de o persoană care a știut să-mi câștige încrederea. Fac parte din categoria de oameni care au mare încredere în semenii lor. Cei din categoria aceasta suntem ușor de dus de nas pentru că, de fapt, ne comportăm normal, adică ne punem în locul Celuilalt și eu nu mă pot imagina înșelând, mințind, furând etc. Și am această tendință, să cred că celălalt nu este în stare să-mi facă ceea ce eu nu i-aș face lui!… Oamenii ceilalți, care nu se lasă ușor păcăliți, sunt cei care, procedând la fel, adică punându-se în locul celuilalt, le este ușor să se imagineze pe ei înșiși mințind, înșelând… Și atunci se feresc de Celălalt, nu au încredere în Celălalt. Pentru toți oamenii Celălalt, cel din fața lui, este el însuși, dar pentru unii asta înseamnă Infernul, cum zicea Jean Paul Sartre, pentru alții, pentru mine, pentru dumneata, Celălalt este copia mea fidelă, fratele geamăn… Și am în Celălalt încrederea pe care o am în mine. Oamenii care nu au încredere în ceilalți dovedesc că nu au nici în ei încredere, că nu cunosc respectul de sine! Că se știu pe ei înșiși capabili de orice!
Revin la fapte: Deci am fost înșelat. În urmă cu vreo trei-patru ani. M-am adresat autorităților, iar acestea au constatat că nu se întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Nu încheiasem nici un act semnat de amândoi, de mine păgubitul și de nemernic! Numai că fapta se produsese! Pentru sănătatea societății în care trăim asemenea situație, chiar dacă nu este penalizată de justiție, nu poate să rămână însă nesesizată, neînregistrată, fără urmări, necunoscută concitadinilor, opiniei publice. Dacă am trăi într-un sat, m-aș plânge la toată lumea, la rudele și prietenii șarlatanului, la familie, copii, soție etc. Probabil că nu aș recupera paguba, dar individul își va pierde bunul renume cu care este creditat oricine dintre noi până la proba contrarie. Se produce deci proba contrarie. I se duce buhul că-i spejur și nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu nemernicul!… Asemenea sancțiune uneori este mai importantă, mai dureroasă decât cea prin justiție.
În lumea modernă, de azi, acest mecanism nu mai funcționează. În justiție, la poliție, cuvîntul victimei contra cuvîntului Celuilalt nu are nicio valoare, dar într-un cerc restrâns, unde ne cunoaște toată lumea, cuvîntul contează! Eh! Despre asta este vorba: să facem cuvîntul să conteze și în lumea modernă! Inclusiv în lumea afacerilor! De mii de ani cuvîntul, sub forma de jurămînt sau cuvînt de onoare, a contat. A produs consecințele firești. De ceva vreme, în lumea modernă nu mai contează decât semnătura, actele notariale, dovada scrisă. Ba chiar și semnătura poate fi uneori falsificată! Se va ajunge la amprenta digitală sau oculară pentru a autentifica ceva. Cuvîntul nu mai are nicio valoare!… Nu se mai poate continua așa!
Să-ți mai dau un exemplu: tata a fost grădinar și negustor. Împreună cu fratele sau mai mare, Ștefan, au avut cea mai mare grădină de legume din Dobrogea. Târziu, după moartea tatii, am aflat dela unchiu Fani că ei practic nu semnaseră niciodată vreun contract, că toate afacerile le încheiau prin strângere de mână! Prin angajarea onoarei. Dacă vreuna din părți nu respecta înțelegerea, celălalt îl denunța public, adică le spunea și celorlalți negustori, prieteni, cunoscuți etc. ce a pățit, iar cel în cauză o pățea rău de tot: nimeni nu mai vroia să aibă cu el de-a face. I se închideau toate ușile în nas, nu i se mai răspundea la salut etc. Devenea un paria! Făcuse de rușine onoarea lui de negustor! Asta nu era o vorbă goală! Aici trebuie citit cu atenție Caragiale!… Personajele sale, adică lumea de odinioară, era obsedată de onoarea ei, de onorabilitatea ei! Avea acest ideal!

Deci ce propuneți concret?

