Întrebarea de mai sus trebuie raportată la textul de mai jos, al domnului RADU POENARU, preluat de pe blog. Așa l-am întrebat, înainte de 1990, pe un evreu dintre cei mai serioși și mai „normali”, membru ilegalist PCR din 1938, marele profesor și om care a fost ALEXANDRU GRAUR: de ce evreii, inclusiv cei reveniți din Transnistria, nu au fost înrolați în Armata Română să lupte împotriva dușmanului  lor de moarte?

Răspunsul primit a fost următorul: S-a luat în considerație situația evreilor din alte țări, unde fuseseră decimați, drastic împuținați, așa că, dacă au avut norocul să scape evreii din România, totuși să nu se împuțineze și ei. Dar au fost evrei voluntari care s-au înrolat în Armată.

Am înțeles că acei evrei voluntari pe frontul de Est au fost foarte puțini. Azi am putea să ne întrebăm mai exact: câți evrei din România s-au înrolat după 23 august 1944 pe frontul anti-hitlerist?

Rostul acestei întrebări nu cred că mai trebuie explicat.

 

Textul domnului RADU POENARU

Nu ne face nici o plăcere să contabilizăm morţii, dar tocmai acest lucru îl fac evreii, acuzând România de Holocaust.Deci înainte de a fi noi etichetaţi de practici macabre oculta sionistă în frunte cu Elie Wiesel să constate că nu facem decât să le împrumutăm metoda de lucru.
Aşadar,la 23 August 1944, armata română a întors armele contra nemţilor, alături de puterile aliate şi a plătit cu 21.035 pierderi de vieţi omeneşti,pe frontul de luptă, scurtând războiul cu 500 de zile.Al doilea război mondial a durat 2000 de zile , timp în care au fost ucişi (spun cifrele oficiale evreieşti) 6.000.000 evrei, rezultând o medie de 3.000 evrei pe zi.Prin urmare dacă războiul s-ar fi prelungit cu încă 500 de zile, ia calculaţi stimaţi holocaustologi, câţi evrei ar fi mai murit în plus,faţă de cei deja morţi ?
E simplu ! 3.000 ori 500 fac exact 1.500.000 ! Atâţi evrei au fost salvaţi de la moarte prin jertfa celor 21.035 militari căzuţi pe front , plus răniţi, mutilaţi pe viaţă.
România a salvat de la moarte un milion şi jumătate de evrei, cu tributul de sânge al celor 21.035 familii îndoliate, de pe urma cărora au rămas văduve şi copii orfani, pentru care statul român n-a avut niciodată bani să-i despăgubească.
Un frate al mamei mele, necăsătorit, de 22 de ani, a murit în munţii Tatra.Acasă îl aşteptau patru surori mai mici şi o mamă deja văduvă, era singura lor speranţă de ajutor. A fost o tragedie, pe care nu a reparat-o nimeni şi astfel de exemple se pot multiplica cu zecile de mii.
Ce ar trebui să facă acum statul român,împreună cu statul Izrael, în ceasul al doisprezecelea? Să pună mână de la mână şi să despăgubească pe urmaşii celor căzuţi pe frontul de vest.Aşa ar fi corect, aşa ar fi cinstit.Iar un prim pas ar fi acela ca Izrael şi holocaustologii mondiali să recunoască faptul că românii au salvat de la moarte un milion şi jumătate de evrei.