CAUZA EVREIASCĂ A TULBURĂRILOR MONDIALE

Laurent Guyénot • 20 noiembrie 2025 • 8.200 de cuvinte • 322 de comentarii • Răspunde Întrebări și răspunsuri
48–60 de minute

Într-un videoclip scurt recent, îl vedem pe Benjamin Netanyahu întrebat ce carte citește acum și răspunzând cu o privire satisfăcută că citește Evreii vs. Roma de Barry Strauss. Întrebat de ce a luat-o în mână, el spune: „Ei bine, am pierdut-o pe aceea, cred că trebuie să o câștigăm pe următoarea.”

Acest videoclip a circulat pe scară largă (așa cum și-a propus), deoarece spune despre modul în care Israelul se raportează la istoria antică. Nu este prima dată când Netanyahu arată că privește istoria Israelului modern prin prisma istoriei antice. El face acest lucru în beneficiul israelienilor (de exemplu, atunci când se referă la palestinienii din Gaza ca Amalec în octombrie 2023), precum și al neevreilor (de exemplu, când îl compară pe Trump cu Cyrus pentru recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului în martie 2018). Nu este vorba doar de retorică. Sioniștii precum Netanyahu sunt cu adevărat obsedați de ceea ce cred ei că s-a întâmplat cu Israelul antic acum două sau trei mii de ani, în luptele sale cu diverse imperii. Această obsesie este împărtășită de toți sioniștii de la David Ben-Gurion, care și-a schimbat numele Grün în cel al unui general evreu care lupta împotriva romanilor. Dan Kurzman scrie în biografia sa, Profetul Focului: „Ben-Gurion a fost, într-un sens modern, Moise, Iosua, Isaia”. În opinia sa, renașterea Israelului în 1948 „a fost paralelă cu Exodul din Egipt, cucerirea țării de către Iosua, revolta macabeilor”. Ben-Gurion nu a fost deloc religios, dar a fost complet biblic.

Războaiele dintre evrei și Roma pe care Barry Strauss le prezintă în cartea sa (Războiul Evreiesc din 66 până în 74 d.Hr., Revolta Diasporei din 116 până în 117 și Revolta Bar Kokhba din 132 până în 136), au avut loc după vremurile biblice, dar au aceeași greutate în mintea sioniștilor. Primii sioniști și-au trezit identitatea națională datorită lucrării în mai multe volume „Istoria evreilor” de Heinrich Graetz, publicată în germană între 1853 și 1891, al patrulea volum, despre perioada de după distrugerea Ierusalimului, fiind publicat primul. Sionismul este înrădăcinat în istorie sau, mai corect spus, în memorie, care oscilează undeva între istorie și mitologie (zidul plângerii, de exemplu, aparține memoriei, dar nu istoriei, făcând parte din Cetatea Antonia și nu din Templul lui Irod). „Numai în Israel și nicăieri altundeva este resimțită porunca de a-ți aminti ca un imperativ religios pentru un întreg popor”, a scris Yosef Hayim Yerushalmi în „Zakhor: Istoria evreiască și memoria evreiască” (1982). Prin „Israel”, el se referea nu numai la israelieni, ci la evreii din întreaga lume.

Memoria evreiască este esența evreității și sursa supremă a puterii evreiești. Ne înșelăm când credem că principala diviziune din lumea evreiască este între evreii religioși și evreii seculari. Acesta nu este cel mai important criteriu. Întinderea memoriei lor naționale este diferența cea mai importantă dintre evrei. Pentru evreii periferici (persoanele care nu își consideră evreitatea drept cea mai esențială parte a identității lor), Holocaustul este principalul punct de referință. La întrebarea „Ce este esențial pentru a fi evreu?”, 73% dintre evreii americani au dat ca primă opțiune „Amintirea Holocaustului” într-un sondaj Pew Research din 2013. Dar evreii mai adânci au rădăcini mai adânci, care se întind pe mai mult de două mii de ani. Ei simt trauma anului 70 d.Hr. ca și cum ar fi fost acolo. Aceștia sunt evreii principali, care ocupă centrul și unesc comunitatea prin câmpul lor de memorie. Nu contează prea mult dacă se prezintă ca evrei seculari sau religioși, dacă se gândesc la Dumnezeu sau la mintea evreiască ca forță motrice din spatele istoriei lumii – mulți probabil cred că
Dumnezeu și mintea evreiască sunt unul și același lucru.
Netanyahu se presupune că este un evreu secular, dar gândirea sa nu este foarte diferită de cea a lui Ben-Gvir: este o chestiune de nuanță. Fie că sunt religioși sau seculari, evreii în general sunt înrădăcinați în memoria națiunii lor. Cu cât memoria lor este mai lungă, cu atât evreitatea lor este mai intensă.
Toate popoarele sunt înrădăcinate în memoria lor colectivă, ați putea spune. Adevărat, dar Israelul operează cu o scară temporală total diferită de alte națiuni. Israelul se definește printr-o viziune panoramică ce scanează milenii în trecut. Păstrează o amintire vie a începuturilor sale de acum 3000 de ani și privește cu anticipare spre împlinirea destinului său profetic la sfârșitul timpurilor. Memoria evreiască este incomensurabilă cu orice altă memorie națională, atât în ​​ceea ce privește concentrarea, cât și profunzimea. Doar chinezii pot concura probabil. Diferența cheie, însă, este că nimănui nu-i pasă de istoria Chinei în afară de chinezi, în timp ce evreii și-au făcut istoria miraculoasă auto-creată bestseller mondial.

Teologie contractuală În lumea antică, când două națiuni erau în război, credeau că zeii lor naționali erau în război. Prin urmare, se credea că zeul învingătorului era cel mai puternic – un concept cunoscut sub numele de „teologia victoriei”. Istoricii creștini din primele șase secole încă mai gândeau așa…Conform lui Eusebiu de Cezareea, Constantin a adoptat creștinismul pentru că Hristos i-a dat victoria asupra lui Maxențiu. Conform lui Grigore de Tour, Clovis s-a convertit pentru că Hristos i-a pus pe fugă pe alemani. La început, când soția sa, Clotilde, l-a îndemnat să creadă în Fiul lui Dumnezeu, Clovis „a răspuns doar că zeii lui erau mai puternici”. Dar în mijlocul unei bătălii decisive, s-a rugat disperat lui Iisus Hristos: „Dacă binevoiești să-mi acorzi victoria asupra acestor dușmani, … voi crede în tine”. Și așa s-a întâmplat (Istoria regilor franci II,1).

Evreii sunt diferiți. Au fost învinși iar și iar, dar au ieșit de fiecare dată mai convinși că zeul lor este cel mai puternic și le va da în curând victoria totală. După ce israeliții au fost zdrobiți și împrăștiați în vânturi de către asirieni, Yahweh se lăuda încă că victoria sa a fost doar amânată:

Yahweh Savaot a jurat: „Da, ceea ce am plănuit se va întâmpla, ceea ce am hotărât se va întâmpla: îl voi zdrobi pe Assur în țara mea, îl voi călca în picioare în munții mei”. … Aceasta este decizia luată în sfidarea întregii lumi; aceasta, mâna întinsă în sfidarea tuturor națiunilor. Odată ce Yahweh Savaot a decis, cine îl va opri? Odată ce își întinde mâna, cine o poate retrage? (Isaia 14:24-27).

