CARE MAGHIARI?

Publicat de |2011-07-17T21:45:15+00:0017 iulie 2011|Transilvania|

Câteva citate

      Pe la mijlocul deceniului 1980, documentându-mă pentru scrierea cărții Transilvania-Invincibile argumentum, am început să cunosc cât de cât universul de fapte și idei care caracterizează în mod specific maghiarimea. Din mulțimea de informații pe care le-am dobândit astfel, noutatea cea mai șocantă pentru mine a fost să iau cunoștință de (1) dimensiunile și intensitatea halucinantă a procesului de maghiarizare a minorităților etnice din Ungaria și de (2) suportul teoretic – dacă îl pot numi așa, al acestei politici, constant practicată de factorii maghiari de decizie politică și susținută cu însuflețire de felurite minți luminate ale maghiarimii. Cunoșteam șovinismul maghiar, cu accente rasiste stridente, sprijin al revizionismului și iredentismului unguresc. Credința oarbă, adeseori ridiculă a unor maghiari, deloc puțini, în supremația rasială a urmașilor lui Attila. Știam și de lipsa totală a vreunei relații de continuitate între Attila și maghiari… Convingerea maghiarilor că se trag din Attila știam de asemenea că este la „baza” disprețului acestora pentru celelalte etnii cu care istoria i-a pus în contact! Superbia cu care cuceritorul hun privește în jur de la înălțimea staturii sale statuare!…

Nu exclud de fel ipoteza superiorității rasiale a maghiarilor înainte de a verifica temeiurile acestui dispreț. Repet, ca ipoteză, eu nu exclud, ci iau în serios ideea că un popor, în cazul de față cel unguresc, ne poate fi net superior nouă, românilor, eventual și altora, tuturora chiar! De ce n-ar fi, la urma urmelor?!… Dar înainte de a apuca să verific această teză maghiară, constat cu stupoare că ungurii, în ciuda disprețului bolnav pentru alte popoare, pentru români în mod deosebit, au avut constant o politică de maghiarizare a românilor și a celorlalte minorități etnice. Și întreb, sincer stupefiat: dacă ne disprețuiesc așa de tare ungurii, de ce vor să facă din tot românul un maghiar sadea?!… Căci toată istoria lor în spațiul european, carpato-panonic, este marcată de această preocupare: maghiarizarea a tot ce mișcă în jur! A românilor în primul rând!

Nu mă deranjează disprețul maghiar ancestral – aș putea zice chiar ura lor față de noi, față de români. Dar mă simt obligat să-i trag nițel de mânecă și să-i fac atenți: este absurd acest dispreț dacă îl raportez la preocuparea permanentă de a-i maghiariza pe toți românii din Transilvania și din Pannonia. Ce mai rămâne din tiparul uman maghiar, atât de aparte și de glorios, dacă vrei să-i faci maghiari pe toți cei pe care îi disprețuiești?!…

Unii dintre teoreticienii specificului național unguresc, simțind probabil această contradicție, au părăsit teza superiorității maghiare dată de la Dumnezeu, cu care maghiarii au venit în Europa, purtată la oblâncul șeii… Și au descoperit acești apostoli ai maghiarimii că superioritatea rasei maghiare rezultă din caracetrul ei de rasă „creuzet”, în care s-au vărsat toate virtuțile popoarelor maghiarizate. Au imaginat maghiarizarea ca pe o alchimie superioară, care a adunat în bazinul dunărean cam tot ce are Europa mai de soi, iar din acest mixtum compositum rezultatul fi-va mândra națiune maghiară, un soi de sinteză etnică de rang superior fiecărui compus intrat în formula etnică.

Despre această contradicție este vorba în rândurile de față!…

Eu, imaginându-mă maghiar, dar cu mintea mea de român, m-aș simți obligat de natura rațională a ființei mele, să aleg: ori sunt rasist, ferm convins de superioritatea rasei mele și atunci refuz orice amestec etnic, căci ar fi o mezalianță dureroasă, inacceptabilă, ori practic și doresc maghiarizarea tuturor celorlalți, dar atunci  nu-i mai pot disprețui, ca pe niște rebuturi umane, pe cei pe care vreau să-i fac și să-i văd egali cu mine în minunata rasă maghiară, căreia Dumnezeu i-a hărăzit un destin atât de excepțional: „maghiarimea este sortită să devină cea dintâi națiune din lume” („A magyar hivatva van rea, hogy elso nemzete a villagnak”). (Hoitsy Pal, important om politic maghiar, în „Budapest Hirlap”)

Firește, maghiarii nu sunt singurii pe lumea asta care au urmărit cu înverșunare un program de deznaționalizare a celorlalți. Rusificarea este probabil exemplul cel mai dureros pentru noi, românii. Pentru alții, rusificarea a fost chiar fatală, ducând la extincția unor etnii!… Vorbim și de o grecizare, o germanizare etc. Maghiarizarea se deosebește de toate aceste practici dezonorante printr-un mic detaliu despre care îi vom lăsa să vorbească în primul rând pe înșiși dumnealor, exponenții maghiarimii.

