CATARGELE DIN CARPAŢI ŞI LUTIERII DIN CREMONA

fragment din cartea Plutăritul pe Bistriţa, incursiune în istorie

Într-una din convorbirile cu istoricul târgumureşan Ion Ranca,acesta mi-a relatat că a reţinut dintr-o carte citită, că în secolele XVII – XVIII, catargele navelor militare turceşti, capturate în timpul luptelor navale din Mediterană, erau foarte căutate de către lutierii italieni, pentru calitatea excepţională a lemnului de rezonanaţa, pe care acestea îl aveau, sugerându-mi să aprofundez acest subiect.

Documentându-mă am constatat că informaţia s-a dovedit a fi o adevarată mină de aur. În numeroase studii sau cărţi se fac referiri la calităţile deosebite ale lemnului de rezonanţă din Carpaţi, calitate recunoscută şi apreciată de multe secole de către lutierii din Italia. Să vedem ce spun specialiştii români în lemnul de rezonanţă, adică silvicultorii.

Intr-un studiu publicat în anul 1965, inginerul M. Badea afirmă în deplină cunoştinţă de cauză că ‘’cel mai bun lemn de rezonanţă a fost identificat şi obţinut în Carpaţii Orientali, iar în Carpaţii Meridionali şi cei Occidentali se găseşte în cantităţi foarte mici şi de o calitate inferioară…….. În prezent lemnul de rezonanţă se mai află în jumătatea nordică a Carpaţilor orientali, atât în Mooldova şi Bucovina, cât şi în Transilvania.

In ultima vreme în Europa lemnul de rezonanaţă a scazut cantitativ foarte mult şi, în afară de ţara noastră care a ramas principalul producător, se mai găşeste în cantităţi mici în R.F.G., URSS, în Carpaţii nordici din Cehoslovacia’’.(1)

Doi ani mai târziu, în 1967, un alt silvicultor, inginerul V. Grapini, întăreşte afirmaţiile lui M. Badea atunci când scrie : Centrele cele mai importante cunoscute pentru molidul de rezonanaţa sunt pădurile din Boemia, Bavaria şi Carpaţi. Dintre acestea cel mai important este cel din Carpaţi (2). Autorul enumeră un număr de 30 de ocoale silvice din pădurile cărora se extragea atunci lemn de rezonanţă. Toate se află în jumătatea nordică a Carpaţilor orientali, de o parte şi de alta a acestora, începând cu Vişeu, Ilva, Cârlibaba, Iacobeni şi Falcău şi terminând cu Topliţa, Gurghiu, Sovata, Agăş, Mănăstirea Caşin, Dărmăneşti, Tulnici şi Năruja.

Un mare număr dintre aceste ocoale silvice se află în bazinul Bistriţei, de unde lemnul de rezonanţă, legat in plute, ajungea la Galaţi, iar de aici pe diferite căi, până în Italia.

Se inţelege că, la începuturi, maeştrii lutieri italieni găseau lemn de rezonanţă în apropiere, în muntii Alpi, dar pe măsură ce resursele au scăzut, ei s-au văzut obligaţi să-l caute în alte părţi, ajungând, în final până în ţinuturile noastre româneşti.

Ei au descoperit calităţile lemnului de rezonanţa provenit din Carpaţi, cumparându-l de la negustorii turci.

Este interesantă în acest sens informaţia anecdotica într-un anumit sens, furnizată de către Zoltan Negyesi : ‘’În vremea aceea Veneţia întrebuinţa mari cantităţi de lemn pentru vasele

2

corăbiilor. Turcii cu care dealtfel duceau dese războaie, livrau Veneţiei tot felul de articole de lemn gata confecţionate, printre care şi vâsle gata făcute dintr-un arţar splendid, dar care se frângeau uşor şi prin aceasta concurau la imobilizarea corăbiilor veneţiene în timpul ciocnirilor armate.

Andre Amati, preocupat de calitatea viorilor sale,a cumpărat o mare cantitate din aceste vâsle. 3). De sigur turcii nu comercializau numai produse din lemn gata făcute, de genul vâslelor amintite, ci vindeau şi mult lemn brut, printre care şi catarge, provenite din Carpaţi. Este suficient, cred eu, să amintesc că ‘’în 1823 au sosit în portul Galaţi 3615 catarge, formând 595 plute’’ 4). Dintre acestea o parte erau folosite de către turci în şantierele lor navale, majoritatea fiind însă exportate în toate ţările riverane Mării Mediterane, inclusiv în Italia.

