Situația evreilor din România 1939-1941,

(carte interzisă în 1994 și trimisă la topit)

Pag. 05; (textul cărții începe cu pagina 5)

Notă explicativă (1)

Paginile numerotate de la 15 la 401 cuprind textele din care a fost alcătuită lucrarea Situația evreilor din România, vol. I (1939-1941) partea întâi.

Precum se vede din foaia de titlu facsimilată, autorii acestei lucrări sunt Dr. Ion Alexandrescu, Dr. Constantin Botoran, Dr.Ion Calafeteanu, Colonel (r) Dr. Nicolae Ciobanu, Florica Dobre, Locotenent-colonel Alexandru Duțu, Irina Duțu, Colonel (r) Aurelian Miriță, Locotenent-colonel Alexandru Oșca, Locotenent-colonel Petre Otu, Gheorghe Pintilie, cu colaborarea dumnealor Dr. Maria Covaci, Ion Neacșu, istorici binecunoscuți cu toții.

Lucrarea datată 1994, avea într-adevăr să apară în acel an. A fost tipărită într-un tiraj corespunzător importanței subiectului tratat și urma să fie lansată și difuzată după tipicul consacrat. În preziua lansării însă, cartea a fost oprită de la difuzare și trimisă la topit, fiind așadar literalmente distrusă, și asta din dispoziția (ordinul) domnului Augustin Buzura, președintele Fundației Culturale Române, sub a cărui egidă s-a întocmit volumul. S-au salvat totuși câteva exemplare și copia unuia a ajuns, după ani de zile, în biblioteca Uniunii Vatra Românească, filiala București, adusă de unul dintre cei mai respectabili fondatori ai organizației noastre. Comitetul director al UVR – București a decis publicarea acestei cărți, considerând că avem de-a face cu o lucrare științifică de o probitate ireproșabilă, totală, concepută în respectul dplin al adevărului și al ființei umane. Deplângem, în această ordine de idei, precaritatea principiilor și a motivațiilor în temeiul cărora s-a produs gestul inadmisibil într-o societate civilizată de a împiedica publicarea unor documente istorice al căror loc este în conștiința publicului și în sfera de interes și cercetare a specialiștilor.

Evident, dl. Augustin Buzura va fi să dea explicații publice despre tot ce a fost. Sperăm că deslușirile sale nu vor scădea cu nimic din statura morală a omului și a scriitorului cu acest nume, dând astfel o meritată satisfacție cititorilor, deloc puțini, care îl prețuiesc pe Augustin Buzura în mod deosebit. Subsemnatul, în urmă cu câteva săptămâni, întrebându-l pe Augustin Buzura despre acest „incident”, am înțeles că în felul acesta, trimițând cartea la topit, președintele Fundației Culturale Române a cedat presiunilor exercitate de câțiva lideri ai comunității evreiești din România, cărora li s-a părut inadmisibil faptul că printre materialele cu valoare de document istoric au fost inseriate și câteva articole de ziar…

Mai multe despre acest veritabil libricid vom afla acum, probabil, când republicarea cărții face din cele petrecute în 1994 un caz public imposibil de trecut sub tăcere.

O bună parte din documentele pe care autorii cărții le-au salvat din neantul depozitelor de arhive au o anumită forță probatorie în disputa care se duce de ani de zile pe tema producerii unui holocaust anti-evreiesc în România anilor 1939-1944. Presupunem că acest aspect a determinat gestul pripit, dar atât de expresiv, fără voie dezvăluitor și mărturisitor al celor care au cerut distrugerea cărții. Lăsăm cititorilor, îndeosebi specialiști, să decidă singuri sensul probațiunii pe care o fac aceste documente, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt unanime în a susține una din teze. Deseori constatăm o contradicție vădită între aceste documente, ceea ce ar dovedi că disputa amintită nu se încheie acum, prin publicarea documentelor de față. Credem însă că gestul de a opri de la publicare aceste documente are o forță probatorie copleșitor mai mare. Este un gest mai elocvent decât toate dovezile istorice posibile. În mod normal, această fărădelege pune capăt disputei despre holocaustul din România. Căci gestul de a pune pumnul în gură adversarului dovedește reaua credință a făptașului, grija nefericită de a ascunde adevărul, preocuparea sistematică și conștientă de a împiedica aflarea adevărului. O asemenea atitudine este caracteristică numai celor care știu că se înscriu în fals și în minciună prin ideile și tezele promovate.

