Excelența limbii române
– Cât de deșteaptă este limba română? –
(I)
(Avertisment: textul de mai jos suferă de pe urma neputinței mele de a marca prin caractere diferite – aldine etc., cuvintele care fac obiectul comentariilor. Atâta pot și eu pe internet!)
Am primit pe site-ul meu, www.ioncoja.ro, un comentariu surprinzător, pe marginea textului intitulat DONAULAND – țara lucrului bine făcut. Comentariul sună cam așa:
„Prima noastră tragedie e că vorbim limba română fără să o mai înțelegem! O limbă mai deșteaptă de câteva ori față de noi, românii de azi! Mă întreb de câte ori o fi mai deșteaptă față de nemți?!”
și este semnat de domnul D. Ciovică, alias pseudonimul cu care semnează, cidromania.
Dacă am înțeles bine, prin scurtul său mesaj domnul Ciovică ar susține următoarele:
1. Că nu mai înțelegem, că nu mai stăpânim mecanismele limbii române, pe care o vorbim fără să ne pricepem să punem în valoare tot ce ne oferă limba română ca posibilități de exprimare. Dacă mi se permite o comparație, aș face-o cu mine însumi, care folosesc un laptop și un telefon mobil, care au de la mama lor o mulțime de funcții pe care eu nu știu să le pun la treabă. Când îi văd pe toți puștanii câte minuni fac la telefonul lor mobil îmi vine să mă închid în casă și să mă dau dispărut… În cazul limbii române, toți vorbitorii ei se află în situația mea, nu știu să folosească întregul potențial expresiv al limbii române. Consolarea noastră ar putea fi aceea că în situația asta se află fiecare limbă…
2. Această situație are totuși ceva „tragic” în ea, care ar trebui să ne îndurereze sufletele, să ne întristeze, și să regretăm că s-a ajuns aici.
3. Limba română este „mai deșteaptă de câteva ori față de noi, românii de azi!” Am subliniat că e vorba de românii de azi, nu și cei de odinioară. E logic să fie așa: limba română, ca orice creație sau invenție umană, are un autor. Acest autor sunt românii de odinioară, de pe vremea lui Eminescu, a lui Matei Basarab, a lui Traian și Decebal, îi includ așadar și pe daci, și pe latini, printre autori, printre cei care au modelat limba română. Cu alte cuvinte, „deșteptăciunea” limbii române ne spune cât erau de deștepți autorii, românii de altădată! Nu greșesc dacă nu-i uit nici pe vechii indo-europeni, primordialii!
Cu alte cuvinte, „deșteptăciunea” limbii române ne spune cât erau de deștepți autorii, românii de altădată! Strămoșii noștri!
4. Lumea zice că românii de azi, așa de rău cum au ajuns, sunt totuși mai deștepți decât nemții de azi. De aici și întrebarea domnului Ciovică referitoare la nemți, având sensul că limba română este încă și mai deșteaptă dacă o raportăm la nemți… Să înțeleg că domnul Ciovică a vrut să spună că limba română este mai deșteaptă și decât germana?… Vom lua în calcul și această ipoteză, altminteri greu de verificat, dacă nu chiar imposibil.
Dezvolt cele de mai sus prin cele ce urmează:
Aș zice că am susținut și eu, în cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic, cum că românii s-au cam prostit în ultima vreme, majoritatea dintre ei, cel puțin. Una dintre dovezi este faptul că nu mai sunt în stare să respecte regula după care limba română ne cere să folosim cuvintele datorită, mulțumită, grație, în opoziție cu cuvintele din cauza, din pricina. Căci – și dau acum un exemplu pe care l-am dat și înainte de 1990, studenților: una e să spui mulțumită Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi, și cu totul alta e să spui din cauza Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi…
Cel mai des auzi folosindu-se cuvîntul datorită în locul locuțiunilor din cauza, din pricina… În enunțuri precum accidentul s-a produs datorită vitezei excesive… Cred că am auzit și că unii oameni se îmbolnăvesc sau chiar dau ortul popii datorită unei cauze, cum ar fi neatenția medicilor: a murit datorită tratamentului greșit!…
Cu alte cuvinte, prin cele două serii de cuvinte și locuțiuni, limba română ne obligă să nu vorbim despre o cauză, care a produs anumite efecte, fără să facem deosebirea între cauze cu efecte bune, pentru care rămânem îndatorați (vezi datorită) și avem motive să mulțumim cuiva (vezi mulțumită), și cauze cu efecte neplăcute, regretabile. În acest din urmă caz precedăm enunțarea cauzei de locuțiunile din cauza, din pricina. Acestea sunt cauze care ne …cauzează!