Meşterii lutieri italieni au mai descoperit ceva în plus şi anume cum catargele provenite de la corăbiile turceşti capturate, constituiau un excellent lemn de rezonanţă. ‘’Lemnul de rezonantă folosit la construirea instrumentelor muzicale cu coarde, este în special din molid, datorită raportului favorabil dintre elasticitate şi densitatea acestui materal . Pentru a putea fi folosit la construcţia instrumentelor muzicale, specialiştii au stabilit că lemnul de rezonanţă trebuie să îndeplinească un număr mare de condiţii (13 la numar), printre care principale erau : să provina dintr-o regiune a cărei altitudine să fie cuprinsă între 800 şi 1500 de m, să aibă un sol umed dar mai sărac decât cel obişnuit acestei categorii de specii, perioada vegetativă scurtă, vârsta cuprinsă între 200 si 300 de ani, greutate specifică mică (între 0,40 si 0, 45 gr/cm), să fie lipsit de noduri, iar inelele anuale cât mai înguste, între 1-2 mm pentru vioară şi 2-3 mm pentru violoncel’’ .5).

Aceste condiţii au fost descoperite şi stabilite de către maeştrii italieni, care le-au şi codificat, în urma unor cercetări şi experimentări îndelungate.

Legat de aceasta, îmi aduc aminte de întamplarea urmatoare : În studenţie mergeam frecvent la concertele lecţie organizate duminic de către filarmonica ieşeană, îin sala de concerte ai cărei pereţi erau, practic lipiţi de cei ai căminului în care locuiam. În afară de audirea unor partituri muzicale, un profesor comentator, de obicei un muzician local, dădea auditoriului o sumedenie de explicatii si informatii interesante despre continutul operei muzicale interpretate, despre rolul fiecărui instrument din orchestră, eventual apariţia şi evoluţia acestuia, despre autor etc. Pentru mine tânăr, coborât din creirii munţilor, care până atunci nu mai văzusem de aproape nici un instrument muzical, în afară de fluer şi scripca şi cobza cuplului Vasile şi Genoveva Zupavel, ţiganii de pe Jgheabul Bătrân, asemenea concerte lecţie mi se păreau extrem de interesante şi instructive.
Odată un participant la concert l-a întrebat pe profesorul care ne dădea explicaţii, de ce în perioada contemporană nu se mai construiesc viori de calitatea celor făcute la sfarşitul sec. al XVIII-lea de către lutierii din Cremona ?

Profesorul, după câte îmi amintesc muzicianul ieşean Achim Stoia, a enumerat mai multe motive, printre care a ţinut să sublinieze că atunci se folosea un lemn bine uscat natural. Oare ce lemn de rezonanţă mai bine uscat natural exista atunci decât catargul unei corabii , provenit din Carpaţii răsăriteni, care zeci şi zeci de ani a stat în bătaia vânturilor şi a soarelui mediteranian ? Mai mult, în legătură cu lemnul de rezonanţă folosit din Carpaţi pe aceasta cale, sau

3

fie şi numai transportat pe mare, unii autori şi-au exprimat părerea că în timpul transportului se producea un proces de dezalcanizare a lemnului, precum şi o absorţie de săruri de calciu, care ar fi îmbunătăţit considerabil calitatea materialului. Toate acestea întăresc şi mai mult părerea că viorile cremoneze proveneau adesea din molidul de rezonanţa de pe pământurile patriei noastre’’. 6). Valoarea lemnului de rezonanţă din Carpaţi şi modul cum acesta a ajuns în mâinele lutierilor italieni, au fost recunoscute şi pe plan european.

Specialistul austriac F.S. Exner scria într-o lucrare apărută în 1876 că ‘’pădurile Bucovinei produc lemnele cele mai preţioase, lemn de rezonanţă excelent şi lemn de catarge pentru corăbii, a căror calitate nu poate fi întrecută pe piaţa mondială de nici un alt lemn’’ 7).

După I. Fetis, mare istoric francez, italienii au importat mult lemn de rezonanţa din Balcani şi din Principatele Române, afirmaţie care a fost dovedită pe baza de documente. Aici este cazul să menţionăm valoarea mondiala a lemnului românesc. Se ştie că Principatele Române subjugate Imperiului Otoman, erau obligate să plătească tributul anual, din care natural nu lipsea molidul de rezonantă, care era adus cu plutele pe Siret la Dunăre, de unde era transportat la Constantinopole şi apoi o parte lua drumul Italiei. Italienii construiau instrumente muzicale şi din catargele (din molid de rezonanţă), de la navele de război capturate’’. 8).

Iată citatul pe care istoricul Ion Ranca îl reţinuse, dar nu mai ştia din ce carte.

Atunci când cantitatea de lemn de rezonanţă de care aveau nevoie era insuficienta, italienii nu s-au sfiit să vină să-l caute şi sa-l ia direct de la sursă, adică din Carpaţii româneşti. Dovada acestei afirmatii o constituie şi faptul ca ‘’o parte din din masivul Gurghiu se numeşte şi astăzi Valea Italienească’’. 9). Afirmaţia este întărita, de asemenea, şi de denumirile italiene rămase la uneltele şi comenzile de lucru folosite astăzi de către ţapinarii noştrii, precum ţapina, marină, volta, varda etc.