Las comentariile mai mult pe seama cititorilor, fiecare cu ce poate:

Kossuth: „Fără maghiarizarea croaților, a românilor și a sașilor, noi, maghiarii, suntem pierduți.” Același Kossuth, către maghiari, la 1848: „Când am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde și sufletul. A pierde naționalitatea este a muri ca popor, fără naționalitate viața este de prisos… De aceea naționalitatea și limba e mai scumpă decât libertatea, căci libertatea se poate recîștiga, dar naționalitatea niciodată!”

Întrebare strict logică: ce fel de maghiari erau croații, românii și sașii care prin pierderea limbii materne își pierdeau și sufletul? Cumva deveneau maghiari fără suflet? Deloc exclus!…

Volumul jubiliar al societății „Emke”, ONG specializat în maghiarizarea celorlalte neamuri: „Am dat multă atenție azilurilor de copii, ținând seama între altele de necesitatea ca cetățeanul începând cu învățatul vorbirii până la terminarea școlii, dar și mai târziu, printr-o păstorire potrivită, să fie înconjurat cu instituțiuni care cultivă ideea de stat ungar și limbă maghiară.”

       „Aici la Bârghiș, unde față de 800 de valahi abia sunt 200 de unguri, copiii valahi din azil vorbesc azi ungurește mai corect decât ungurii” (din Anuarul Emke pe 1892-93).

      „Este adevărat că societatea „Emke” este fanatică, este sigur că ea este și șovinistă. Dar ce naiba am face azi dacă Ardealul nu ar fi fost fanatic și șovinist? Și cu ce perspectivă de viitor ne-am încuraja dacă „Emke” nu ar fi fost acolo și dacă n-ar fi ceea ce este?!” (Același anuar, p.236)

În ziarul „Magyarorszag” din 26 mai 1904 găsim recomandarea inspectorului școlar ca la școală „în timp ce copiii se joacă, să li se interzică jocul acelor copii care nu vorbesc limba maghiară.”

Societatea „Emke” a editat și o cărticică cu titlul Cum să ne maghiarizăm numele. A existat și o Societate Centrală de Maghiarizare a Numelor, reclamată de legislația vremii, care obliga orice funcționar public să-și maghiarizeze numele, gest considerat ca prim pas pe calea deznaționalizării, a maghiarizării.

Paralel cu maghiarizarea persoanelor, a mai fost inițiată o acțiune de maghiarizare a localităților, prin colonizarea unor maghiari aduși din zonele în care maghiarii erau majoritari. În felul acesta se urmărea modificarea hotarelor etnice, demografice. Se poate vorbi de un revizionism ungar chiar înainte de Trianon, prin care s-a urmărit modificarea artificială și abuzivă a hărții demografice, pentru a se micșora procentul românesc net majoritar. Citez din același volum aniversar al societății „Emke”, fanatică și șovinistă cum singură se proclamă: „Odată cu înființarea societății „Emke” s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înființat „Secția colonizării secuilor” a societății „Emke”, sub președinția contelui Banffy Bela și a deputatului Horvath Gyula. Statul, în această privință a și stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acțiunei mijlocul Ardealului, Câmpia, părțile mărginașe Secuimei și împrejurimile de-a lungul rîurilor spre țara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, lucru pe care îl consemnăm cu satisfacție. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraș-Severin în Banat. În județul Cojocna colonizarea din Sărmașul Mare (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din județul Turda (Ludoș, Drighin, anul 1903) precum și cea din Vița (județul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. (…) „Ereklye Muzeum” a făcut mult pentru acțiunea lui „Emke” de a coloniza comunele Terihaș, Nimigea și Baia Mare. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pișchi și Pociovaliște”. (p. 390)

Laitmoivul „Ungaria va deveni maghiară sau nu va mai fi deloc” – O minoritate își propunea să deznaționalizeze majoritatea!