Această încăpățânare – acea nebunie – este puterea poporului evreu: indiferent de câte ori pierde, devine mai hotărât să „câștige următoarea victorie”. Ascultați-l pe Yahweh făcând o criză de nervi după înfrângerea sa în fața lui Marduk: „Pe mine însumi jur; ce iese din gura mea este dreptatea mântuitoare, este un cuvânt irevocabil: Toți își vor pleca genunchiul înaintea mea, orice limbă va jura pe mine” (Isaia 45:23). Este ceva copilăresc acolo, dar să recunoaștem: există și ceva eroic. Leo Strauss, mentorul neoconservatorilor, a spus că iudaismul este o „amăgire eroică”.[1] Leo Strauss, „De ce rămânem evrei: Ne pot vorbi în continuare credința și istoria evreiască?” în Filosofia evreiască și criza modernității: Eseuri și prelegeri în gândirea evreiască modernă, ed. Kenneth Hart Green, State University of New York Press, 1997, pp. 311-356, online aici. O înregistrare audio este accesibilă aici.

Esența acestei iluzii este, desigur, credința evreilor că „dumnezeul lui Israel” nu este altul decât Dumnezeu Însuși, care, prin definiție, este mai puternic decât toți zeii. El este, de asemenea, Dumnezeul gelos, ceea ce înseamnă că alți zei nu contează sau nu există. În cartea sfântă a evreilor, Dumnezeu a făcut două lucruri importante: A creat Universul și a făcut o înțelegere cu evreii.

Evreii cred că au o teologie a legământului, ceea ce înseamnă că au un contract cu Dumnezeu. Istoria lor este o revendicare contractuală. Ideea este bine exprimată de substacker-ul Brado. Tora, scrie el, trebuie înțeleasă în primul rând „ca un mijloc de a fabrica o revendicare la moștenire, la primat și precedență, asamblată pentru a valorifica poziția sub arbitrajul macedonean și roman”. Aceasta conform ipotezei că redactarea finală a Torei este din perioada elenistică, „când macedonenii și romanii au început să arbitreze dispute privind proprietatea în Egipt, Siria și Palestina, iar Tora a fost concepută în mod intenționat pentru a asigura avantaje în acest scop”. Dar chiar dacă atribuim corpul principal al Torei școlii babiloniene a lui Ezra, scopul a fost același: „Nu se preocupă de comunicarea perspectivei, adevărului sau înțelegerii. Este vorba despre revendicarea precedenței sau a primatului. Este o dovadă care trebuie prezentată într-o sală de judecată. Este istorie ca o plângere sau o moștenire care trebuie arbitrată în fața lui Dumnezeu. Acesta nu este Dumnezeu Cel Atotputernic, ci Dumnezeu Evaluatorul, Arbitrul, Justițiatorul. Reglementătorul de conturi.”

Pentru evrei precum Netanyahu, reglarea conturilor înseamnă răzbunare, așa cum fusese pentru marele Isaac Abravanel (1437-1508), ale cărui exegeze biblice sunt pline de așteptarea răzbunării lui Dumnezeu împotriva lui Esau/Edom (nume de cod pentru Roma): „în momentul exact în care Domnul se va răzbuna pe națiuni, Israel va trece atunci din întuneric la lumină și va ieși din robie” și „nimic nu va supraviețui din casa lui Esau”. „Într-adevăr, orice eliberare promisă lui Israel este asociată cu căderea Edomului.”[2]Jean-Christophe Attias, Isaac Abravanel, la mémoire et l’espoire, Cerf, 1992, pp. 140, 111, 269, 276. Motivul pentru care îl citez pe Abravanel este că tatăl lui Netanyahu era un mare admirator al său și autorul biografiei sale laudative.

Istoria biblică este fie puternic părtinitoare, fie complet fabricată. După două secole de săpături, arheologii au ajuns la concluzia că regatul lui Solomon, baza revendicării Marelui Israel, are mai puțină realitate decât Camelotul lui Arthur.[3] Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David și Solomon: În căutarea regilor sacri ai Bibliei și a rădăcinilor tradiției occidentale, S&S International, 2007. În presupusa vreme a lui Solomon, Ierusalimul era un sat mare. Exodul – atât de central pentru mitologia sionistă încât un film despre fondarea Israelului a fost numit Exodul – este la fel de fals. Nu există nicio urmă arheologică a unui exod masiv din Egipt prin Sinai către Canaan, iar dovezile arată că cele douăsprezece triburi erau indigene (doar religia lor nu era). Cel mai bun exemplu pe care Richard Friedman îl poate găsi în lucrarea sa „Exodul: Cum s-a întâmplat și de ce contează” (HarperOne, 2017) este teoria conform căreia câteva mii de habiru agresivi (război nomazi), scăpați de munca forțată din Egipt, au invadat țara Canaanului și au impus unor triburi locale cultul zeului lor gelos și obligația de a le plăti tribut (citiți recenzia mea aici).

Istoria biblică nu este doar o mitologie auto-măritoare, ci este încadrată într-un contract fraudulos scris sub numele lui Dumnezeu. Este cel mai îndrăzneț fals imaginabil. Prin comparație, falsa Donație a lui Constantin, prin care papii au susținut că li s-a dat imperiul de către Constantin, este o farsă nevinovată.
Omul occidental a fost păcălit de acest fals. Timp de două mii de ani am înghițit istoria falsă a evreilor, fără menajamente. De aceea, creștinismul este o parte integrantă a Problemei Evreiești. Memoria evreiască este sursa supremă a puterii evreiești, iar creștinismul a convertit civilizația romană la memoria evreiască. În Cartea noastră Sfântă, Israelul este eroul și victima inocentă a unui imperiu malefic după altul, indiferent cât de mult fură, distrug, violează, măcelăresc și comit genocid.

Câștigătorul ajunge să scrie istoria, dar și inversul este adevărat: cel care scrie istoria și își impune narațiunea va fi câștigătorul în cele din urmă. Evreii sunt poporul Cărții și, odată cu Cartea, ne-au cucerit mințile. Istoria antică, de la Noe la Cirus cel Mare, a fost scrisă pentru noi de către evrei. De aceea, răufăcătorii sunt canaaniții, egiptenii, asirienii și babilonienii – ca să nu mai vorbim de amaleciți sau de madianiți, care evident meritau să fie eradicați.

Netanyahu are motive întemeiate să fie încrezător că evreii vor „câștiga următorul”. Evreii nu câștigă pe câmpul de luptă, dar sunt maeștrii incontestabili ai războiului informațional și pot ruina un imperiu din interior, cu o bună coordonare și suficient timp. Noi suntem Roma, acum. Așadar, dacă Netanyahu studiază istoria „Evreilor vs. Roma” pornind de la premisa că războiul nu s-a terminat, atunci ar trebui să o studiem și noi. Povestea are două părți: „Israel împotriva Romei” și „Israel în interiorul Romei”.