Adică, limba română, ca toate limbile pământului de altfel, ne obligă să gândim, să medităm, căci avem mereu de făcut o alegere. În cazul de față, să apreciem dinainte despre ce cauză este vorba. Ne cere să precizăm poziția noastră față de efectele cauzei. Sunt cu plus sau cu minus? Ne convin sau nu? Repet cuvîntul, căci este important, alegere!
E un fel de a spune că „ne obligă”. Unii vorbitori, normal de inteligenți, sunt conștienți de sensul cuvintelor și de legătura dintre ele, și leagă în mintea lor cuvîntul datorită de cuvintele înrudite dator, datorie, îndatorat etc., și nu-l pot folosi pe datorită cu privire la o cauză producătoare de efecte pentru care nu rămâi nimănui dator, ci dimpotrivă!… În mintea altor români însă, nu se face legătura dintre datorită și cuvintele celelalte, așa că ei nu au de făcut nicio alegere! Au o viață mai ușoară decât ceilalți români! Au și mintea mai odihnită, mai aerată, bate vîntul nestingherit prin vidul din creierașii lor!…
Această distincție, între efecte bune și efecte rele, se face și-n alte limbi, bunăoară în franceză… Una e să spui grâce à toi și alta e à cause de toi.
Cele de mai sus sunt un bun exemplu pentru ideea că limbile au un nivel de inteligență, de intelectualitate, de înțelepciune aș zice, care depășește nivelul multor vorbitori… Un nivel intangibil pentru mulți dintre noi!
Pentru subiectul pe care ni l-am propus este nevoie să găsim însă câteva exemple și situații care privesc numai limba română! Eventual, în comparație cu franceza! Să găsim ceva ce funcționează în limba română, dar în franceză nu există, nici nu există…
Franceza este o limbă de la care românii au împrumutat o sumedenie de cuvinte. Cam toate limbile europene au luat din franceză cuvinte, de regulă multe. Acele cuvinte, de cele mai multe ori, franceza le luase și ea din limba latină, unele din greaca veche, limbi al căror prestigiu a avut rolul său atunci când cuvintele respective au fost împrumutate din franceză de alte zeci de limbi, devenind vocabular internațional.
Chiar și engleza, azi stăpâna planetei, a luat multe cuvinte din franceză, limbă care s-a vorbit secole de-a rândul în lumea bună din Anglia, inclusiv la curtea regală. Se cunoaște faptul că în limba engleză multe cuvinte franțuzești și-au schimbat aproape radical înțelesul. De pronunție nu mai vorbesc!…
Nu știu dacă am dreptate sau nu, dar impresia mea este că în limba engleză neologismele care și-au modificat sensul au pățit cam toate același lucru: sensul lor a fost ușurat de încărcătura lor metafizică prea mare, atunci când o aveau. Am în vedere cunoscuta listă de „falși prieteni” pe care îi întâlnești când începi să înveți limba engleză. În principal, e vorba de cuvinte franțuzești sau latinești, al căror sens în engleză a devenit mult mai concret. Cf. to determine, formal, apply, application etc.
N-aș zice că limba engleză se poate lăuda cu soarta acestor cuvinte. Determinarea, bunăoară, este un fenomen complex, mai ales când funcționează în ambele sensuri, iar termenul respectiv este unul filosofic dintre cei mai importanți! La fel, a aplica, după DEX, „A raporta un principiu general la un caz concret, particular”. Nu-i de colo pentru unii „să aplice”, cu sensul din română, păstrat din franceză!… Pe englezește este la îndemâna oricui!
Cu unele cuvinte împrumutate din franceză (latină) s-a întâmplat însă în limba română un lucru mult mai interesant. Am în vedere cuvinte franțuzești ca operation, emission, station, nation, attention etc. Franțuzul nu are nicio dificultate în a folosi aceste cuvinte. Ajunse în limba română, aceleași cuvinte ajung însă să pună probleme serioase românilor, care sunt obligați de limba română să facă o alegere, între două cuvinte, care provin amândouă din același neologism: emisie și emisiune, reacție și reacțiune, porție și porțiune, rație și rațiune, operație și operațiune, chestie și chestiune, stație și stațiune, atenție și atențiune… Și așa mai departe, o listă destul de lungă: posesie – posesiune, depresie – depresiune, formație – formațiune, profesie – profesiune, lecție – lecțiune, funcție – funcțiune, fracție – fracțiune etc.