Kostenszky „ori noi vom fi nimiciți, ori naționalitățile trebuie să se contopească cu noi: tertium non datur” (în „Nemzeti Politika”, p.25). Comentând acest „silogism”, Aurel Popovici consideră că avem a face cu „o idee de-a dreptul patologică…. ”

 „Avem convingerea că problema naționalităților nu poate avea decât o singură soluție satisfăcătoare: maghiarizarea completă a naționalităților.” („Pesti Naplo”, nr.209 din 1888)

„Un trist adevăr rămâne incontestabil: adevărul că în Ungaria naționalitățile sunt oprimate.” („Magyar Allam”, 22 iulie 1891)

 „Acest popor maghiar, ca și Kossuth și amicii săi politici, n-au încetat nicio clipă să fie opresorii cei mai sălbatici ai naționalităților asupra cărora și-au întins stăpânirea. Existența acestui regat ungar, care tiranizează milioanele de slavi și de români cu o ferocitate demnă de despotismul turc, este o monstruozitate.”

„Sufragiul universal este un act iremediabil periculos pentru nația maghiară, care s-ar vedea astfel amenințată cu moartea… Cine cere o nouă extindere a dreptului electoral, acela sapă astfel mormîntul maghiarismului în Transilvania.” („Az Ujsag”, 6 aprilie 1917)

 „Transilvania și Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au format întotdeauna două țări diferite.” (Szilagyi Sandor, Erdelyorszag tőrtenete, 1859, p.56)

„Maghiarii, care sunt șase milioane la număr (8 milioane după recensămîntul oficial, care este însă absolut inexact), au câștigat pentru maghiarism mulți germani și evrei, dar și-au corupt în schimb, până în adâncul ei, propria lor națiune.” (Albrecht Wirth, reputat etnograf, la 1904, în Wetlgeschichte der Gegenwart, Berlin, 1904, p. 308

„Astfel maghiarii sunt pe cale să devină cea mai bastardizată națiune din Europa.” (În volumul Stat și națiune, p. 70)

„Adevărul este că discutând procesul și politica de maghiarizare ieșim cu totul din zona normalului, trecând dincolo și de anormalitate – dacă pot spune așa, trecând în hăul halucinantului!… Spre asemenea tărâmuri mă simt purtat când aflu, bunăoară, că în sprijinul acestei politici de maghiarizare a funcționat în Ungaria, în anii primului război mondial, legea după care orice român ardelean era scutit de război, de armată, dacă se declara …maghiar sau secui!…(după C. Drăghicesco, La Transyilvanie, Paris, 1918, p.15) (…) Ideea de a-i scuti de front, de război, pe toți ne-maghiarii care acceptau să se declare unguri sau secui, care acceptau „să treacă” la unguri, este o idee pe cât de ticăloasă pe atât de neroadă. Ea denotă din partea guvernanților de la Budapesta o lipsă total de înțelegere și respect pentru ideea de popor maghiar, de nație ungară! Deschizând spre maghiaritate porțile prin care să treacă toți cei care la ceas de cumpănă pentru țara lor sunt gata să se lepede de orice valoare morală pentru a-și salva nemernica piele, aceasta numai politică patriotică și responsabilă nu poate fi numită. Ci tembelism politic. Curat că asemenea politică, împinsă până la capătul vizat, ar fi dus la bastardizarea totală a poporului maghiar.”(Invincibile Argumentum, p. 231-232)

Nu e de mirare că la Versailles, la masa tratativelor, sacrificiul de sânge maghiar n-a putut invoca niciun Oituz, Mărășești sau Mărăști, ori măcar Turtucaia. Vitejii honvezi făcuseră războiul mai mult în cafenele, cum nota Octavian Goga, trimițându-i pe front, să moară pentru gloria maghiară, pe valahi, în frunte cu Iuliu Maniu…

„Maghiarii, un popor care s-a acoperit singur de o gloriolă lucitoare, locuiește în mijlocul unor neamuri de altă rasă pe care întodeauna a pretins și încă pretinde să le domine și să le maghiarizeze, și asta într-o manieră care sfidează adevărul.

În recensăminte, de pildă, domnește strădania de a-i scoate pe maghiari mult mai numeroși decât sunt în realitate.”(Julius Jung, Rőmer und Romanen, p. 300)

„Ce să înțelegem din faptul că, după ce vreme de două sute de ani au tremurat dinaintea pașalelor și ienicerilor turci, maghiarii se intitulează suverani asupra slavilor și românilor, în temeiul istoriei lor!” (Albert Lefaivre, Les Magyars pendant la domination ottomane en Hongrie(1526-1722), vol.II, p.429)

Din nou Aurel C. Popovici, cu o opinie memorabilă: „Părerea tuturor celor care cunosc Ungaria e că adevăratul popor maghiar nu este nici pe departe atât de exaltat, cât mai ales este exaltată clasa sa conducătoare; diferiții transfugi constituiesc un adevărat blestem pentru întreaga maghiarime!” Transfugi, adică români sau croați ori sași deznaționalizați, renegați, făpturi lipsite de șira spinării, de orice elan sufletesc generos, oameni fără inimă și fără obraz, „patrioții” cum îi considera oficialittaea maghiară, alegându-și deseori dintre aceștia agenții cei mai zeloși ai politicii de maghiarizare! (Invincibile Argumentum, p.232) 