Or cei care au împiedicat difuzarea cărții „noastre” sunt acei reprezentanți ai comunității evreiești din România care și-au făcut un scop al existenței lor ratate din a convinge lumea și în primul rând pe români că românii, autoritățile guvernului Antonescu, au ucis câteva sute de mii de evrei…

Pe ringul de box, într-un asemenea moment al disputei, un arbitru corect oprește meciul și îl declară învins prin descalificare și excludere din viața și lumea sportivă pe combatantul care s-a folosit de procedee necinstite și neregulamentare. Un astfel de gest nesportiv, neregulamentar, laș și de-a dreptul abject îl constituie și „povestea aproape incredibilă a topirii întregii ediții a cărții istoricilor militari” (aprecierea îi aparține d-lui Teșu Solomovici). Între oameni de onoare – spectatori, arbitri sau combatanți în disputa pentru aflarea adevărului despre holocaustul din Transnistria, problema s-a rezolvat și s-a tranșat astfel definitiv în momentul când infamia comisă prin topirea cărții este descoperită și dată în vileag. Nu mai încap alte cuvinte nici pentru explicații, nici pentru scuze ! Nu le acceptăm ! Nu mai avem ce discuta căci nu mai avem cu cine !

*

Uniunea Vatra Românească, organizație în care procentul de istorici este mult peste media întâlnită în organizații similare, în colaborare cu Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, a dezbătut în mai multe întruniri științifice întrebarea, problema a fost în România un genocid antievreiesc, un holocaust ? La capătul acestor dezbateri ne-am considerat îndreptățiți să conchidem că nici nu poate fi vorba de așa ceva, că, mai degrabă, evreimea are datorii de recunoștință față de poporul român, are motive de a-și face public mea culpa față de omenia românească, al cărei beneficiar a fost de atâtea ori și căreia nu o singură datăi-a răspuns printr-un comportament ingrat și infam.

În asemenea cazuri o confirmare în plus nu are ce să strice, iar disponibilitatea noastră pentru anticul principiu audiatur et altera pars este și va rămâne intactă. Nu ascundem totuși că am înregistrat, cu satisfacție, capacitatea documentelor publicate în paginile următoare de a demonstra că într-adevăr nu se poate vorbi de un genocid împotriva evreilor săvârșit de autoritățile românești sau, cu atât mai puțin, de poporul român însuși. Dar ne-a cutremurat, în schimb, încă o dată, răsunetul întrebării pe care și-o punea Nicolae Iorga față de cele ce se petreceau atunci, în vara lui 1940, în Basarabia și Bucovina, cu bieții români: De ce atâta ură ? O întrebare la care încă nu avem răspuns, iar eu unul, personal, nici nu mă grăbesc să-l aflu.

Ion Coja

4 iunie 2003

Notă explicativă (2)

Publicăm în preambulul cărții ultragiate și textul scrisorii deschise cu care ne-am adresat d-lui Sandu Mazor, ambasadorul statului Israel la București. Am fi dorit ca măcar din sfera mentalității și a calculelor diplomatice, mult mai senină decât altele, să ne parvină un semn de înțelegere pentru nevoia de adevăr, înscrisă nu numai la români printre acele „nevoi” existențiale ale individului și ale neamului, pe care ne-am legat să le apărăm ca gest civilizator elementar. Se produce astfel un act de solidarizare în refuzul dialogului, solidarizare între cei ce și-au legat existența de afirmarea unui holocaust antievreiesc în România. Numai că de aici înainte, după acest refuz al cercetării adevărului, devine imorală și indecent pretenția de a mai fi luată în serios teza holocaustului din România. Susținătorii acestei teze și-au cam mâncat lefteria, dacă mi se îngăduie această aproape uitată expresie românească. Adică s-au exclus singuri din cercul acelor fericiți căutători ai dreptății, ai adevărului.