Iar unii români, cum spuneam, nu trec acest test, și așa se face că-i auzi pe stricătorii de limbă de la televiziuni că nu sunt în stare să facă nici măcar deosebirea între emisie și emisiune, de pildă… Ei sunt tot timpul în emisie, au invitați care intră și ei în emisie… Cum să nu închizi televizorul?!…
(Mai trebuie amintit că uneori în asemenea perechi termenii sunt sinonimi, dar tind să se deosebească stilistic: impresie – impresiune, obiecție – obiecțiune, ocazie – ocaziune și altele. Aș zice că sufixul -iune dă un aer de prețiozitate enunțului. Este posibil ca această fază să fie intermediară, precedă momentul când cele două cuvinte vor deveni semantic distincte.)
Nu este exclus ca acest proces să fi debutat la unele cuvinte mai vechi: sălbăticie versus sălbăticiune… Oricum, sistemul de derivare a cuvintelor din română este un capitol care fascinează dacă este privit din unghiul nostru de vedere, ca expresie a creativității, a istețimii celor care l-au dezvoltat, comparativ cu ce moștenisem din latină și, mai ales, comparativ cu celelalte limbi romnaice. De limba franceză nici nu poate fi vorba în această comparație…
Așadar, multe neologisme au generat în română o pereche de termeni care nu sunt sinonimi, ci în mod subtil se diferențiază. Românii au simțit nevoia să diferențieze aceste sensuri, să le distingă clar. În franceză, din care am împrumutat acele cuvinte, subtila distincție nu se poate face!…
Mă încumet să fac următorul comentariu: cum spuneam, toate limbile europene, dar multe și de pe alte continente, au împrumutat cuvinte din vocabularul internațional, multe de origine franceză (respectiv latină sau greacă). Aceste cuvinte au avut polisemia lor, adică denumeau, în funcție de context, mai multe sensuri deosebite! Limba română, foarte des, a ajuns să diferențeze aceste sensuri, să „dezambiguizeze” cuvintele respective, făcând dintr-un cuvînt două! Fiecare cu alt sens!
Nu refacem povestea întreagă, cum de le-a venit românilor această idee. Ne referim numai la rezultat! Iar rezultatul ne permite să conchidem că românii din secolul al 19-lea, când au intrat cele mai multe neologisme de acest soi, au fost niște persoane istețe, creative, care au descoperit un procedeu cu totul inedit de a îmbogăți posibilitățile de exprimare oferite de graiul părintesc. Procesul respectiv nu s-a mai produs în nicio altă limbă dintre multele limbi în care au pătruns asemenea neologisme.
În felul acesta limba română a devenit o limbă ceva mai dificilă, care pune în fața vorbitorilor ei o problemă în plus, obligându-i să aleagă, iar alegerea poate fi câteodată greșită. Așa cum constatăm la o mulțime de …emisii TV, chiar cu subiect sau profil cultural unele! Sau când în metrou suntem avertizați incorect: Atenție! Se închid ușile! Corect: Atențiune! Așa cum sună și comanda din armată, atunci când apare un ofițer în preajma unor trupeți! Atenția este un proces psihic, atențiune(a) este un avertisment. Te duci la primărie, în audiență, cu o …atenție! Nu cu o atențiune! (Bag de seamă că nu prea poate fi articulat substantivul atențiune! Se pare că-l folosim mai mult la vocativ, ca interjecție, aproape!)
E de subliniat că aceste cuvinte, în limba lor de origine, din care noi le-am împrumutat, nu puneau nicio problemă vorbitorilor. De ce și-au complicat românii existența inventând aceste dublete? În niciun caz ca să gândească mai puțin când vorbesc! Românului, când rostește cuvîntul emisie, i se pretinde să gândească mai mult decât franțuzul care pronunță cuvîntul emission. Românul trebuie să fie sigur că așa e corect, că despre emisie e vorba, iar nu de o emisiune…
E un subiect ce poate fi urmărit în zeci de limbi: ce s-a întâmplat cu cuvintele împrumutate de aceste limbi din franceză? Ceea ce constatăm că s-a întâmplat în limba română este un fenomen unic. Iar acest fenomen – o mai spunem o dată, denotă inventivitate, inteligență, creativitate, istețime etc. În „proporție de masă”!… Nu trebuie să ne stânjenească acești termeni. Sunt termenii potriviți. Iar adevărul pus astfel în evidență nu strică să-l spunem de mai multe ori, căci a fost până acum prea puțin luat în seamă!