Eu cred că opiniile atâtor specialişti pe care i-am enumerat mai înainte privind calitatea lemnului de rezonanţă din Carpaţii constituie o probă suficienta pentru a dovedi aprecierea de care acesta se bucură de multă vreme din partea beneficiarilor europeni.

Catargele şi lemnul de rezonanţă din munţii Rodnei şi ai Bistriţei au coborât pe Bistriţa şi Siret până la Galaţi, de unde exportate de catre turci au ajuns în multe ţări mediteraniene, inclusiv în mâinele lutierilor din Cremona.

Parafrazându-l pe regretatul profesor George Pruteanu cu a sa celebră emisiune de la televiziune ‘’Doar o vorbă să-ţi mai spun’’, înainte de a încheia acest capitol, aş mai avea de adăugat la cele spuse de muzicianul Achim Stoia, de la Filarmonica din Iaşi, următoarele : Viori de calitatea celor făcute de către lutierii italieni în sec. XVII – XVIII se fac şi în prezent, dar lucrul cel mai important este că ele sunt realizate chiar în Romania, la Reghin. Este şi normal să fie aşa, localitatea aflându-se în imediata apropiere a unui bazin cu păduri de molid şi de brad al caror lemn de rezonanţă, am văzut, a fost cunoscut şi apreciat de multă vreme de către lutierii din Italia.

‘’În ce priveşte România construcţia de viori a apărut mai târziu. Ea a apărut mai întâi in Transilvania, datorită unor lutieri germani şi maghiari…… In Transilvania a luat fiinţă o fabrica de instrumente muzicale din Reghin, cunoscută prin calitatea instrumentelor ei exportate azi în Anglia

4

şi în alte ţări. Aici a lucrat cunoscutul lutier Roman Boiangiuc, astăzi pensionar, care a creat acolo o şcoala de luterie românească între a cărei reprezentanţi am cunoscut pe Ion Luca şi colectivul său de lutieri, experţi, care construiesc faimoasele lor viori de tip Stradivarius’’. 10).

Afirmaţiile de mai sus nu sunt vorbe aruncate în vânt de către mine, profan, care şi-a format pospaiul de cultură muzicală audiinnd concertele lecţie organizate de către Filarmonica din Iaşi, ci le-a făcut un expert în materie, profesorul doctor Ion Sârbu, un erudit cunoscător al fenomenului muzical, autorul monumentalei lucrări Vioara şi Maeştrii săi, de la origini până azi.

Calitatea lemnului românesc şi arta meşterilor din Carpaţi sunt apreciate în lumea cea mai fină a lutierilor din Cremona, în Italia, oraşul lui Stradivarius, acolo unde într-un catalog al producatorilor de viori este înscrisă, la poziţia a 11-a, marca Gliga’’. 11).

Vasile Gliga este creatorul, în timp, a celei de a doua fabrici de instrumente muzicale cu coarde din Reghin, dar este cea mai mare din punct de vedere al producţiei. Cei 300 de muncutori – artisti ai acestei fabrici produc anual 40.000 de instrumente cu coardă şi arcuş, din care mai mult de jumatate sunt vândute în Statele Unite ale Americii, restul ajungând în Germania, Japonia, Australia şi în alte ţări de pe cele cinci continente, inclusiv în România.

Toate cele relatate mai înainte confirmă încă odata, dacă mai era necesar, justeţea zicalei ‘’Omul sfinţeşte locul’’ că prin munca, pricepere, pasiune şi voinţă se pot depăşi obstacole şi obţine rezultate care înainte erau de neimaginat.

Bibliografie :

1.  M. Badea, Problema gospodăriri pădurilor cu lemn de rezonanţa, Revista Padurilor, nr.7/1965 V. Grapini, Molidul de rezonanţă, Revista Pădurilor nr. 7/1967, 3) Zolan Megyesi, Vioara şi constructorii ei, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1962, pag. 37. 4) Sergiu Columbeanu, Aspecte ale istoriei navigaţiei române, în Studii nr.  25, pag. 735. 5) Valeriu P Vaida, Instrumente muzicale cu coarde şi arcuş, Ed. Muzicală, Bucureşti 1958, pag. 30 şi 31. 6) Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucuresti, 1993, pag. 227. 7) Dr. Ion Sârbu, Vioara şi maeştrii ei, de la origini până azi, Ed. Info-Team, Bucureşti, 1998, pag. 37. 8) Dan Gheorghe, Urmaşul lui Stradivarius de la Reghin, în România Liberă, 17 ianuarie , 2009.

Constantin Cojocaru – Ţuiac