Romanii erau notori pentru primirea zeilor străini. Evocatio deorum este un ritual roman antic care implica chemarea zeilor inamicilor din orașele asediate de forțele romane, cu promisiunea unui nou templu și a unei culte mai bune la Roma.[4]Jodi Magness, „Arcul lui Titus și soarta Dumnezeului lui Israel”, Journal of Jewish Studies, 2008, vol. 59, nr. 2, pp. 201-217. Dar romanii au înțeles că zeul lui Israel este diferit de orice alt zeu național. Ura sa față de alți zei îl făcea inasimilabil. De aceea, obiectele sale sacre erau tratate ca o simplă pradă în anul 70 d.Hr. „Modul de tratare a zeului evreu”, a scris Emily Schmidt, „poate fi văzut ca o inversiune a tratamentului sau atitudinii tipice romane față de zeii străini, poate ca o anti-evocatio.”[5]Emily A. Schmidt, „Triumful Flavian și Arcul lui Titus: Zeul evreu în Roma Flaviană”, pe escholarship.org; de asemenea, Jodi Magness, „Arcul lui Titus și soarta Dumnezeului lui Israel”, Journal of Jewish Studies, 2008, vol. 59, nr. 2, pp. 201-217. Întrucât evreii din întreaga lume obișnuiau să plătească două drahme (monede de argint) pe an pentru templul lor, Vespasian i-a obligat acum să plătească această taxă templului lui Jupiter de pe Capitoliu (fiscus Iudaicus). Acest lucru era potrivit, deoarece evreii se prefăceau ipocrit că se închină zeului suprem, pe care romanii îl numeau Jupiter. Mai târziu, Traian, al cărui tată comandase Legiunea a Zecea în timpul Războiului Iudaic sub Vespasian, a trebuit să înăbușe insurecțiile evreiești din întreaga diasporă, și în special din Egipt (115-117). Insurecția a coincis cu războiul lui Traian împotriva Partiei, în care mulți evrei mesopotamieni luptau de partea parților, așa că a existat cu siguranță o oarecare coordonare. Potrivit lui Arrian, un soldat-politician-istoric care a scris despre războaiele lui Traian, „Traian era hotărât mai presus de toate, dacă era posibil, să distrugă complet națiunea [evreiască], dar dacă nu, cel puțin să o zdrobească și să oprească răutatea ei îndrăzneață.”[6] Barry Strauss, Evrei vs. Roma: Două secole de rebeliune împotriva celui mai puternic imperiu al lumii, Simon & Schuster, 2025, p. 234. Cartea lui Arrian este pierdută și nu există nicio certitudine că „națiunea” menționată în această linie păstrată este națiunea evreiască, dar aceasta este opinia lui Menahem Stern în Autori greci și latini despre evrei și iudaism, vol. 2, 1976, pp. 152-155.

Succesorul său, Hadrian, s-a confruntat cu o nouă revoltă mesianică la Ierusalim, condusă de autoproclamatul mesia Shimon Bar Kochba, care a reușit să întemeieze un stat independent timp de trei ani (132-135). Campania militară romană a lăsat 580.000 de morți, potrivit lui Cassius Dio, care adaugă: „La Ierusalim, Hadrian a fondat un oraș în locul celui care fusese distrus din temelii, numindu-l Aelia Capitolina, iar pe locul templului zeului a ridicat un nou templu dedicat lui Jupiter.” Evreilor li s-a interzis accesul în oraș. Numele Israel a fost șters, iar noua provincie a fost redenumită Syria Palæstina (în memoria filistenilor de origine greacă, de mult dispăruți). Circumcizia a fost din nou declarată ilegală. După cum comentează Martin Goodman în Roma și Ierusalim: Ciocnirea civilizațiilor antice: „În ochii Romei și la porunca lui Hadrian, evreii încetaseră să mai existe ca națiune în propria țară.”[7] Martin Goodman, Roma și Ierusalim: Ciocnirea civilizațiilor antice, Penguin, 2007, p. 494.

Aceste războaie fac obiectul cărții lui Barry Strauss, Evreii vs. Roma. Este o carte destul de bună pentru informații de bază, dar este pur narativă, iar Strauss scrie povestea așa cum o găsește în sursele sale, fără prea multă perspectivă critică. Sursa aproape unică pentru Războiul Evreiesc din 66-74 este Flavius ​​Josephus, un evreu care scria pentru glorificarea națiunii sale. Iată câteva paragrafe din introducerea lui Strauss:

Pentru istoria evreiască, rebeliunile împotriva Romei marchează un punct de cotitură major. Acestea au costat sute de mii de vieți evreiești și i-au trimis pe mulți dintre supraviețuitori în sclavie și exil. Au redus poporul evreu la un statut secundar în propria patrie. Într-adevăr, revoltele au pus sub semnul întrebării viitorul supraviețuirii evreilor acolo, deși nu i-au pus capăt. Este o concepție greșită des întâlnită să credem că romanii au pus capăt prezenței evreiești în Țara Israelului. Nu au făcut-o, dar au provocat pagube enorme. Roma a distrus capitala evreiască, Ierusalimul, și gloria sa supremă, Templul. Roma a pus capăt sacrificiilor zilnice care marcau inima iudaismului și a ruinat preoția care le îndeplinea. Roma a decimat cea mai mare și mai prestigioasă comunitate evreiască din diaspora din Imperiul Roman, evreii din Egipt. Ca și cum ar fi vrut să adauge insultă la prejudiciu, romanii au schimbat numele țării din Iudeea („țara evreilor”) în Syria Palaestina sau, pur și simplu, Palestina („țara filistenilor”). În niciun alt caz, romanii nu au pedepsit o provincie rebelă schimbându-i numele. Pe de altă parte, niciun popor nu se revoltase atât de des ca evreii.

Există un foc sfânt, care arde în inimile războinicilor, și care duce la glorie sau la uitare. Timp de două secole, a ars în inimile națiunii care este subiectul acestei cărți, poporul evreu. Mesia a contribuit la conflagrație. Chiar și preoții, care se opuneau la început, au fost orbiți de lumina albă ca focul. Bărbații sobri au văzut puterea distructivă a focului și au încercat să stingă flăcările. Nimeni nu a reușit. A rămas în seama romanilor sarcina de a îneca flăcările în râuri de sânge. Abia atunci a ieșit din ruine o nouă generație de rabini și a transformat focul în lumină. În același timp, a început să crească și o altă ramură a experienței evreiești din această epocă turbulentă: creștinismul. Poporul evreu a supraviețuit, învățând cum să devină o religie fără stat. Apoi, douăzeci de secole mai târziu, au creat un stat suveran în patria lor ancestrală, Israel. Supraviețuirea evreilor este unul dintre marile exemple de rezistență din istorie.

„Sper”, scrie Strauss, „că istoria acestei perioade, a acestor oameni și a acestor lupte, va oferi context pentru ciocnirea civilizațiilor la care asistăm astăzi și va crea o înțelegere mai profundă a forțelor care îi propulsează.”[8]Strauss, Evreii vs. Roma, op. cit., pp. 1, 3. Cartea face asta, cel puțin pentru cititorii precum Netanyahu. Premisa de bază a lui Strauss este că povestea este despre lupta Israelului pentru independența sa națională față de o putere imperială opresivă.
Romanii au făcut cu siguranță greșeli în relația lor cu evreii. Au crezut că își pot rezolva problema iudeeană așa cum rezolvaseră problema cartagineză cu trei secole mai devreme, dar nu au reușit să înțeleagă că, tocmai, problema lor cartagineză se transformase doar într-o problemă iudeeană mai complexă (citiți punctul de vedere al lui Ron Unz asupra ipotezei punice). Pe de altă parte, din perspectiva romanilor, stăpânirea lor asupra Iudeii a fost generoasă. Aceasta nu a fost încorporată în imperiu, ci a devenit un regat semi-autonom, bucurându-se în același timp de toate beneficiile civilizației romane. Ceea ce au făcut romanii pentru evrei este la fel de notoriu ca nerecunoștința evreilor față de aceasta (și subiectul unui sketch bun cu Monty Python). Irod cel Mare, alegerea atât a lui Octavian, cât și a lui Antoniu, a fost fiul unui tată idumean și al unei mame nabateene, prin urmare nu era evreu de origine etnică, dar a încercat să fie la fel de evreu ca și romanul și a construit pentru evrei cel mai magnific templu la care puteau visa. A fost un mare rege după standardele timpului său.