Nu mă îndoiesc că în fiecare limbă găsim dovezi de creativitate, inventivitate, inteligență… Dacă ar poposi vreodată niscai extratereștri pe Terra, e lucru sigur că se vor minuna cât de isteți se dovedesc a fi oamenii prin strucutra și regulile de funcționare ale limbajului uman. E un subiect pe care l-am discutat cu alte ocazii, trecem deocamdată peste el și ne întoarcem la dovezile că românii e deștepți foc, iar lucrul acesta se vădește și prin graiul lor, prin anumite particularități ale acestuia!
Ca să închei ideea dezvoltată mai sus, trebuie să observăm că ceva asemănător s-a întâmplat încă din antichitate: sunt câteva cuvinte latinești care s-au păstrat în limba română sub două forme, ușor diferite fonetic, dar și semantic: tată – tătâne, lume – lumină, oaspe – oaspete, jude – județ… E vorba de substantive imparisilabice, a căror rădăcină la nominativ se deosebea oareșicât de rădăcina de la celelalte cazuri. În general, în limbile romanice substantivele latinești s-au păstrat cu forma lor de acuzativ. Autohtonii romanizați, învățând latinește care cum a putut, au simplificat „la greu” morfologia atât de complicată a limbii latine. Așa că, reducând flexiunea nominală la o singură formă, au avut de ales între nominativ și acuzativ și au ales forma de acuzativ, caz folosit mai des decât nominativul, se pare.
Dacă ne raportăm la ce s-a întâmplat cu neologismele mai sus comentate, ne tentează ipoteza că tot așa, vorbitorii limbii latine pentru care cuvintele respective erau cuvinte împrumutate, sunt autorii acestei găselnițe: au păstrat și pe lumen, dar și pe luminem, devenit lumină. Și pe raata, dar și pe tatanem, devenit tătâne… Și cine erau acești „vorbitori al limbii latine pentru care cuvintele respective erau cuvinte împrumutate”, precum neologismele din secolul al XIX-lea? Aceștia erau autohtonii geto-daci care împrumutau de fapt limba latină în întregul ei!…
Pe jumătate glumesc, pe jumătate sper să fie ceva adevărat în concluzia / ipoteza că în tratamentul special de care au avut parte neologismele mai sus comentate am avea de-a face cu o „atitudine” moștenită de la daci… Că ei au avut primii ideea de a distinge semantic între două variante de pronunțare.
Dacă mă înșel, ar trebui să găsim și-n alte limbi romanice dublete de tipul lume – lumină, jude – județ. Din nominativul lumen avem lume, din acuzativul luminem avem lumină. Din judex avem jude, iar județ din forma de acuzativ judicem…
Oare să aibă răsunet și peste două mii de ani anumite deprinderi lingvistice ale dacilor? N-ar fi acesta singurul caz… Am mai identificat asemenea „răsunete”, dar numai în materie de fonetică: persistența unui genotip dacic care, în anumite împrejurări, răzbate în vorbirea unor semeni de-ai noștri. De data aceasta ar fi o situație cu totul excpțională, de aceea nu ne grăbim să o proclamăm ca ipoteză propriu-zisă. Mai așteptăm, să găsim și alte situații similare.
(va urma)
Ion Coja
Dacă erau înțelepți înaintașii noștri ar fi luat doar acele neologisme absolut necesare și n-ar fi întrelăsat (neglijat) acele cuvinte moștenite sau înformate (compuse) pe teren românesc. Tind să cred că limba își pierde caracterul său prin hibridizarea asta cu prea multe neologisme. Nu știu de ce cred unii că limba Română nu era suficient de expresivă și acum două secole! Aveau ideea cea bună, îmbogățirea limbii prin reintroducerea arhaismelor și a regionalismelor, iar acolo unde conceptul nu putea fi exprimat prin resurse proprii un împrumut cu cap, inteligent, trecut prin filtrul unor transformări clasice graiului nostru. Fără abateri (excepții)!