Propun să se înființeze o instituție total independentă și apolitică, care să se ocupe de înregistrarea și stocarea tuturor informațiilor care pot fi importante pentru caracterizarea unei persoane ca persoană de încredere sau, dimpotrivă, ca persoană cu care să nu închei nici o înțelegere, să nu ai de-a face. Cu care să nu bați palma, căci după aceea vei ajunge să-i bați obrazul! Să readucem astfel onoarea și respectul cuvîntului dat, al promisiunii făcute, ca criteriu și normă de comportament în societatate, monitorizând pierderea onoarei cu aceeași grijă cu care urmărește procuratura încălcarea legilor. Să se înregistreze astfel dacă subiectul este om de onoare sau nu! Rezultatul funcționării acestei instituții va fi un cazier civil personal, cu care ne alegem fiecare, cazier care să se afle la dispoziția oricui este interesat să știe ce trebuie știut despre o persoană ca membru al societății care îi include pe amândoi. Atât cele bune, cât și cele rele!
În felul acesta vom contracara acest mare defect al societății moderne, în care individul, raportat la mii și chiar milioane de semeni, este pe cale să-și piardă identitatea și să trăiască într-un anonimat total. Trăiește în mijlocul unor semeni, dar nu se cunosc între ei, nu știu unul de altul ce soi de oameni sunt fiecare. Nu le pasă unora de ceilalți! O lume în care nu funcționează încrederea între oameni, nu funcționează onoarea sau rușinea ca reper. Asta este lumea modernă! Or, la temelia unei societăți se află încrederea. Chiar și acolo unde lucrurile merg prost tot a mai rămas ceva încredere între oameni! Cu cât este mai mare și mai „multă” încrederea între concitadini, cu atât este mai puternică acea cetate, mai ușor de condus, cu cheltuieli și eforturi minime. Unde încrederea e puțină, este nevoie de poliție multă, de legi multe care să pedepsească în stânga și în dreapta! Deci, în efortul, în strategia de recuperare a omeniei, a respectului pentru onoare și demnitate, pentru cuvîntul dat, pentru promisiunea făcută, pentru jurămîntul rostit, cred că ar fi utilă instituirea acestei instituții: cazierul civil.

Așadar, cazierul penal nu este suficient?

Majoritatea celor pe care eu nu dau nici două parale sunt persoane care nu au cazier penal, iar dintre aceștia majoritatea au încălcat legea de nenumărate ori și ar fi trebuit să aibă un cazier penal. Poate că spune ceva cazierul penal despre persoanele în cauză, care au cazier, dar lipsa cazierului penal nu spune mai nimic despre cei care nu au cazier!… Nu garantează onorabilitatea acestora! Ia guvernul României sau parlamentul! Nu au cazier penal niciunul, dar asta nu înseamnă că printre miniștri și parlamentari veți găsi mulți oameni de onoare! Dimpotrivă, li s-a dus buhul cât sunt de nemernici cei mai mulți! Chiar toți, zic unii! Cred că acest cazier civil trebuie să conțină toate dosarele care au primit NUP, măcar să existe sancțiune morală acolo unde legea este prea îngăduitoare. La fel, orice arestare sau reținere, chiar dacă nu este urmată de o condamnare definitivă! Precum și toate cauzele civile în are a fost parte titularul cazierului civil. Cazierul civil trebuie să cuprindă, în principiu, toate mențiunile din mass media cu referire la persoana în cauză.

Va fi un volum de informații foarte mare!Imens!

Pentru posibilitățile internetului, ale computerului, sunt floare la ureche!
Oricum se fac mai departe dosare, pentru fiecare dintre cei care au un telefon mobil, care au avut o manifestare publică, cipurile etc. Numai că se face pe blat, pe ascuns. Aceasta acțiune nu trebuie contracarată cerându=le să renunțe la ea, ci prin transformarea acesteia intr-un seviciun transparent, nu secret. Cei care vor să ne conducă și să ne controleze vor să știe cât mai multe despre noi, și e normal să vrea asta. Dar mai normal este ca această informație totalitară să nu mai fie secretă, ci la dispoziție publicului.
Are vreo legătură proiectul dumneavoastră cu celebrul ritual evreiesc numit XXX, prin care evreul se roagă la Dumnezeu să i se ierte jurămintele false, pe care nu le-a respectat în anul care s-a încheiat, și cele viitoare, pe care nu le va respecta în anul următor?

Ar avea, dacă ar fi adevărată povestea asta. Eu nu o cred!

Acum, dacă ați deschis vorba, mergeți până la capăt și faceți safteaua cazierului civil, ca să fiți luat în serios!

Nu te înțeleg…

Deschideți balul și dați amănunte despre cel care spuneați că v-a înșelat, v-a escrocat! Nume, adresă, profesie, funcție… Ca să știm și să ne ferim de el, să nu mai pice și alții de fraier, cum ați picat dumneavoastră! Ați spus că asta ar fi menirea cazierului civil! Trebuie început cu primul caz. Așa cum spune și proverbul chinezesc: orice drum, oricât de lung ar fi, începe cu un pas, primul! Făceți-l acum!

Mă pui într-o situație… Dar ai dreptate. Da, de ce nu?! Individul care m-a înșelat …sunt doi și se numesc C.S. și G.I.! Nu le dau numele întreg. Deocamdată!… Mi-au fost recomandați de un vechi prieten, colonelul Doru P., care a garantat pentru seriozitatea lor… Le-am acordat și eu toată încrederea deoarece unul dintre ei este machedon, aromân, iar celălalt mason și activist politic la PSD, cu aspirații și calități pentru a face o frumoasă carieră politică, bașca funcție în staful Parlamentului. Propriu zis mă consider înșelat de numitul G.I., el m-a mințit și și-a luat față de mine angajamente mincinoase. Nu cunosc prea bine mediul masonic, dar mi-am zis că este un mediu atent selecționat și pot conta pe seriozitatea celor care l-au primit pe individ în masonerie. M-am gândit că tînărul G. nu-și va risca viitorul politic prin afaceri la limita licitului, dar în esența lor profund imorale, detestabile. Găinării! Hoțomănii! În plus am aflat ca are o soție de mare ispravă, ca și părinții etc. Din toate părțile garanții de seriozitate și onestitate! Post factum am aflat că aceeași „țeapă” au mai tras-o și altora. Bun! Legea nu-i condamnă, pentru că între noi nu este nimic scris și semnat, așa cum cere statul de drept, dar cred că e bine pentru cei care vor mai avea de-a face cu cei doi să știe că este unul Ion Coja care îi detestă pe dumnealor C. și G. ca pe niște oameni fără onoare. Este cuvîntul meu contra cuvîntului lor. Cine vrea crede pe cine vrea! Punct! E destul?