Iată așadar textul scrisorii deschise:

Stimate domnule ambasador Sandu Mazor,

În urmă cu o jumătate de an, m-am prezentat, cuminte și disciplinat, la poarta ambasadei Israelului din București cu o scrisoare către excelența voastră, și un pachet cu câteva zeci de exemplare din cartea mea intitulată Holocaust în România ?, rugându-vă, cu tot respectful cuvenit, să mă ajutați ca lucrarea mea să ajungă la cunoștința specialiștilor din Israel, a unor specialiști autentici, dat fiind că cei pe care îi avem noi la București și pe care îi cunosc bine, mie nu-mi inspiră nici o încredere; au trăit toată viața lor în minciună, ca activiști bolșevici, reciclați în istorici după 1990sau mai devreme.

Vă mărturiseam în felul acesta îndoiala mea – e dreptul meu, nu ?! – cu privire la propria mea capacitate de a afla adevărul, precum și disponibilitatea ca, atenționat de oameni mai bine știutori și cunoscători decât mine, să corectez eu primul erorile strecurate – vă asigur, fără voia mea – în Holocaustul meu.

Nu mă îndoiesc că ați primit scrisoarea mea ! Ce ați făcut mai departe cu cărțile mele, pe care, prin ministeriatul excelenței voastre, le-am oferit unor colegi necunoscuți din Israel, nu știu. Nu am primit, din păcate, nici un semn sau semnal, care să mă orienteze mai bine în ceea ce voi face de aici înainte. Aș pune mare preț pe părerea unor savanți ca Liviu Rotman, de la Universitatea Ramat Aviv, eu nefiind nici pe departe un specialist în domeniu, ci doar un om care are dreptul la propria sa părere și încearcă șă și-o verifice câte parale face.

Zilele trecute, domnule ambassador, ați participat la un seminar al profesorilor de istorie care predau în liceele românești ore despre holocaust, ocazie cu care ați făcut unele declarații în presă. Îmi iau libertatea de a considera declarațiile excelenței voastre ca e un răspuns, acel răspuns pe care îl aștept de câteva luni din partea dumneavoastră. Îngăduiți-mi un scurt și necesar comentariu pe marginea acestui „răspuns”:

Domnule ambasador,

În școala românească se predau ore despre Dumnezeu, despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre geneza universului și a vieții, a omului, despre o mulțime de subiecte de cel mai mare interes. La noi, obiceiul, destul de vechi, este ca profesorii să le ofere elevilor nu numai textele care afirmă existența și măreția Creatorului, ci și teoriile celor care, săracii de ei neagă existența divină, dicționarul însuși incluzând cuvinte ca ateu, ateism etc. alături de toate celelalte cuvinte, fără nici o conotație incriminatoare. Se cheamă aceasta libertatea de conștiință, înscrisă și în Carta Drepturilor Omului.

La fel, avem lecții de istorie în care sunt commentate textele unor autori, mulți dintre ei evrei, care neagă istoricitatea lui Iisus Hristos. Chiar dacă nu sunt adevărate, adevărat este că aceste texte există și nu e normal să le ignorăm, să ne facem că ele nu există !..Sau lecții de biologie care le prezintă elevilor atât teroria creaționistă despre apariția vieții și omului, cât și teza evoluționistă, atât de umilitoare și deprimantă pentru un creștin. Nu mai zic, câte teorii despre nașterea Universului, fiecare teorie însoțită fiind atât de argumentelesusținîtoare, cât și de contestațiile formulate de-a lungul timpului. Ba chiar la matematică copiii mai dotați învață că nu totdeauna 1 + 1 =2 !