Dar Memoria Evreiască nu este istorie obiectivă, este un prezent etern al victimizării evreiești. Din punctul de vedere evreiesc, toate imperiile care au domnit asupra Iudeii la un moment dat sunt doar mai mult din același lucru: fie obstacole, fie instrumente în calea către…Domnia supremă a lui Israel peste toate națiunile, așa cum a promis Dumnezeu poporului său, când regii lumii „se vor prosterna înaintea voastră [a israeliților] cu fețele la pământ și vor linge praful de la picioarele voastre” (Isaia 49:23). În Cartea lui Daniel, scrisă în secolul al II-lea î.Hr., dar plasată cu patru secole mai devreme, cele patru regate malefice pe care Daniel le prevede în interpretarea sa a visului lui Nebucadnețar erau babilonienii, mezii, perșii și grecii. Dar mai târziu, interpretarea tradițională a fost că Roma era a patra fiară cu zece coarne, „devorând și zdrobind cu dinții ei de fier și ghearele ei de bronz și călcând în picioare ce a mai rămas” (7:19-20).

Israel în Roma

Dar noi, neevreii, de partea cui suntem în această luptă? Suntem de partea evreilor sau de partea Romei? Ar trebui să fie o alegere ușoară: noi suntem Roma. Suntem moștenitorii civilizației romane, versiunea occidentală a civilizației elenistice. Suntem, de asemenea, moștenitorii Bisericii Romane, care ne-a alăptat încă din copilăria noastră medievală. Thomas Hobbes a spus faimoasa afirmație că papalitatea era „fantoma Imperiului Roman decedat, așezată încoronată pe mormântul acestuia” (Leviatan, capitolul 47). În Evul Mediu înalt, papa era verus imperator (după cuvintele lui Gervase de Tilbury); el putea face și desface regi și îi trata ca vasali. Pentru Netanyahu din această lume, Roma creștină este încă Roma, la fel și civilizația occidentală de astăzi.

Dar aici se complică lucrurile: Biserica este, de asemenea, noul Israel. Iar povestea sfântă a lui Israel este cea mai mare parte a Bibliei creștine. Cartea Apocalipsei care o încheie este un text apocaliptic în filiația Cărții lui Daniel. Roma este desemnată acolo ca „Babilonul cel Mare, mama tuturor prostituatelor”, „călare pe o fiară stacojie care avea șapte capete și zece coarne și avea titluri blasfemiatoare scrise peste tot” (17:3-5); „Într-o singură zi, urgiile vor cădea peste ea: boli, jale și foamete. Va fi arsă de tot” (18:2-8). Aceasta este urmată de o viziune a renașterii „Ierusalimului, cetății sfinte, care coboară din cer de la Dumnezeu” (21:10).

Sfârșitul Romei și noul început al Ierusalimului sunt teme profetice cheie în creștinismul timpuriu. Iustin Martirul, care a murit la Roma în 165, credea că, după sfârșitul iminent al lumii și înviere, „creștinii a căror învățătură este curată în toate punctele… vor petrece o mie de ani în Ierusalim, reconstruit, înfrumusețat, extins, așa cum recunosc Isaia, Ezechiel și alți profeți” (Dialog cu Trifon lxx,4).

Roma nu-i plăcea oameni ca Iustin, motiv pentru care a primit porecla sa postumă. Problema nu era că creștinii aruncau vrăji asupra orașului veșnic, căci făceau acest lucru în mod criptic. Problema era că refuzau ostentativ să participe la formalitatea de bază a cultului imperial. Conform Candidei Moss, creștinii nu au fost persecutați, ci urmăriți penal; „istoria tradițională a martiriului creștin este greșită. Creștinii nu au fost persecutați, hărțuiți sau vizați în mod constant de romani. Foarte puțini creștini au murit, iar când au murit, au fost adesea executați din ceea ce noi, în lumea modernă, am numi motive politice.”[9]Candida Moss, Mitul persecuției: Cum au inventat primii creștini o poveste a martiriului, HarperOne, 2013, pp. 14-15. Sursele, este de acord Bart D. Ehrman, arată că „magistrații nu erau dornici de sânge. Ei doreau să mențină pacea și preferau mult mai mult ca creștinii să-și vină în fire și să îndeplinească acte cultice simple.”[10] Bart D. Ehrman este de acord în Triumful creștinismului (Simon & Schuster, 2018, pp. 130, 161). Refuzul de a aduce omagiu geniului împăratului a fost un act politic, comparabil cu arderea drapelului național astăzi.[11] Vizarea creștinilor din Roma sub Nero în 64, așa cum relatează Tacit 50 de ani mai târziu, probabil că nu s-a întâmplat niciodată, deoarece creștinii erau atunci imposibil de distins de evrei, dar dacă unii oameni au fost arși de vii atunci, asta se datora faptului că pedeapsa pentru incendiere era arderea de vii.

Cum putem explica, așadar, că sub Constantin și succesorii săi, Roma s-a convertit la creștinism, o religie ostilă zeilor Romei, a cărei profeție programatică era răzbunarea Ierusalimului asupra Romei, în spiritul apocalipselor evreiești? Acesta este un mare paradox. și un mare mister. Unii romani au simțit într-adevăr o conspirație evreiască acolo și au avertizat că creștinismul ducea Roma la căderea sa. Unul dintre ei a fost Ammianus Marcellinus, ultimul istoric roman necreștin. În anii 380, el a urmărit declinul virtuților civice până la curtea primilor împărați creștini și i-a învinovățit pe proprietarii senatoriali de pământuri care se convertiseră la creștinism din oportunism, cum ar fi Petronius Probus, pe care îl portretizează ca un om vanitos și lacom, un intrigant pernicios, servil față de cei mai puternici decât el și nemilos față de cei mai slabi, care tânjeau după funcții și exercitau o influență enormă prin bogăția sa (xxvii,11). După jefuirea Romei de către Alaric în 410, Augustin prima carte a Cetății lui Dumnezeu ca răspuns la acuzații similare conform cărora creștinii ar fi adus un blestem asupra Romei prin distrugerea spiritului patriotic. Nu a negat că creștinilor nu le pasă deloc de orașul pământesc Roma, fiind dedicați exclusiv orașului lor etern din ceruri. Dar voia ca romanii să știe că orice ar fi suferit în timpul jefuirii sângeroase a orașului lor – pierderea proprietăților sau a celor dragi – era spre binele lor, deoarece îi aducea mai aproape de Dumnezeu.

Cum a deschis creștinismul calea pentru preluarea puterii de către evrei

Italo-romanii nu puteau să nu observe că, pe măsură ce creștinismul devenea religia oficială a Imperiului și pe măsură ce toate cultele tradiționale erau scoase în afara legii, cu temple expropriate sau distruse, o singură religie necreștină rămânea legală: iudaismul. Augustin a justificat-o prin „teoria sa a martorului”:

Evreii care l-au ucis și care au refuzat să creadă în el… au fost împrăștiați în toată lumea… și astfel, prin dovezile propriilor lor Scripturi, ei mărturisesc pentru noi că nu am fabricat profețiile despre Hristos… Rezultă că, atunci când evreii nu cred în Scripturile noastre, propriile lor Scripturi se împlinesc în ele, în timp ce le citesc cu ochi orbi… Pentru a da această mărturie pe care, în ciuda lor, o oferă spre beneficiul nostru prin deținerea și păstrarea acelor cărți, ei înșiși sunt împrăștiați printre toate națiunile, oriunde se răspândește Biserica creștină. (Cetatea lui Dumnezeu xviii,46)