M-ați dezamăgit. De ce nu le spuneți numele complet?

Pentru că la data când m-au „făcut” nu exista cazierul civil. Le acord o șansă de reabilitare. Dacă nu se vor folosi de ea, atunci nu mă mai complic nici eu și facem safteaua ca lumea! Cu ei vom deschide lista găinarilor din România. Legea penală nu condamnă găinăriile. Și nici înșelăciunile cu forme legale. Dar legea morală trebuie să-i sancționeze într-un fel. Măcar așa, făcând să le roșească obrazul părinților! Sau al soțiilor etc.

Sunteți bun de saftea?

Da, da! Am verificat în mai multe ocazii, sunt bun de saftea!… Doamne, ajută!

Propunerea dumneavoastră nu necesită și un sprijin financiar?

Ba da, dar nu atât de mare încât să abandonăm proiectul din lipsa fondurilor. Dacă, așa cum bănuiesc, guvernanții noștri nu vor agrea acest proiect și va trebui să-l declanșăm și să-l susținem numai prin societatea civilă, prin câteva ONG-uri, banii necesari nu vor fi totuși foarte mulți, o sumă inaccesibilă. Baza va fi internetul, totul va fi la vedere, transparență totală. E loc și pentru voluntariat. Cred că se poate găsi și formula pentru a avea acces la fonduri europene, doar sunt la modă!

Deci, care ar fi concluzia acestei prime discuții despre Ce-i de făcut? Vă avertizez că vom continua disuțiile despre Ce-i de făcut?

Dintr-o listă lungă de posibile obiective, urgent necesare, am stabilit două:
1. avem nevoie de un partid politic, care să se pună la dispoziția noastră, pentru a ne oferi „firma”, umbrela, emblema politică necesară angajării în procesul electoral, în disputa democratică pentru dreptul și posibilitatea de a legifera.
2. înființarea instituției cazierul civil, ca parte din strategia de lungă durată de recuperare morală a omului modern, de azi și de mâine.
Nota bene: ideea cheie, de transparență totală, nu se referă numai la faptele persoanelor, ci și la regimul proprietății. Trebuie renunțat la orice formă de anonimat a proprietății. Dacă proprietatea este o formă demnă de manifestare liberă și neîngrădită a personalității umane, nu există niciun temei moral pentru a practica vreo formă de anonimat al proprietății. Nu există niciun motiv moralicește valabil pentru a-ți ascunde statutul de proprietar. Poți fi discret în această privință și ți se poate respecta acest comportament. Dar nu avem de ce respecta secretul proprietății!

O ultimă întrebare: ce înțelegeți prin noi când spuneți „un partid aflat la dispoziția noastră”? A cui? Care noi?

Când spun „noi” mă am în vedere pe mine, pe dumneata, pe cei mai mulți dintre cititorii acestui blog, pe acei cinci sute, pe puțin cinci sute de români onorabili, buni profesioniști, sensibili la durerile acestui neam, despre care spuneam mai sus că oricând i-aș putea înscrie pe listele electorale ale unui partid. Știu bine că alături de ei, de aceeași calitate, mai sunt mii și zeci de mii de români din Țară, din jurul Țării, din emigrație. Noi, adică oamenii care trăim fără să râvnim la munca și dreptul altuia, oamenii care știm ce este rușinea și frica de Dumnezeu, onoarea și respectul de sine, suntem majoritari nu numai în România, ci și pe planetă. E timpul să știm unii de alții!
…O sugestie finală pentru cititorii noștri, mulți sau puțini, care vor considera că este cam tembelă și aeriană propunerea noastră: înainte de a da drumul la comentarii care mai de care mai istețe, să lase să treacă 24 de ore înainte de a-și formula o părere. Timp în care eventual să recitească textul de mai sus cu bunăvoința celui care nu caută nod în papură. Nod în papură i se poate găsi oricărui text, oricărui mesaj, oricărui om! Expunerea de mai sus este fatal lacunară, incompletă, nesistematizată etc., dar cititorul voitor de bine, interesat să afle ce-i de făcut cu lumea în care trăim, va ști să completeze acolo unde nu am insistat suficient, nu am fost explicit sau clar. Și mai ales va ști să se gândească, să mediteze, dar nu la argumentele cu care să desființeze acest proiect, ci la observațiile cu care să-l perfecteze. Aștept asemenea observații. Doamne, ajută!

București, 29 iunie 2011

A consemnat Petre Burlacu.