Iată și o perspectivă poetică asupra bastardizării maghiarilor: „Colosalul bazin al Ungariei este asemănător căldarei vrăjitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu naționalitățile, are la centru, la bază, invincibilele elemente ale maghiarismului. Providența stă de pază lângă această căldare și de veacuri aruncă în ea tătari, turci, germani, sârbi, valahi, evrei și tot ce este în lume. Iar ceea ce se aruncă în această căldare fierbe, clocotește și alimentează forța maghiarismului.

      Iată puterea rasei maghiare. Această mixtură face ca femeile maghiare să fie cele mai frumoase din lume, bărbații – cei mai viteji, deoarece în căldare, prin fierbere, s-au evaporat toate păcatele fiecărei rase, iar toate virtuțile acestora s-au adunat într-un singur mănunchi.” ( Eugen Rakosi, în „Budapesti Hirlap”, 1915, nr. 76) Pare că nu mai e loc de comentarii!… Câteva precizări numai: Degeaba facem mențiunea că autorul acestui text fantasmagoric era maghiar la prima generație. Textul a apărut în presa cea mai citită, a fost preluat și în manualele școlare. Adică a fost foarte apreciat pentru elanul său patriotic și de ceilalți maghiari, adevărații, câți or mai fi rămas!…

 „Întreaga noastră viață publică parlamentară, precum și legislația noastră, nu trebuie să uite nicio clipă că noi exercităm o putere de atracție asupra concetățenilor noștri de altă limbă; această putere de atracție se întemeiază pe două principii: pe de o parte simpatia și dragostea, pe de alta – venerația și stima.” (Contele Tisza, în ședința Camerei maghiare a deputaților din 30 iunie 1904)

„Noi nu maghiarizăm pe nimeni cu forța. Noi suntem adepții maghiarizării naturale, spre care îi împinge pe cetățeni patriotismul lor. Ungaria ori va fi maghiară, ori nu va fi deloc! („Pesti Naplo”, nr 110 din 1889)

„Maghiarizați-vă!” Iată cuvîntul care răsună ca din trompetă, revărsându-se din capitală asupra țării întregi. „Maghiarizați-vă!” repetă ca un ecou răgușit orașele provinciei. „Maghairizați-vă!” Iată apelul în care se concentrează tot patriotismul maghiarilor. În el ei văd perfecțiunea deplină.(…) Astăzi, în Ungaria, cuvîntul maghiarizare este pârghia intelectuală a oricărei mișcări politice, economice și chiar morale. De vom merge mai departe pe această cale, vom ajunge curând să fim tratați drept imorali toți cei care nu ne vom maghiariza.” („Siebenburgisch Deutches Tageblatt”, nr. 5460 din 1891)

„În Ungaria copiii orfani slovaci sunt luați din localitățile lor natale, în care se vorbește limba slovacă, și transferați în localități unde se vorbește numai ungurește.” (J.Novicow, Les luttes entre sociétés humaines, Paris 1893, citat de Bernard Lazare, L’Antisémitisme, Paris 1934, tomul II, p. 141)

„E un gest de bunăvoință față de maghiari să le amintești de greaua răspundere cu care s-au încărcat prin abuzurile săvârșite secole de-a rândul.” (M.H.Biedermann, Die Ungarischen Ruthenen, Innsbruck, 1887, t.II, p.IV)

„Tinerimea română, ieșind din școlile maghiare, nu găsește nimic mai bun de făcut decât să atace, în graba cea mai mare, constituția patriei noastre. De aceea este preferabil ca acest tineret să rămână ignorant, alungându-i pe români din toate școlile.” („Ellenzek”, nr.92 din 1884)

„Într-adevăr, în Transilvania există aproape 3000 de școli populare, dar aceasta nu mulțumită bunăvoinței statului mghiar, căci nu sunt cuprinse în bugetul statului, ci sunt întreținute prin contribuția persoanelor particulare de naționalitate română, care nu ezită să-și sacrifice ultimul bănuț atunci când este vorba de cultură și de educația copiilor. Aceste școli, dacă există, aceasta se petrece împotriva dorinței intime a maghiarilor, care, de altfel, își dau toată silința de a distruge orice autonomie a românilor, atât în școală, cât și în biserică.