Se face aici o legătură logică între păstrarea scripturilor evreiești și păstrarea poporului evreu. Asemenea lui Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, spune Augustin, evreii sunt sub protecția lui Dumnezeu, care jură o răzbunare înșeptuită asupra ucigașilor lor. Astfel, până la sfârșitul timpurilor, scrie Augustin, „conservarea continuă a evreilor va fi o dovadă pentru creștinii credincioși a supunerii meritate de cei care, în mândria împărăției lor, L-au omorât pe Domnul” (xii, 12). Există diverse interpretări ale scrierilor lui Augustin despre evrei, dar în cartea sa, Augustin și evreii, Paula Fredriksen (o convertită la iudaismul ortodox) îl prezintă pe Augustin ca un apărător al evreilor. Spre deosebire de păgâni și creștinii necatolici, „evreii, susținea Augustin, au avut un rol pozitiv continuu de jucat în povestea răscumpărării… Tocmai datorită integrității identității lor religioase, susținea Augustin, evreii contemporani au îndeplinit un serviciu unic și extrem de important de mărturie pentru Biserică.”[12] Paula Fredriksen, Augustin și evreii: O apărare creștină a evreilor și a iudaismului, Yale UP, 2010. Citez din articolul ei, „Excaecati Occulta Justitia Dei: Augustin despre evrei și iudaism”, Journal in Early Christian Studies, vol. 3, nr. 3, toamna 1995, pp. 299-324.

Prin urmare, evreii au continuat să trăiască ca o națiune dispersată în întreaga lume romană, în mijlocul ostilității creștine, dar sub protecția guvernului, într-o izolare relativă de societatea neevreilor, în cartiere urbane care mai târziu aveau să fie cunoscute sub numele de ghetouri. Legile care interziceau creștinilor să se căsătorească cu evrei sau chiar să mănânce la masa lor (Conciliul de la Elvira la începutul secolului al IV-lea) au întărit de fapt identitatea și coeziunea evreiască, deoarece endogamia și puritatea rituală sunt cele mai importante porunci din Tora. În schimb, ostilitatea față de Hristos și creștinism a fost un principiu fundamental al iudaismului rabinic din secolul al III-lea d.Hr., iar acest antagonism dintre singurele două religii legitime din cadrul creștinătății a devenit o parte structurală a ambelor. Marele savant evreu Jacob Neusner merge până acolo încât susține că „iudaismul așa cum îl cunoaștem s-a născut în urma întâlnirii cu creștinismul triumfător” („întâlnirea” este un eufemism) și sugerează că identitatea evreiască ar fi dispărut probabil fără inamicul său creștin.[13] Jacob Neusner, Iudaismul și creștinismul în epoca lui Constantin, University of Chicago Press, 1987, p. ix. Prin urmare, creștinătatea merită pe deplin să fie numită iudeo-creștină în sensul că iudaismul și creștinismul erau singurele două religii legale și existau într-un fel de opoziție dialectică necesară pentru ambele: evreii erau „poporul martor” pentru creștini, iar creștinii erau noua față a lui Haman pentru evrei.

Botezul forțat al evreilor era teoretic interzis, deși se întâmpla în perioade de criză. Grațian din Bologna, în colecția sa de drept „canonic” compilată în anii 1140 (Decretum), citează o scrisoare a Papei Grigore cel Mare (590-604) și un decret al Sinodului al IV-lea de la Toledo (633), care confirmă că evreii nu trebuiau convertiți cu forța, ci doar convinși „prin mijloace blânde, nu prin mijloace dure, pentru ca adversitatea să nu-i înstrăineze pe cei pe care un argument rezonabil i-ar fi putut atrage”.[14]Richard Huscroft, Expulzarea: Soluția evreiască a Angliei, The History Press, 2006, p. 29. Convertirea voluntară a evreilor la creștinism se întâmpla individual, dar rămânea rară.

Spre deosebire de ereticii creștini, evreii nu au fost niciodată urmăriți de Inchiziție și nu au fost niciodată torturați sau arși pe rug – cu excepția cazului în care Erau suspectați că se „iudaizează” după ce primeau botezul. Acest lucru se întâmpla inevitabil, deoarece evreilor care se convertiseră (în general pentru a evita exilul forțat) li se cerea să nu mai fie evrei, dar nu să nu mai citească Biblia. Aceștia se mutau cu cea mai mare parte a evreității lor, fiind în același timp eliberați de toate restricțiile civile impuse fraților lor neconvertiți. În mod logic, unii, precum episcopul de Burgos Alonso Cartagena (1384-1456), fiul marelui rabin al aceluiași oraș, susțineau că un evreu convertit era un creștin mai bun, deoarece nu se convertise cu adevărat, ci mai degrabă își adâncea credința evreiască.[15] Yirmiyahu Yovel, Celălalt dinăuntru: Marranos: Identitate divizată și modernitate emergentă, Princeton UP, 2018, pp. 76, 122.

De fapt, sfințirea creștină a Tanakh-ului evreiesc i-a descurajat pe evrei să pună la îndoială scripturile lor și să se elibereze de condiționarea mentală a acestuia. Orice evreu care respingea inspirația divină a Torei nu numai că era exclus din comunitatea sa evreiască, dar nu găsea adăpost printre creștini: acest lucru s-a întâmplat cu Baruch Spinoza și cu mulți alții. Creștinii s-au rugat ca evreii să-și deschidă inima față de Hristos, dar nu au făcut nimic pentru a-i elibera de Yahweh.

Ioan Gură de Aur (cca. 346-407), cel mai influent teolog grec al timpului său, a venit cu o explicație pentru comportamentul sociopat evreiesc care este ridicol de absurdă: evreii sunt așa cum sunt pentru că nu și-au urmat Tora atunci când ar fi trebuit și pentru că o urmează atunci când nu ar trebui:

Nimic nu este mai nefericit decât acei oameni care nu au ezitat niciodată să-și atace propria mântuire. Când a fost nevoie să respecte Legea, au călcat-o în picioare. Acum, că Legea a încetat să mai fie obligatorie, se străduiesc cu încăpățânare să o respecte. Ce ar putea fi mai demn de milă decât cei care Îl provoacă pe Dumnezeu nu numai prin încălcarea Legii, ci și prin respectarea ei? (Prima Omilie Împotriva Evreilor ii,3)

Cât de confuz! Pe de o parte, evreilor li se spune că Yahweh al lor este adevăratul Dumnezeu și că Biblia lor este sfântă, dar, pe de altă parte, sunt criticați pentru comportamente pe care le-au învățat tocmai de la Yahweh și din Biblie. Sunt acuzați că complotează pentru a conduce lumea, deși este chiar promisiunea pe care le-a făcut-o Yahweh: „Yahweh, Dumnezeul tău, te va ridica mai sus decât orice alt neam din lume” (Deuteronom 28:1). Sunt văzuți ca având doar dispreț pentru naționalitățile altora, dar au învățat acest lucru de la zeul lor: „Toate neamurile sunt ca o nimica toată înaintea Lui, pentru El le socotesc ca o nimica toată și o goliciune” (Isaia 40:17). Sunt învinovățiți pentru materialismul și lăcomia lor, dar și prin aceasta îl imită pe Yahweh, care visează doar la jaf: „Voi clătina toate neamurile și comorile tuturor neamurilor vor curge” (Hagai 2:7). Mai presus de toate, ei sunt mustrați pentru separatismul lor, deși aceasta este însăși esența mesajului lui Iahve către ei: „Vă voi pune deoparte dintre toate aceste popoare, ca să fiți ai Mei” (Levitic 20:26).