Vrei expresivitate și snobism, ia și folosește latinismele noastre de la gura țăranului daco-roman: a comânda, a aiepta(reiepta), a se retări, supletură, apusat, armânt, a feri (cu tot semantismul bogat), a înfărma, stavăr, a (se) sâneca, a sumite, etc. Vrei să fii și mai snob decât ești, ia și spune carule (pe Târnave; dragule) sau aruncă și un „văi!” (pleacă!) moștenit din lat.via undeva pe Valea Iadului din Crișana.
Nu merge mai la suflet un reg.prunar(iu) din prun (Mold., Trans.; pom) decât pomicultor? Om „volatil” sau râmboi, i se năzare – a i se râmboci, a otrăvi sau a topseca, căștigă (Huned.) sau solicitudine/grijă?
Naie, nu navă, noian, nu golf, a brudi sau a naviga..și așa mai departe.
Cred că am primit de la strămoși „pohta” asta bolnavă de a privi mereu peste gardul vecinului și de a jindui ca un animal hămesit la bunurile ăluia. Niciodată nu suntem mulțumiți cu ce aveam, nici nu realizăm ce avem, ce pierdem în procesul ăsta mai nou al globalizării.
Ce avem noi și nu au alții? De ce nu valorificăm la maxim ce aveam, apoi ne uităm și pe la alții ce au de folos pentru noi.
Vrem expresivitate mai mare, hai să readaptăm tot ce avem mai bun prin vechile cazanii, prin dicționare și monografii. Între limbajul rigid sau împănat de tot felul de vorbulițe academice și limbajul vechilor traduceri ale Biblie sau scrieri vechi, prefer pe acestea din urmă. E mai curată limba celor din vechime, avea bogăție, caracter și noimă.
Dacă te duci să studiezi unele cuvinte pe linie IE îți dai seama cât de aproape de matcă te întorci și prin cuvintele considerate sau chiar fiind slavice.
Că tot veni vorba de „atențiune” amintesc vechiul și popularul nostru „păzea”. A se păzi (a străjui, a observa) vine din rad. IE *speḱ-, *speg’- https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/spe%E1%B8%B1-
https://en.wiktionary.org/wiki/specio#Latin
https://dexonline.ro/definitie/p%C4%83zi
alb.pashë (a privi, a observa) – a păují, păujésc, vb. IV (reg.) 1. a purta de grijă; a îngriji bine.
Sunt unele cuvinte absolut adorabile, folosite într-un teritoriu restrâns sau în câteva scrieri foarte vechi! E aproape un sacrilegiu faptul că preferam să folosim cuvintele altora în dauna celor moștenite și probate de trecerea timpului.
Acum vă urez așa cum numai țăranul din nordul pitoresc al țării știa s-o facă, Dumnezeu să vă trăiască!
Fara indoiala, asa cum a mai spus cineva, limba rom^na este o limba foarte inteligenta.Acuma daca este mai desteapta decat o limba sau alta, asta ramane in domeniul subiectivului.Orientativ s-ar putea face o vaga apreciere care sa tinda putin spre obiectivitate daca s-ar traduce opere ale marilor ganditori dintr-o limba intr-alta.Vorbind de propusa rom^na vs germana, s-ar putea aprecia probabil in ce masura opera lui Kant tradusa in rom^na pastreaza esenta gandirii lui Kant si invers, in ce masura Blaga tradus in germana ram^ne acelasi Blaga.Si aici insa sunt destule variabile (una din ele fiind calitatea traducerilor).
Interesant e că, înainte de a admira acum cîteva minute erudiția d-lui prof. Ion Coja etalată în acest articol, am întîlnit extraordinara petiție de la http://www.petitieonline.com/vrem_adevarul_despre_aurul_furat_de_la_rosia_montana
Nu cred în coincidențe!
Am pus pe site articolul recomandat. Tot binele.
p.s. N-am înțeles despre ce coincidență a fost vorba!