Din declarațiile excelenței voastre, precum și din alte informații, deduc însă că lecțiile despre holocaustul evreilor din anii 1940-1945 care se vor ține în școlile românești urmează să se abată de la această tradiție a învățământului românesc și european, astfel încât la cunoștința elevilor să ajungă numai un singur punct de vedere: al celor care susțin realitatea holocaustului. Cu alte cuvinte, din tot ce învață copiii în școli, un singur adevăr va fi ridicat deasupra oricărei discuții, îndoieli sau contestații: nu existența lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos, ci a holocaustului…Orice pe lumea asta poate stârni semen de întrebare, numai teza holocaustului nu !

Ca unul care, slavă Domnului nu am contestat această teză, ba am afirmat și dezbătut în publicistica mea realitatea înfiorătoare a holocaustului încă în urmă cu 20-30 de ani, poziție pe care mă situez și astăzi, am totuși de făcut obiecții serioase asupra concepției după care înțeleg că se vor ține orele despre holocaust. Pornesc de la un principiu; școala, cel puțin în România, nu cată să fie sediul adevărului, ci este locul în care învățăm împreună, elevi și profesori, cum să căutăm adevărul, de care reguli și criterii să ținem seamă pentru a deosebi adevărul de eroare sau minciună ! Școala în România, prin tradiția greco-romană, îi învață pe tineri cum să găsească și să țină drumul adevărului. Mi-e teamă că metodologia de desfășurare a orelor despre holocaust va pune aceste lecții în contradicție cu toate celelalte materii, unde dintotdeauna, indiferent de subiectul abordat, se obișnuiește un examen critic și senin al tuturor argumentelor, pro și contra. În privința holocaustului însă – capitol din istoria contemporană a umanității, indicația din programa școlară este aceea de a nu se admite nici o discuție liberă cu privire la aspectele controversate sau poate chiar controversabile. Cui folosește ca în această problem să fie ascunsă complexitatea faptelor și, mai ales, complexitatea vinovățiilor ?

Îmi îngădui să apreciez că lecțiile despre holocaust sunt lecții în primul rând despre decăderea umană, spectacol de care nu a fost scutită nici o epocă și nici o istorie, a vreunui popor ! Eu personal, nu am căutat niciodată vreo carte sau vreun text din literatura „revizionistă”, „negaționistă”, care contestă producerea holocaustului. Am considerat că este sub demnitatea mea, dar atunci când asemenea materiale, fără voia mea, mi-au ajuns în mână, nu am putut să nu le citesc ! Așa se va întâmpla și cu tinerii care azi învață lecțiile despre holocaust, iar mâine, trăind într-o lume liberă, se vor trezi dinaintea unui text „revisionist”. Vor fi în stare să-l citească cu un ochi lucid și rece ? Cred că nu vă spun o noutate afirmând că tineretul este foarte interest de tot ceea ce contrazice teoriile învățate în școală ! Și mai ales de teoriile care în școală le-au fost interzise ! Dumneavoastră, ca evreu, știți mai bine decât mine cât de mare e forța de atracție a fructului oprit !

Înțeleg că de la lecțiile de istorie a holocaustului copiii noștri vor învăța și despre cei „400.000 de evrei din România, uciși mișelește de fasciștii germani, români și maghiari” (am citat din inscripția de la Templu Coral din București), fără a li se spune nimic despre marii evrei, evrei serioși, care contest aceste cifre și, în general, infirmă cumplita vinovăție atribuită românilor !