Datorită sfințirii Vechiului Testament, creștinii îi considerau pe evrei ca pe o rasă superioară din punct de vedere metafizic și pe iudaism ca pe religia originală a lui Dumnezeu. Același Ioan Gură de Aur se plângea că mulți creștini „se alătură evreilor în ținerea sărbătorilor lor și în respectarea posturilor lor” (Prima Omilie i, 5).

Nu este ciudat că cei care se închină celui Răstignit țin sărbătoare comună cu cei care L-au răstignit? Nu este acesta un semn de nebunie și de cea mai cumplită nebunie? … Căci atunci când văd că voi, care vă închinați lui Hristos pe care L-au răstignit, urmați cu respect ritualurile lor, cum pot să nu creadă că ritualurile pe care le-au îndeplinit sunt cele mai bune și că ceremoniile noastre sunt lipsite de valoare?” (Prima Omilie v,1-7).

Spre groaza lui Ioan, unii creștini chiar se circumcid. „Nu-mi spuneți”, îi avertizează el, „că circumcizia este doar o singură poruncă; „Tocmai această poruncă vă impune întregul jug al Legii” (A doua Omilie ii,4).

Creștinismul nu numai că i-a tolerat, dar i-a și împuternicit pe evrei. Recunoscându-le statutul special de popor al Vechiului Testament, odată ales de Dumnezeu dintre toate națiunile, creștinii le-au acordat o putere simbolică extraordinară cu care nicio altă comunitate etnică nu poate concura. În timp ce romanii dinaintea lui Constantin râdeau de pretenția iluzorie a evreilor de a alege divin, creștinismul i-a învățat pe neamuri să consimtă la această pretenție. Nu sunt ei primul și singurul grup etnic căruia Dumnezeul universului i s-a adresat personal, poporul pe care l-a iubit până la punctul de a-i extermina pe dușmanii lor?

Au existat perioade în care lobby-ul evreiesc a avut o mare influență culturală, economică și chiar politică. La mijlocul secolului al IX-lea, episcopul de Lyon Agobard s-a plâns împăratului Ludovic cel Pios, fiul lui Carol cel Mare, că evreii produc „ordonanțe semnate cu numele tău cu peceți de aur” care le garantează avantaje scandaloase și că trimișii împăratului sunt „teribili față de creștini și blânzi față de evrei” (Despre insolența evreilor). Agobard chiar semnele unui edict imperial care impunea duminica, în loc de sâmbătă, ca zi de târg, pentru a-i mulțumi pe evrei. Într-o altă scrisoare, el se plânge de un edict care interzicea oricui să boteze sclavii evreilor fără permisiunea stăpânilor lor. Se spunea că Ludovic cel Pios se afla sub influența soției sale, Iudita – un nume care se traduce prin „evreică”. Ea era atât de prietenoasă cu evreii, încât istoricul evreu Heinrich Graetz emite ipoteza că era o evreică secretă, în maniera Esterei biblice. Evreii erau atât de apreciați încât Bodo, un diacon franc de la curtea lui Ludovic cel Pios, s-a convertit la iudaism.[16]Heinrich Graetz, Istoria evreilor, Jewish Publication Society of America, 1891, vol. III, cap. VI, p. 162.

Cu siguranță, în secolele următoare, evreii au fost expulzați dintr-un regat creștin după altul. Dar expulzările evreilor nu contrazic influența evreiască. Dimpotrivă, ele erau legate așa cum un efect este legat de cauza sa. Fiecare dintre aceste expulzări a fost o reacție la o situație necunoscută în Antichitatea precreștină: comunitățile evreiești dobândeau o putere economică exagerată, sub protecția unei administrații regale (evreii serveau drept vameși și cămătari ai regilor în timp de război), până când această putere economică, cedată puterii politice și sociale, ajungea la un punct de saturație, provoca pogromuri și îl obliga pe rege să ia măsuri. Evreii din Anglia, de exemplu, aduși inițial ca administratori și cămătari de William de Normandia, deveniseră foarte bogați și influenți până în secolul al XII-lea, unul dintre ei în special, Aaron de Lincoln, fiind „poate cel mai bogat om din Anglia”, până când regele Eduard I, nereușind să-i forțeze să renunțe la camătă, i-a expulzat în 1290.[17]Richard Huscroft, Expulzarea: Soluția evreiască a Angliei, The History Press, 2006, pp. 41-45. Evreii aveau să revină în forță în secolul al XVII-lea, mai întâi ca marrani, când, potrivit istoricului evreu Cecil Roth, „puritanismul a reprezentat mai presus de toate o întoarcere la Biblie, iar acest lucru a favorizat automat o stare de spirit mai favorabilă față de oamenii din Vechiul Testament.”[18]Cecil Roth, O istorie a evreilor din Anglia (1941), Clarendon Press, 1964, p. 148.

Deoarece este scris chiar sub nasul lor în Cartea lor Sfântă, creștinii nu au ajuns niciodată la concluzia că contractul mozaic nu este altceva decât un program de dominație mondială de către națiunea evreiască, prezentat în mod fraudulos ca o licență de la Dumnezeu pentru a fura și a ucide. Vulnerabilitatea societăților creștine față de puterea evreiască este direct legată de această orbire aplicată lor de către Biserică. În 1236, Papa Grigore al IX-lea a condamnat public Talmudul ca fiind „prima cauză care îi menține pe evrei încăpățânați în perfidia lor”, așa cum ne amintește E. Michael Jones.[19]E. Michael Jones, Spiritul revoluționar evreiesc și impactul său asupra istoriei lumii, Fidelity Press, 2008, pp. 118–123. Și astfel Talmudul a fost ars. Dar Talmudul nu este altceva decât o serie de comentarii la Tanakh. Mulți creștini încă dau vina pe Talmud pentru mizantropia evreiască, când, de fapt, Talmudul are acum foarte puțină influență dincolo de cercurile ortodoxe evreiești. De fapt, sionismul a fost fondat pe respingerea Talmudului și pe o revenire la proiectul biblic. Liderii israelieni, de la Ben-Gurion la Netanyahu, își justifică în mod explicit disprețul față de Dreptul Internațional prin Biblie, niciodată prin Talmud. Cred că este o greșeală fatală și de neiertat să nu recunoaștem că Tanakh-ul evreiesc, Vechiul Testament creștin, este manualul comportamentului demonic al Israelului pe scena internațională. După cum a scris odată H. G. Wells, Biblia prezintă „o conspirație împotriva restului lumii”. În Biblie, „avem conspirația clară și simplă… o conspirație agresivă și răzbunătoare… Nu este toleranță, ci prostie să închidem ochii la calitatea lor”.[20]Herbert George Wells, Soarta lui Homo Sapiens, 1939 (archive.org), p. 128.

De ce au dreptate creștinii sioniști

Astăzi, este o iluzie să credem că responsabilitatea creștină în strânsoarea evreiască asupra Occidentului este limitată la sionismul creștin și că creștinii sioniști pot fi învinși de creștinii antisioniști. Privind această dezbatere din exterior (nu sunt creștin), nu văd că sioniștii creștini sunt mai puțin raționali decât creștinii antisioniști. Creștinismul este irațional în orice versiune a sa. Dar când creștinii antisioniști susțin că termenul „iudeo-creștinism” este o denumire improprie, nu sunt de acord. În „Mitul unui Occident «iudeo-creștin»: De ce eticheta nu rezistă”, Lorenzo Maria Pacini se plânge că termenul „este o contradicție în termeni teologici”. Creștinismul, spune ea, „se bazează pe credința că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu și salvatorul umanității. Iudaismul îl respinge în mod explicit pe Isus ca Mesia, îl consideră un profet fals și, în multe texte rabinice, îl denigrează dur”. Ea ratează ideea: însăși noțiunea de Mesia este evreiască și presupune că Israelul este națiunea aleasă de Dumnezeu. Din punctul de vedere evreiesc, creștinismul este o națiune evreiască… erezie. Creștinii sunt de acord cu evreii că Dumnezeu S-a revelat în mod unic lui Avraam, Iacov și Moise – în timp ce toate celelalte civilizații, inclusiv romanii, erau închinători la diavol – și că Dumnezeu plănuia să-l trimită pe Mesia în Israel. Singura neînțelegere este legată de Mesia. Dacă Iisus Hristos, pe lângă faptul că este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia lui Israel, atunci cu adevărat „mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22).