      Atunci când un popor, asuprit cum suntem noi, după ce și-a plătit toate impozitele către stat, mai susține, absolut de bună voie, cu contribuții private, 3000 de școli (trei mii) de școli, aceasta ce dovedește oare? Un singur lucru: că setea de cultură a acestui popor este nelimitată și că el ar fi atins un grad de civilizație mult mai ridicat dacă n-ar fi fost mereu împiedicat să-și dezvolte aptutudinile.” (Aurel C. Popovici, La Question Roumaine, 1892, p.102)

„Toate aceste evenimente dovedesc cât de puternic este sentimentul național în sufletul poporului român. Noi vă amirăm devotamentul pentru o viață națională. Vă urăm curaj și izbândă, puteți conta în lupta voastră pe simpatia celor mai luminate minți din această țară. Ca dovadă, vă facem cunoscută moțiunea propusă de dr. Bridges, sprijinită de venerabilul Spooner, care în mijlocul celor mai vii aplauze, a exprimat speranța noastră că poporul român din Transilvania va obține autonomia, regretând totodată că ungurii, care, cu 46 de ani în urmă, și-au atras prin suferințele lor simpatia Marii Britanii, tratează azi într-o manieră atât de inumană celelalte naționalități.” ( Profesorul Morphile, discurs la Oxford, 1964, după Pamfil Șeicaru, La Roumanie…, p.278)

„Puterea actuală a maghiarimii depinde numai – am putea spune exclusiv – de sprijinul coroanei habsburgice. Dacă coroana i-ar retrage acest sprijin, puterea maghiară s-ar prăbuși, ca o casă făcută din cărți de joc.” (A Nemesis, Figyelmeztetes a magyar politica intezoinek, 1898, p.18

„Se împlinesc 40 de ani de când Austria face oficiul de jandarm în slujba politicii de maghiarizare. Maghiari n-ar fi îndrăznit niciodată să răpească naționalităților drepturile lor dacă nu s-ar fi sprijinit pe forța militară a Austriei.” (Aurel C.Popovici, Stat și națiune, p.116)

„Ceea ce voiește majoritatea domnilor români care au fost prezenți – se știe doar că întreaga mișcare este a românilor, căci numai ei au un țel, un plan, un program bine definit, domnii slovaci și sârbi fiind doar niște moluște – nu se va împlini, căci acestui lucru i se opune orice ungur adevărat și cu judecata sănătoasă.” („Pester Lloyd” din 10 august 1895)

„Nu găsesc nimic nepotrivit în purtarea tineretului maghiar. Foarte bine au făcut tinerii noștri când au spart ferestrele și vitrinele românilor, împiedicându-i să-și țină adunarea și banchetul lor din luna mai.” („Ellenzek”, nr.115, din 1884)

„Agențiile de presă fac cunoscut că acuzații Lucaciu și Albini, ovaționați la intrarea în tribunal de miile de români sosiți să-i vadă, au fost bătuți de unguri la sfârșitul audierilor cu o sălbăticie rară. Acest fel de a înțelege respectul datorat prizonierului aflat în neputința de a se apăra este prea de tot maghiar. (…) Sărmanii de noi, naivi care, odinioară, ne puneam atâtea nădejdi în libertatea Ungariei! Iată ce face Ungaria în libertate, acum, când o are! Cum e posibil oare să se petreacă asemenea infamii?!… După asemenea întâmplări poți să juri că omul n-a făcut nici măcar un pas dincolo de cavernă!” (Ernest Lavisse, după Pamfil Șeicaru, La Roumanie…, p.276)

„Să lăsăm la o parte minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile ne-maghiare. Da, noi vrem să le suprimăm și trebuie să le suprimăm.” (Geza Kosztelszki, 1898) „Politica mea șovină este o năzuință irezistibilă către un scop determinat și către atingerea lui cu orice preț. Acest scop este crearea unui stat unguresc unitar și cu o singură limbă.” (Banffy Desider, 1895 După Milton C.Lehrer, Ardealul, pământ românesc, București, 1989, p. 55 și 172)