Eu contest această vinovăție, dar nu sunt împotriva prezentării în școli a tezei privind „holocaustul din România” ! Copiii trebuie să afle că această teză există , s-au scris multe cărți pe acest subiect ș.a.m.d. Dar mi se pare o infamie și – mai mult decât o infamie, o prostie să le ascunzi elevilor că există și autori care neagă acest holocaust, din România. (Ceea ce – nota bene ! – nu înseamnă că neagă, în totalitate holocaustul ! Precum subsemnatul !)

Nu le dau dreptate celor ce neagă holocaustul, iar dacăprilejul se ivește, caut totuși să înțeleg acest fenomen, real, al „revizionismului”, și asta nu mă împiedică să citesc cu cel mai mare interes dezvăluirile, mai vechi și mai noi, făcute de autori evrei, privind complicitatea unor persoane și cercuri evreiești la producerea holocaustului. Li se va preda oare elevilor și o lecție despre vinovăția care revine unor lideri evrei, unor instituții evreiești unor doctrine politic evreiești, în inițierea și întreținerea holocaustului ?

Ați cerut, domnule ambassador, un număr mai mare de ore pentru predarea „obligatorie” a holocaustului în școlile românești, ore în care, desigur, se va vorbi mult și despre suferințele îndurate de evrei în România anilor `40. Nimeni, cu judecată sănătoasă, nu poate contesta aceste suferințe, fiind discutabile numai aspectele, neesențiale, de natură statistic, penibila „contabilitate” a crimei, a mizeriei umane. Mi-ar plăcea să știu însă că în Israel elevii evrei învață și ei despre suferințele pe care românii le-au îndurat și ei din cauza unor evrei. Dar nu-mi fac iluzii că lumea ar putea fi atât de normal ! Pretind însă a măcar în România, în școlile românești, când se predau lecții despre holocaust, despre „holocaustul din România”, să fie înfățișate și suferințele, nu puține, cu nimic mai puține, ba dimpotrivă, pe care, cum spuneam, unii evrei le-au pricinuit, cu intenție și metodic, unor români.

Domnule ambasador,

S-ar putea să nu cunoașteți acest subiect. Eu l-am atins în cartea mea, cu argument destul de neconvingătoare. Întâmplarea face însă ca elemente noi să apară în istoriografia românească pentru a confirma acest trist adevăr: în anii când, spun unii, s-a produs un holocaust al evreilor din România, mulți români au fost vicitimele unor evrei cu nimic mai oameni decât naziștii care, în lagărele de exterminare, au făcut atâtea victime nevinovate printre evrei. Despre acest aspect cred că suntem obligați să le vorbim elevilor, la orele de istorie a neamului românesc. Eu, personal, dacă mai aveam oarecari îndoieli în această privință, din păcate ele s-au risipit de curând, când mi-a ajuns în mână lucrarea Situația evreilor din România, vol. I (1939-1941), partea întâi, lucrare elaborată de un colectiv de treisprezece specialiști, istorici militari, și tipărită sub egidă triplă: Institutul de Istorie și teorie militară, Arhivele Statului București, Arhiva Ministerului Apărării Naționale, Coordonatori: Locotenent-colonel Alesandru Duțu și Dr. Constantin Botoran, Editura Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1994. Este o carte care cuprinde numai documente, în număr de 128, de a căror autenticitate nu e îngăduită nici cea mai mică îndoială. Cititorul atent al prezentării pe care am făcut-o mai sus lucrării Situația evreilor din România poate că va fi observat că m-am ferit să folosesc cuvântul publicată, atât de obișnuit în legătură cu o carte. De data aceasta nu se potrivește: cartea a fost ea tipărită în 1994, în urmă cu vreo zece ani deci, dar n-a mai fost și publicată, ci a fost retrasă din depozitul editurii și dată la topit, înainte de a ajunge în librării. Adică a fost cenzurată, deși conținea numai și numai documente de arhivă ! Documente care dovedeau că înainte de a se fi produs, în anii `40, în România, vreun pogrom sau holocaust anti-evreiesc, în Basarabia și în Bucovina s-au dezlănțuit acte de terrorism, de o rară sălbăticie, săvârșite de evrei comuniști împotriva populației românești, în urma cărora sute și mii de români au fost batjocoriți, uciși sau deportați în Siberia ! De unde cei mai mulți nu s-au mai întors !