Mie mi se pare ca autorul porneste in cateva rationamente de la coada la cap. Eu stiam ca ceva imprumutat, daca e complicat, cel ce imprumuta tinde sa simplifice treaba, nu s-o complice si mai tare. Dovada romanii nostri de azi, care folosesc din ce in ce mai putine cuvinte din cele aproximativ 1500 din fondul lexical principal (Eminescu folosea 5000, dar el era EMINESCU!) Si totusi limba romana este extrem de bogata in cuvinte, nuante si arhaisme (circa 200000, poate mai putine, poate mai multe, nimeni nu stie sigur) iar romanii folosesc doar cateva sute – si aceste sute tinzand spre limita minima DIN CAUZA limbajului de lemn modern, european, impus de televiziuni (inainte il aveam pe cel ceausist). Limba e vie, pierde termeni si adauga termeni, si cu cat e mai bogata in cuvinte cu atat e mai veche. In orice caz noul DEX al Academiei, care ma trimite sa invat frantuzeste si si sa consult dictionarul explicativ al limbii franceze, este o mare gogomanie inutila si mult prea scumpa (financiar vorbind) ca sa arunc banii pe asa ceva – parerea mea. Iar eu constat ca greselile de alegere a termenilor – emisie-emisiune, de exemplu – se regasesc in limbajul zilnic al romanilor doar in cazul neologismelor, nu si in cazul vechilor vorbe, care sunt multe si bogate – daca romanul ar avea posibilitatea sa le re-foloseasca in urma unei politici culturale si editoriale inteligente la nivel de ministere si media. Dar cer prea mult, nu-i asa?
Limba romana este extrem de inteligenta. Si ca orice entitate inteligenta, se tine si de glume! De exemplu, atunci cand comentatorii de televiziune intra in emisie ( in loc de a spune ca intra in emisiune) ei de fapt spun involutar un mare adevar. Principala lor activitatea consta in a emite prostii si aberatii. Tot intr-o astfel de capcana a cazut si Ion Iliescu, pe cand ii placea sa afirme ca FSN-ul este o emanatie a revolutiei. Daca te uiti in dictionar si cauti cuvantul emanatie, dai de emanatiile radioactive, care dupa cum se stie sunt extrem de nocive!
In romanul meu „Cei 7 beduini” aparut in 2013, exista un dialog intre doua personaje, TIc (de la teacher, fiindca omul era profesor de psihologie) si Doc (care era doctor de profesie). Discutia lor avea ca tema… homeopatia.
„Tic s-a dus la măsuţa unde prepara ceaiul şi a mai umplut odată cana lui Doc. Apoi a revenit la masa de discuţii:
Tic: Hai să-ţi povestesc acum ceva interesant! În tinereţe, m-am ocupat de un studiu de psihologie comparată şi ca să-ţi faci o idee cu ce mă ocupam, am să-ţi dau câteva exemple care-mi vin acum în minte. Când două lucruri seamănă foarte mult, românul spune că sunt ca două picături de apă în timp ce englezul apreciază că ar fi ca două boabe de mazăre. Când cineva se smiorcăie fără motiv, românul afirmă că plânge cu lacrimi de crocodil în timp ce englezul că plânge cu ajutorul unei cepe (şi asta, în ciuda faptului că un englez a văzut de-a lungul vieţii lui cu siguranţă mai mulţi crocodili decât un român, în timp ce românul are cel mai ridicat nivel de trai la consumul de ceapă). De asemenea, românul când merge la serviciu n-o face ca să muncească, ci cum singur recunoaşte, ca să câştige un ban, ca şi cum munca ar fi pentru el un fel de loterie. (De multe ori si este!) Neamţul însă la muncă nu-şi propune să câştige, ci să merite un salariu, pentru că în limba lor verbul care exprimă acţiunea de a fi retribuit (verdienen) este derivat din verbul „a merita” (tot verdienen). lată deci că, deşi nu ne cade bine, trebuie să recunoaştem că neamţul are faţă de muncă o atitudine mai adecvată decât a noastră!
Pe timpul când lucram la acest studiu, am întâlnit 2 expresii care îmi sugerau un defect de logică în vorbirea poporului nostru. Când se spune la români că un om are sânge rece aceasta înseamnă că este
perfect stăpân pe el, este un om calculat, care iese cu bine din situaţii critice. Când însă zicem că mi-a îngheţat sângele în vine, înţelesul este exact opus, adică m-a cuprins o groază cumplită, sunt speriat de moarte. Am căzut pe gânduri în faţa acestor 2 expresii atât de asemănătoare în conţinut şi perfect opuse ca sens. Enigma aceasta am reuşit s-o dezleg doar când am început studiul homeopatiei.