Nu mă înțelegeți greșit: nu susțin ideea că civilizația occidentală este iudeo-creștină, darămite că „totul a început la Muntele Sinai”, așa cum scrie Josh Hammer în grotesc său Israel și civilizație: Soarta națiunii evreiești și destinul Occidentului. Dimpotrivă, am susținut (aici și aici) că adevăratul geniu al civilizației noastre în artă, știință și filosofie este eleno-romană și a înflorit în ciuda creștinismului, mai degrabă decât datorită acestuia. Nici măcar nu sunt dispus să atribui creștinismului meritul catedralelor, deoarece acestea au fost construite de bresle de „liberi masoni” a căror credință creștină este irelevantă pentru meșteșugul lor. Ceea ce spun este că, în măsura în care suntem creștini, suntem iudeo-creștini. Singurii creștini care nu erau iudeo-creștini au fost cei care au respins Vechiul Testament, cum ar fi maniheistul Faust, care l-a numit pe Augustin pe jumătate creștin pentru că se închina zeului evreu (Augustin, Contra Faustus i,2).
A spune, așa cum aud adesea, că problema este că creștinismul a fost infiltrat de evrei (prin calvinism, iezuiți, Biblia lui Scofield, Conciliul Vatican II sau orice altceva) este o tautologie: creștinismul este infiltrarea evreiască a civilizației romane de la început. Creștinii anti-sioniști susțin că sionismul creștin se bazează pe falsa doctrină a dispensaționalismului, care susține că promisiunea lui Dumnezeu față de Israel este încă valabilă. Acest lucru este parțial adevărat (doar parțial, pentru că nu fiecare creștin sionist este dispensaționalist). Dar să vedem dacă acest lucru este necreștin.

În Epistola sa către Romani, cu siguranță unul dintre cele mai influente texte din Noul Testament, Pavel afirmă că promisiunea lui Dumnezeu față de Israel este veșnică și că evreii „sunt încă iubiți din cauza strămoșilor lor. Dumnezeu nu se răzgândește nici în privința darurilor pe care le-a făcut, nici în privința alegerii Sale” (11:28-29). Ceea ce le spune Pavel neamurilor, în esență, este că israeliții sunt încă poporul ales al lui Dumnezeu. Contractul este încă valabil. Evreii nu au fost nealesi. Dumnezeu a trebuit să lucreze prin neamuri din cauza respingerii lui Hristos de către evrei, explică Pavel, dar în cele din urmă „toți li se vor întoarce [evreilor]” (11:12). „O parte din Israel și-a împietrit mintea, dar numai până când neamurile vor intra pe deplin; și așa va fi mântuit tot Israelul” (11:25-26). În celebra metaforă a lui Pavel despre altoire, Israel este ca un măslin bun plantat de Dumnezeu, iar creștinii neevrei sunt ca niște ramuri tăiate din măslinii sălbatici (răi) și altoite în Israel (11:17). Pavel îi avertizează apoi pe neevreii convertiți să nu se simtă superiori: „dacă începeți să vă simțiți mândri, să gândiți: nu voi susțineți rădăcina, ci rădăcina vă susține pe voi” (11:18). Ramurile altoite pot fi tăiate dacă cedează, în timp ce va fi ușor ca „ramurile care aparțin firesc acolo să fie altoite în măslinul care le este al lor” (11:24).

Înainte de a fi creștin (un termen care nu a apărut înainte de secolul al II-lea), Pavel este un evreu cosmopolit care încearcă să găsească o modalitate pentru ca națiunea sa să progreseze spre destinul său final prin Imperiul Roman, mai degrabă decât împotriva lui. Mentalitatea sa este foarte asemănătoare cu cea a lui Flavius ​​Josephus care, în Războiul iudeu (vi,5), a reinterpretat profețiile mesianice evreiești ca referindu-se la Vespasian. Ceea ce i-a determinat pe iudei să se revolte împotriva Romei, scrie el, „a fost o profeție ambiguă din Scriptura lor, conform căreia «unul din țara lor ar trebui să conducă întreaga lume»”. Dar ei au greșit în interpretarea acestei profeții, deoarece aceasta se aplica în realitate lui Vespasian, „care a fost numit împărat în Iudeea”. Întorcându-se peste cap profeția evreiască, Iosefus nu renunța la destinul evreilor de a conduce lumea; el elabora un Plan B, unul care se baza pe utilizarea puterii Imperiului Roman, mai degrabă decât pe opunerea la acesta. La fel ca Filon din Alexandria înaintea lui, dar într-un mod diferit, el încerca să convertească Roma la viziunea evreiască asupra lumii. Recunoscându-l pe Vespasian ca Mesia, el considera Roma instrumentul cuceririi evreiești a lumii, la fel cum al Doilea Isaia considerase Persia când l-a numit pe Cirus cel Mare „Mesia” (Isaia 45:1). Reinterpretarea profețiilor evreiești de către Iosefus nu a început o religie, ci cea a lui Pavel a făcut-o și, în cele din urmă, a cucerit Roma.

Desigur, creștinii antisionisti au și ei dreptate cu doctrina lor de supersesionism: noul legământ îl înlocuiește pe cel vechi – deși Isus îl neagă în Matei 5:17, iar „nou” nu apare în propoziția sa programatică, „Acesta este sângele Meu, sângele legământului vărsat pentru mulți”, făcând ecoul lui Moise din Exod 24:8: „pe care a făcut-o cu voi”. Toată lumea are dreptate. În cele din urmă, dacă vechiul legământ este învechit sau încă valabil este o chestiune de dispută între creștini, iar eu nu particip la ea. Fiecare creștin crede că tipul său de creștinism este adevăratul creștinism, cel pe care l-a dorit Isus. Dar pentru observatorul din exterior, nu există un creștinism adevărat, etern: creștinismul este orice este creștinismul la un moment dat. Și în prezent, creștinismul este un instrument al Puterii Evreiești. Cu tot respectul pentru E. Michael Jones, Candace Owens, Nick Fuentes și catolicii cu aceleași idei, aceștia nu pot transforma niciodată creștinismul în ceva neevreiesc, decât dacă se convertesc la marcionism.