 „Să rostim ca pe o rugă de îmbărbătare, ca pe un jurămînt de credință cuvintele lui Ducso Csaba: «Voi ucide pe fiecare român care-mi va tăia calea. Îi vom stârpi pe fiecare și pe toți! Fără milă! Noaptea am să aprind satele românești. Voi spinteca locuitorii cu spada mea. Am să le otrăvesc fântânile! Am să le gâtui pruncii! Voi fi fără milă! Față de toți! Nu voi avea milă față de copii, ori față de muieri însărcinate! Răzbunare! Fără milă, cruntă răzbunare!» Acesta este idealul luptei noastre. Numai uniți vom fi victorioși. Trebuie să purtăm Transilvania în sângele nostru și să n-o uităm nici în somn. Să trezim încredere și speranță în frații noștri din Transilvania și să luptăm. Ca buni maghiari! Ca adevărați maghiari.” (din Manifestul publicat în 1985 de „Hungarian Freedom Fighters Federation” din SUA, după „Magazin istoric”, nr.5, 1987, p.66-67) Notă: Manifestul luptătorilor maghiari pentru libertate citează dintr-un text conceput în perioada interbelică, unul dintre cele mai rușinoase texte pentru limba maghiară. Puține sunt limbile pământului în care s-au mai scris asemenea mizerii. Partea cea mai tristă este că acest text, de care le e rușine multor maghiari, se găsesc alți maghiari, „mai reprezentativi”, să-l rostească ca pe o rugăciune…

„Acei ce împilează pe români, acei ce voiesc a stinge naționalitatea română din Ardeal și Banat sunt mai mult dușmanii prezentului și viitorului Ungariei decât ai românilor.” (Mihail Kogălniceanu, discurs parlamentar, 1888)

„După treizeci de ani de legislație maghiarizantă, maghiarizarea naționalităților este o imposibilitate, o halucinație, care nu face decât să alimenteze și să ațâțe mereu adânca nemulțumire a naționalităților ne-maghiare.” (Ludwig Mocsary, „Egyetertes” din 8 iunie 1904)

 „Un lucru e cert: Ungaria, prin conducătorii ei, vrea dușmănie, nu pace. Tendințele de apropiere între români și maghiari sunt considerate păgubitoare pentru interesele națiunii maghiare. Prietenia cu noi este respinsă cu furie, căci dacă ar prinde rădăcini, propaganda iredentistă ar eșua. Această politică de ură a statului ungar fiind o realitate, se impune datoria noastră de a ne apăra. (Corneliu I. Codarcea, Front anti-revizionist, Cluj, 1933, p. 19)

„Conducătorii maghiari, chiar în momentele cele mai tragice ale războiului, nu-și dădeau seama de pericolul mortal care amenință Imperiul Habsburgic. Eforturile disperate ale împăratului Carol, de a trece la federalizarea imperiului pentru a împiedica dezmembrarea acestuia, s-au lovit de opoziția încăpățînată a oamenilor de stat unguri. Aceștia nu aveau nimic împotriva federalizării Austriei propriu-zise, dar nu acceptau nicicum să se aplice același sistem în Ungaria.” (Memoriile generalului Cramon, după Pamfil Șeicaru, La Roumanie…, p. 277)

„Deși se simțeau umiliți că tocmai românii au fost cei care i-au eliberat de bolșevici, bucuria maghiarilor că scapă din infernul sovietelor era mai vie ca orice alt sentiment.” (Ambassadeur Comte de Saint-Aulaire, Confessions d’un vieux diplomate, Paris, Flammarion, 1954, p. 486)

„România a eliberat Ungaria de o dominație abjectă care, o vreme, se instalase în imperiul Sfîntului Ștefan. Acesta a fost și sentimentul autorităților maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcs a intervenit pe lângă comandamentul român rugându-i pe români să-și mențină ocupația care proteja țara împotriva armatei roșii, iar la câteva luni după aceasta o cerere similară a fost din nou făcută, de teama unei reacții a albilor…

Probabil că maghiarii au mai uitat de binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii.” (Jules Cambon, diplomat francez, în ”Revue des Deux Mondes”, Paris, 1 Decembrie 1927, p. 619-620)

 „O totală incapacitate să-și recunoască și să-și exercite obligațiunile politice, grandomania, asuprirea tiranică a tuturor naționalităților ne-maghiare și o lingușire ordinară a evreilor așezați în Ungaria(…), pentru ca aceștia să influențeze presa europeană ce aparține coreligionarilor lor în favoarea maghiarilor, asta e tot ce poate spune istoria din ultimii ani despre Ungaria. (Paul de Lagarde, Deutsche Schriften, 1878, p. 73)

„Întreaga presă iudaică din țară și din străinătate a fost mulți ani în serviciul politicii de maghiarizare. Din toate părțile și în toate chipurile li s-au cântat maghiarilor imnuri de laudă pentru că au știut să înfrângă definitiv naționalitățile „dușmane Statului”. Românii au fost înfierați, în mod consecvent, ca „iredentiști”, sârbii și slovacii ca „panslaviști” și „omladiniști”, ușurându-le astfel maghiarilor „absorbirea rațională” a acestor popoare, care, în fond au rămas întotdeauna credincioase imperiului. Orice mișcare politică a acestor naționalități ne-maghiare a fost sistematic trecută cu vederea de această presă evreiască vieneză, pentru ca nu cumva să se ivească vreo îndoială în privința posibilității de reușită a politicii de maghiarizare.” (Aurel C. Popovici, Stat și Națiune, p.32)

