Capitolul dintâi
Domnul Neacşu s-a hotărât să-şi ucidă soţia. Dar ucidă e poate prea mult spus în cazul dumnealui, când totul se va petrece fără să se verse nici o picătură de sânge. O s-o omoare numai. Iar dacă iei aminte la toate amănuntele nici de omor nu mai poate fi vorba, căci totul se va întâmpla în amiaza mare, sub cerul rotitor de-atâta soare şi unde? Pe întinderile lucii neclintite ale mării. Ba încă şi la Mamaia! Iar toate astea n-ar fi încă nimic, dar mai este şi perfectă crima, desăvârşit lucrată, încât, uimit de atâta… cum să zic?, nici nu bagi de seamă tot minunându-te ce faină potriveală că de victimă ai şi uitat, trecând-o pe un plan cu totul secundar. Nici vorbă, va fi una, o victimă este obligatorie, săraca, la orice crimă, dar nu domnul Neacşu poate fi învinuit pentru asta. Nu el a inventat crima. Dacă ar fi după el..
Şi curând oricine va fi de acord că ucide, omoară sunt cuvinte prea tari, nepotrivite faptei ce urmează a se produce, căci, anticipând – fie-ne iertat – soţia domnului Neacşu, atenţie, vă rog, nici nu va şti că este om… omorâtă, în fine, de domnul Neacşu. Dimpotrivă, ultimul lucru pe care-l va vedea în lumea noastră, asta, aici, înainte de a trece dincolo, va fi însuşi domnul Neacşu, soţul, încercând în persoană şi disperat s-o salveze. Dar, vai, prea târziu!
Şi de fapt ar fi trebuit să încep aşa:
Domnul Neacşu s-a hotărât la o crimă perfectă. Şi punct. Da! Cam aşa! Iar împrejurarea că orice crimă are o victimă şi că în cazul domnului Neacşu victima este însăşi soţia domnului Neacşu nu ni se pare, fireşte, importantă, cel puţin din punctul nostru de vedere, al povestitorului. ….
Comenteaza