Îngăduiți-mi, domnule ambassador, să consider că interesul pe care îl acordați lecțiilor despre holocaust din școlile românești, lecții despre istoria evreilor din România în perioada 1939-1940, vă induce obligația de a fi interesat sub toate aspectele de această istorie. O carte precum cea despre care v-am pomenit nu poate decât să vă intereseze în modul cel mai sincer spre a o vedea în circulație publică. Organizația noastră, Uniunea Vatra Românească, intenționează să retipărească această lucrare și să o punăîn circulație public, la dispoziția profesorilor de istorie care predau în școlile românești lecții despre holocaust. Cum intenția noastră ridică o serie de piedici financiare insurmontabile, intenționăm să apelăm la sprijinul celor interesați. Vă considerăm, domnule ambasador, persoana cea mai în măsură să dorească și să susțină publicarea documentelor amintite. Drept care vă facem cunoscut contul bancar în care puteți depune obolul interesului excelenței voastre pentru aflarea adevărului privind istoria evreilor din România, a holocaustului din România: 2511.1 – 2838.1/ROL, la B.C.R., Sectorul 1, pentru Uniunea Vatra Românească.

Totodată, până la retipărirea lucrării, îi solicităm dlui Augustin Buzura, directorul Fundației Culturale Române, să facă cunoscute publicului românesc împrejurările în care s-a produs acest act anti-cultural și anti-românesc. Cine și de ce a dat dispoziție pentru distrugerea cărții de documente Istoria evreilor din România ?

Așteptăm.

Ion Coja

București, 2 aprilie 2003

Cuvânt înainte

Concepută în trei volume, lucrarea de față, prima cu o asemenea tematică în istoriografia românească, își propune să redea, în lumina adevărului istoric, situația evreilor din România în perioada 1939-1947.

Evoluția demografică și istoricul apariției problemei evreiești în România; statutul politico-juridic al evreilor, legislația antievreiască; atitudinea unor evrei (în special comuniști) în timpul retragerii armatei și autorităților civile române din Basarabia și partea de nord a Bucovinei (iunie 1940) și, legat de aceasta, dezvoltarea antisemitismului în societatea românească; reacția militarilor români față de aceste manifestări anti-românești și implicarea lor în masacrul de la Iași (iunie 1941) și cele din perioada următoare; poziția mareșalului Ion Antonescu față de evrei, căile și mijloacele preconizate de guvernul roman pentru rezolvarea problemei evreiești; refuzul autorităților române de a ceda presiunilor germane privind aplicarea în România a „soluției finale”; deportarea evreilor din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța în Transnistria, regimul dur din lagăre și readucerea acestora în țară; emigrarea ca modalitate de rezolvare a „problemei evreiești” în România; regimul muncii obligatorii; luări de poziție în sprijinul evreilor din partea unor instituții și personalități politice și cultural românești; exterminarea de către autoritățile ungare a evreilor din teritoriul Transilvaniei anexat de Ungaria în 1940; anularea legislației antievreiești după 23 August 1944 și reintegrarea evreilor în viața politică, eonomică și cultural a țării, acestor probleme și multor altora cele trei volume le oferă răspunsuri prin documente și note explicative utile atât istoricilor, cât și marelui public cititor.

În alcătuirea volumelor, autorii au fost călăuziți de convingerea că elucidarea științifică a acestei problematici, neglijată până acum de cercetarea istorică românească, nu se poate face decât pornind de la sursele primare, de la izvoare, singurele în stare să reflecte adevărul istoric așa cum a fost.