 „Convingerea noastră de nestrămutat putem s-o sintetizăm astfel: Pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic. Conștienți de această descoperire, trebuie să căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii.” (Endre Laszlo, secretar de stat în guvernul maghiar 1944, după „Magazin istoric”, 1987, 1987, V, p.72)

 „Putem afirma cu inima deschisă că nu a existat popor în Europa care să se fi purtat cu evreii mai cumplit, mai inuman decât ungurii.” (Singer Zoltan, Volt egyszer egy Desz, Tel Aviv, după „Magazin istoric”, 1987, V, p. 73)

 „Prigonirea evreilor din Ungaria este, probabil, crima cea mai mare și cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii.” (Winston Churchill, 1944, după „Magazin istoric”, 1987, V, p.75)

„Politica violentă și brutală a Budapestei față de românii din Transilvania a făcut din aceasta călcâiul lui Ahile, care amenință la fel de mult existența monarhiei habsburgice, ca și pe cea a Triplei Alianțe, precum și pacea europeană.” (Lord Fitzmaurice, Londra, 1890, după Pamfil Șeicaru, La Roumanie…, p.269)

„În tinerețea mea, eu i-am iubit mult și i-am admirat pe unguri, atunci când ei erau oprimați și se plângeau atât de amar. Mai apoi însă, după ce i-am cunoscut mai bine, și după ce m-am convins de nedreptățile pe care le comit față de celelalte naționalități, am început să-i detest pentru șovinismul lor. Sunt sigur că nimeni nu mai nutrește pentru unguri alte sentimente și, vă rog să mă credeți, aceste injustiții vor duce Ungaria la pieire, mai devreme sau mai târziu.” (Bjorn Bjoernson, laureat al premiului Nobel, în motivarea refuzului de a participa la Conferința inter-parlamentară pentru pace de la Budapesta, 1907)

 „Un congres pentru pace nu are nicio valoare atunci când apostolii săi declamă la tribună în favoarea păcii, iar la ei în țară oprimă alte popoare. Dar ceea ce este mai trist este faptul că în străinătate contele Apponyi se bucură de reputația unui pacifist, în timp ce în Ungaria el nu recunoaște ne-maghiarilor nici măcar calitatea de ființe umane. Orice persoană cu judecata sănătoasă trebuie să smulgă de pe fața acestui om masca sa mincinoasă, pentru ca lumea să vadă că nu este un binefăcător, ci o pasăre de pradă!” (Lev Tolstoi, în motivarea refuzului de a participa la Conferința inter-parlamentară pentru pace de la Budapesta, 1907)

 

*******

 

Domnule profesor ION COJA, ce urmăriți prin publicarea acestor texte atât de incomode pentru orice maghiar?

Aceste texte și altele asemănătoare eu le-am mai publicat o dată, amplu comentate, în cartea mea Transilvania. Invincibile Argumentum, scrisă în 1986 și publicată în 1990. Acea lucrare a urmărit să fie o replică la măgăriile cuprinse într-o Istorie a Transilvaniei editată sub autoritatea Academiei Republicii Populare Ungare… Public din nou aceste citate, dureroase pentru amorul propriu al oricărui maghiar, incitat fiind de măgăriile udemeriste din ultima vreme, exhibate îndeosebi în Statutul Minorităților, cu care șantajează întreaga Țară, și în proiectul udemerist de împărțire administrativă. Nu-mi face plăcere că există aceste texte, atât de aspre, la adresa maghiarimii. Le-aș face uitate, nu le-am mai folosit niciodată după publicarea cărții mele.

Ba mai mult, am imaginat un proiect cultural sui generis, unic ca formulă artistică, de colaborare româno-maghiară. Am plătit un traducător maghiar, am trecut peste toate resentimentele mele și m-am adresat pastorului Tokes, oferindu-mi disponibilitatea totală în acest sens. Am luat legătura și cu Ambasada Ungariei, cu aceeași ofertă și cu gândul că reconcilierea istorică dintre noi și maghiari ar fi timpul să se producă! Am făcut mai mulți pași în întâmpinarea „Celuilalt”, am întins mâna de mai multe ori și am rămas cu ea întinsă „în deșert”… În plus, a umplut paharul gestul lui Aurel Vainer, deputatul care, în dezacord total cu evreimea pe care o reprezintă, a intrat în cârdășie cu UDMR, trăgându-i după el și pe ceilalți deputatți ai minorităților, într-un front comun împotriva românilor majoritari!… Ca răsplată că minoritățile au în România statutul probabil cel mai generos din Europa! Și din lume…

Îmi pare rău de maghiarii normali și serioși, cu unii sunt în bune relații internaute, dar dacă ei nu potolesc secăturile din UDMR, cineva trebuie s-o facă! N-o fac eu, ci vocile autoritare pe care le innvoc pentru a le pune în față oglinda adevărului.