Sionizarea irezistibilă a creștinismului

Prezic că sionismul creștin va continua să crească, pe măsură ce tot mai mulți evrei îl vor finanța și promova, în timp ce creștinismul non-sionist va continua să scadă în țările dezvoltate, pe măsură ce tot mai puțini ne-evrei îl vor găsi util pentru mântuirea lor personală sau pentru mântuirea civilizației lor. Un fenomen recent semnificativ este apariția unei versiuni catolice a sionismului creștin (pentru care Conciliul Vatican II stabilise deja (pământul). De la Sinai la Roma: Identitatea evreiască în Biserica Catolică este o carte adresată catolicilor, „preocupați de recuperarea dimensiunilor evreiești ale Evangheliei și ale Bisericii, astfel încât catolicismul să-și poată recăpăta dimensiunile ecleziale complete, ca fiind alcătuit din evrei și neamuri sub Mesia lui Israel”. Autorii, inclusiv preoți catolici cu nume precum Elias Friedman și Antoine Levy, „susțin că numai luând în serios contextul evreiesc al lui Isus, al discipolilor și învățăturilor sale ajungem să vedem Biserica pentru ceea ce este: o comunitate evreiască de legământ stabilită în Avraam și care îi primește pe neamuri, națiunile, pentru a împărtăși această mare promisiune și dar de la Dumnezeu”. Făcând ecoul Epistolei lui Pavel către Romani, cercetătoarea ebraică catolică Angela Costley susține că „ar trebui să vedem biserica neamurilor ca o inserție în Israel” și că „Israelul nu este respins pentru că nu-L acceptă pe Isus ca Mesia, așa cum se credea anterior, ci neamurile sunt încorporate în Israel”.

Nu spun că sionismul creștin este un lucru bun, spun că este inevitabil. Creștinismul a fost conceput cu o ușă din spate, un dispozitiv încorporat menit ca iudaismul să preia controlul asupra lui. Vechiul Testament este un Cal Troian evreiesc în orașul roman. Deși vor exista întotdeauna câțiva creștini antisioniști, creștinismul tradițional este preluat de evrei. Papii sunt cât se poate de prietenoși cu evreii. În Franța, cel mai mediatizat apărător al credinței catolice este Eric Zemmour, un evreu care se întâlnește în privat cu cei mai josnici sioniști anticreștini după ce îi dezbate la televizor. Sunt catolicii francezi păcăliți de această șaradă? Da, complet.

Cea mai bună metaforă pentru ceea ce se întâmplă este în Cartea lui Iosua. În timp ce israeliții asediază Ierihonul, doi spioni israelieni intră în oraș și petrec noaptea cu o prostituată pe nume Rahab, care îi ascunde în schimbul faptului că vor fi cruțați, împreună cu familia ei, atunci când israeliții vor prelua orașul. Apoi, ea le oferă războinicilor israeliți mijloacele de a intra în oraș și de a-i măcelări pe toți, „bărbați și femei, tineri și bătrâni”. (6:21). Ca justificare pentru trădarea propriului popor, ea le spune israeliților că „Yahweh, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu atât în ​​Cer, sus, cât și jos pe Pământ” (2:11), lucru pe care nici naratorul, nici Yahweh, nici vreun israelit din Cartea lui Iosua nu îl pretind vreodată (Yahweh este desemnat sistematic drept „dumnezeul lui Israel” în acea carte). Biblia mea catolică franceză (La Bible de Jérusalem, publicată de École Biblique dominicană) adaugă o notă de subsol la „mărturisirea de credință a lui Rahab față de Dumnezeul lui Israel”, spunând că aceasta „a făcut din Rahab, în ​​ochii mai multor Părinți ai Bisericii, o figură a Bisericii Neamurilor, salvată prin credința ei”. Consider că această notă de subsol, care compară Biserica cu prostituata din Ierihon, este emblematică pentru adevăratul rol al creștinismului. Căci, într-adevăr, Biserica este cea care, recunoscându-l pe dumnezeul lui Israel ca Dumnezeu universal, i-a introdus pe evrei în inima orașului neamurilor și, de-a lungul secolelor, le-a permis să preia puterea.

Note

[1] Leo Strauss, „De ce rămânem evrei: Ne pot vorbi în continuare credința și istoria evreiască?” în Filosofia evreiască și criza modernității: Eseuri și prelegeri în gândirea evreiască modernă, ed. Kenneth Hart Green, State University of New York Press, 1997, pp. 311-356, online aici. O înregistrare audio este accesibilă aici.

[2] Jean-Christophe Attias, Isaac Abravanel, la mémoire et l’espoire, Cerf, 1992, pp. 140, 111, 269, 276.

[3] Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David și Solomon: În căutarea regilor sacri ai Bibliei și a rădăcinilor tradiției occidentale, S&S International, 2007.

[4] Jodi Magness, „Arcul lui Tit și soarta Dumnezeului lui Israel”, Journal of Jewish Studies, 2008, vol. 59, nr. 2, pp. 201-217.

[5] Emily A. Schmidt, „Triumful Flavian și Arcul” din T. itus: Dumnezeul evreu în Roma Flaviană”, pe escholarship.org; de asemenea, Jodi Magness, „Arcul lui Titus și soarta Dumnezeului lui Israel”, Journal of Jewish Studies, 2008, vol. 59, nr. 2, pp. 201-217.

[6] Barry Strauss, Evrei vs. Roma: Două secole de rebeliune împotriva celui mai puternic imperiu al lumii, Simon & Schuster, 2025, p. 234. Cartea lui Arrian este pierdută și nu există nicio certitudine că „națiunea” menționată în acest rând păstrat este națiunea evreiască, dar aceasta este opinia lui Menahem Stern în Autori greci și latini despre evrei și iudaism, vol. 2, 1976, pp. 152-155.

[7] Martin Goodman, Roma și Ierusalim: Ciocnirea civilizațiilor antice, Penguin, 2007, p. 494.

[8] Strauss, Evrei vs. Roma, op. cit., pp. 1, 3.

[9] Candida Moss, Mitul persecuției: Cum au inventat primii creștini o poveste despre martiriu, HarperOne, 2013, pp. 14-15.

[10] Bart D. Ehrman este de acord în Triumful creștinismului (Simon & Schuster, 2018, pp. 130, 161).

[11] Vizarea creștinilor din Roma sub Nero în 64, așa cum este relatat de Tacit 50 de ani mai târziu, probabil că nu s-a întâmplat niciodată, deoarece creștinii erau atunci imposibil de distins de evrei, dar dacă unii oameni au fost arși de vii atunci, asta se datora faptului că pedeapsa pentru incendiere era arderea de vii.

[12] Paula Fredriksen, Augustine and the Jews: A Christian Defense of Jews and Iudaism, Yale UP, 2010. Citez din articolul ei, „Excaecati Occulta Justitia Dei: Augustine on Jews and Iudaism” Journal in Early Christian Studies, vol. 3, nr. 3, toamna 1995, pp. 299-324.

[13] Jacob Neusner, Iudaism și creștinism în epoca lui Constantin, University of Chicago Press, 1987, p. ix.

[14] Richard Huscroft, Expulzarea: Soluția evreiască a Angliei, The History Press, 2006, p. 29.

[15] Yirmiyahu Yovel, Celălalt dinăuntru: Marranoșii: Identitate divizată și modernitate emergentă, Princeton UP, 2018, pp. 76, 122.

[16] Heinrich Graetz, Istoria evreilor, Jewish Publication Society of America, 1891, vol. III, cap. VI, p. 162.

[17] Richard Huscroft, Expulzarea: Soluția evreiască a Angliei, The History Press, 2006, pp. 41-45

[18] Cecil Roth, O istorie a evreilor din Anglia (1941), Clarendon Press, 1964, p. 148.

[19] E. Michael Jones, Spiritul revoluționar evreiesc și impactul său asupra istoriei universale, Fidelity Press, 2008, pp. 118–123.

[20] Herbert George Wells, Soarta lui Homo Sapiens, 1939 (archive.org), p. 128.

Sursa
https://www.incorectpolitic.com/bogdan-vasile-va-chem-la-lupta-impotriva-legilor-sioniste-impuse-de-colonizatori-prin-silviu-vexler/

Mihaela H.
January 3, 2026 at 3:48 pm
de acord! Cred ca v-ar interesa articolul asta.
https://www.unz.com/article/jews-against-rome-forever/

Succes, la-nțăles :)