Doc: Totuşi, homeopatia asta este foarte ciudată! Pentru mine este tulburătoare ideea că unui nebun îi dai mătrăgună în doză infinitezimală ca să-l faci bine, în timp ce un om sănătos, dacă ia mătrăgună, înnebuneşte. Asta înseamnă deci că omul sănătos nu este decât un nebun infinitezimal…”
Pentru cei care nu au notiuni de homeopatie, le spun doar ca acest sistem medical trateaza bolile cu…ceea ce le produce, dar in doza infinitezimala. Deci, un produs, in functie de concentratia lui, are asupra omului efecte contrare! Limba romana este atat de inteligenta, incat respecta chiar si acest principiu homeopatic, descoperit cu vreo 1000 de ani dupa nasterea ei! „A avea sange rece” este total opus cu” a-ti ingheta sangele in vine”, asa cum matraguna in doze infinitezimale, poate vindeca nebunii care au innebunit luand doze mari de matraguna.
Si daca tot am deschis discutia pe o tema lingvistico-psihologica, dau mai jos din aceeasi carte un alt fragment cu un studiu al lui Tic, in urma caruia a si fost condamnat prin 1960. Lucrarea lui purta titlul „Incompatibilitatea psihologică dintre sufletul românesc şi limba rusă” :
„În această perioadă de mare dragoste pentru poporul sovietic, a apărut lucrarea Profesorului care era foarte bine documentată şi argumentată. Cum se poate, afirma Profesorul în lucrarea sa, ca un cuvânt precum nauka (ştiinţă) să ne cadă bine, când în româneşte cuvintele „năuc” şi „năuceală” au sensul de „prost” şi „prostie”. Cât de plăcut poate suna pentru urechile noastre frumosul cuvânt „piş” (în limba rusă însemnând „a scrie”) când
pe noi, din fragedă pruncie, ne duce cu gândul la cu cu totul altceva, nu la a
pune mâna pe creion. Ce să mai vorbim de stufoasa paletă de cacofonii cu care este atât de bine împănată limba rusă, încât zbârleşte pielea pe spinarea oricărui român adevărat. Cuvinte precum „cachim”, „cacaia”, mai directul „cac” sau teribilul „cacoi” nu ne pot face altceva decât să ne stea mintea-n loc. Românul, spunea Profesorul cu mândrie, este al naibii de inteligent şi asta pentru că, stând în bâtă şi păzind oile, mintea i-a umblat slobodă, pe toate coclaurile ca vodă prin lobodă, exersându-se.
Cum se poate explica altfel incapacitatea sa de a învăţa limba rusă (de vreme ce e în staresă înveţe engleza, franceza sau chiar germana într-un timp de 3 ori mai scurt) decât tocmai prin această incompatibilitate? Oare nu-i şi rusa tot o limbă ca oricare alta? Ştim că în viaţă sunt lucruri foarte asemănătoare, aproape identice, cum ar fi pantoful stâng şi cu cel drept.
Şi totuşi, pantoful stâng nu intră pe piciorul drept şi nici invers! Şi fiindcă nu vrem să ne stricăm picioarele şi nici să scâlciem pantofii, va trebui, deşi ne doare inima, să renunţăm la speranţa de a mai citi vreodată în original „Tânăra Gardă” de Alexandr Fadeev sau „Aşa s-a călit oţelul” de Ostrovski.
Înţeleg foarte bine de ce un student, după ce a învăţat 7 ani la şcoală limba rusă, spunea în continuare Profesorul, nu ştie bine nici literele, căci deschizând o carte scrisă în limba rusă, românul simte o ameţeală care-l… năuceşte.”
Nota: Ca sa nu intre nimeni la idei, mai spun ca personajele Tic si Doc sunt imaginare, desi n-ar fi de mirare sa existe cazuri reale foarte asemanatoare.
Orice limba e frumoasa cind e vorbita de o femeie frumoasa .
https://www.youtube.com/watch?v=q4v1nDa7tLY
Excelent comentariu, s-ar putea să mă folosesc de el și am să vă citez!
Izîdirăți o mulțime de idei pentru o tema controversata,eu cred in continuare ca vorbita limbă de pe teritoriul țării nostre este cea mai cu moț dintre toate,chiar daca studiai punțintel altele degeaba, franceza germana și recent chineza coreeana ,vorba colegilor arabi si greci(e mai grea Romana fața in fața cu ale lor deci …sa mai intrebam si pe alții)
E riscant să zici că o limbă este superioară alteia – „mai cu moț”! Fiecare limbă cu moțul ei!