Aceste izvoare, în diversele lor forme de exprimare – decrete-legi, ordonanțe, rapoarte informative, note, adrese, cereri, memorii, procese verbale, consemnări de atitudini în articolele de presă, corespondență oficială și particular etc. – provin din Arhiva Ministerului Apărării Naționale, Arhivele Statului, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe și din fondurile documentare ale Bibliotecii Academiei Române.

Primul volum prezintă evoluția problemei eveiești în România în perioada 1939-1941. Documentele relevă tratamentul net diferențiat aplicat populației evreiești din România (în granițele de la 1 ianuarie 1941) și teritoriile românești eliberate de sub ocupația sovietică. Reiese cât se poate de clar din conținutul acestui volum că măsurile repressive luate împotriva evreilor din teritoriul eliberat au reprezentat, în primul rând, un răspuns global, neindividualizat, la atitudinea ostilă față de statul roman și față de armata română a unor elemente din rândul populației evreiești, în special în timpul evacuării Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța. De aici în primul rând măsurile diferite, incomparabil mai dure de „curățire”, de „alungare” a evreilor din această partea a României considerați în mod greșit, în bloc, neloiali statului roman, cei mai mulți dintre ei (peste 100.000) fiind deprtați în Transnistria, unde mulți și-au găsit moartea.

Alte documente evidențiază faptul că numeroși evrei din teritoriile românești anexate de U.R.S.S. în anul 1940, după iunie 1941 s-au retras de bună voie în interiorul Uniunii Sovietice, odată cu administrația și armata sovietică.

Decizia autorităților române privind deportarea evreilor din teritoriile eliberate a plecat și de la idea – așa cum mărturisesc documentele din acest voum – evitării pericolului constituirii, în spatele frontului, a grupurilor teroriste formate din antiromâni și comuniști fanatici (în rândul cărora se aflau și numeroși evrei) care, de regulă, executau acte de sabotaj, provocând moartea multor militari români. Execuțiile de evrei menționete în documente i-au vizat în primul rând pe membrii grupurilor teroriste, dar, din păcate, s-au înregistrat în numeroase acte victime nevinovate. De asemenea, documentele prezintă situația tragic a populației evreiești pe durata evacuării în Transnistria, privațiunile și condițiile grele din lagărele de aici. Documentele pun în evidență faptul că execuții de evrei au fost săvârșite și din ordinal sau direct de către trupe germane.

În ceea ce privește situația evreilor din vechiul Regat, studiul documentelor din acest volum permite concluzia că aceasta era comparative mai bună, chiar dacă evreii de aici erau obligați să presteze muncă de folos obștesc (ulterior ei au putut să plătească o taxă special în locul acesteia) sau să suporte alte greutăți și privațiuni. Dar mulți evrei din această parte a țării au avut posibilitatea să-și continue afacerile, să desfășoare activități cu caracter cultural, științific, de educație și de învățământ, să beneficieze de concedii, să poată emigra etc.

În volum sunt publicate documente care relevă condițiile în care s-au produs masacrele de la Iași și Odessa și proporțiile acestora. Un merit al prezentului volum îl reprezintă punerea în lumină a contextului intern și internațional în care s-a aflat România în acei ani, cauzele și împrejurările concrete care au determinat sau au favorizat măsurile antievreiești. Ele ne ajută, în același timp, să înțelegem cum de a fost posibil ca, spre deosebire de multe țări din Europa aflate în sfera de influență germană în care a fost aplicată „Endlösung” (soluție finală), în România, în pofida puternicelor presiuni exercitate de guvernul de la Berlin, planurile germane de exterminare a evreilor au eșuat, iar la sfârșitul războiului în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa răsăriteană (cca. 400.000 persoane) cu excepția celei din fosta Uniune Sovietică.

Iată de ce considerăm că acest prim volum oferă celor interesați posibilitatea de a-și face o părere cât mai aproape de realitate asupra situației evreilor din România anilor 1939-1941.

Autorii