Concret, ce urmări așteptați să se producă?

Unu: să ne apucăm noi, românii, să studiem în toate detaliile sale procesul maghiarizăii, proces absurd și pentru mulți români atât de dureros. Să vedem cum s-a desfășurat și cu ce rezultate.

De ce credeți că a fost un proces absurd? În toate țările se produce ceva similar: în Rusia rusificarea multor ne-ruși, în Germania germanizarea multor polonezi, cândva, a multor turci astăzi. Chiar și în România, mulți minoritari, după a generație sau șapte, s-au românizat. Ce aveți cu maghiarizarea produsă în Ungaria?

Hai s-o comparăm cu românizarea… Maghiarizarea s-a făcut printr-o politică de stat ad hoc, prin presiuni și abuzuri, prin teroare și șantaj, prin amenințări și câte și mai câte tertipuri ordinare, criminale! Nu există la români nicio lege sau măsură administrativă care să fi urmărit deznaționalizarea unui minoritar! Pe nimeni nu am obligat să-și românizeze numele, de exemplu. Ba chiar i-am privit cu oarece suspiciune pe minoritarii care au făcut acest pas.

Dar românizarea din timpul lui Ion Antonescu?

A fost o măsură luată la sugestia și presiunea UE de atunci, adică a Germaniei naziste. Și a privit numai obiective economice, nu suflete de om! În plus, nu a dus propriu zis la nicio înstrăinare de avere! Tot ce s-a românizat atunci, s-a retrocedat imediat după august 1944. În principiu însă, maghiarizarea are o notă specifică, de tot hazul la drept vorbind: în Ungaria Mare, din vremea dualismului, maghiarii reprezentau o minoritate în propria lor țară. Această minoritate a plănuit deznaționalizarea majorității, a ne-maghiarilor, care reprezentau două treimi din populația Ungariei Mari!… Proiect imposibil pentru orice om normal, dar nu și pentru politicienii maghiari… În fond, această zbatere întru maghiarizare a fost penibilă, jalnică, bună de luat peste picior. Nu e de mirare că la nivelul oamenilor de rând a favorizat mai degrabă procesul de de-maghiarizare a unor maghiari!… Proces natural, din cu totul alte cauze!

Deci propuneți lumii academice, istoricilor, să se aplece asupra acestui subiect. Altceva?

Deja cunoaștem unele concluzii, anume că în Transilvania s-a produs un proces de colonizare cu maghiari a unor localități, a unor zone! Așa s-a întâmplat și în Rusia țaristă, nu?

Chiar asta voiam să zic!

Cunoști ce s-a întâmplat de multe ori, în alte țări, cu acești colonizatori? Bunăoară cu rușii care au fost aduși în țările baltice pentru a răsturna raportul demografic cu autohtonii?

Se pare că după 1990 rușii au fost invitați de autoritățile din țările baltice să părăsească coloniile! Nu au fost forțați, ci numai invitați. Să facem și noi la fel cu maghiarii colonizați de „Emke” în Transilvania?

Măcar atât ar trebui să facem, să le amintim udemeriștilor că există și această soluție. Nu ar fi pe placul meu s-o aplicăm, dar s-ar putea ca alți români să aibă altă părere. Poate eu greșesc și modelul baltic ar trebui aplicat în Transilvania!

Aș avea însă nevoie imediată să știu care sunt localitățile în care s-a schimbat raportul români-maghiari prin aceste colonizări sau prin maghiarizare! Bunăoară în localitatea Bîrghiș, de care e vorba la un moment dat într-un document maghiar: în urmă ca 130 de ani, erau 800 de români și 200 de maghiari. Asupra românilor s-a declanșat aspra și ticăloasa strategie de maghiarizare. Care este azi raportul dintre români și maghiari? Cred că trebuie să ne punem astfel de probleme!

Și ce vom face după ce aflăm aceste detalii?

Nu sunt deloc detalii! Există o dreptate, o justiție a istoriei! Care trebuie să repare nedreptățile istoriei! Drept care nu mă simt deloc obligat să prezerv identitatea maghiară a unei localități care a devenit majoritar maghiară sau cât de cât maghiară prin colonizările abuzive făcute înainte de 1918 sau în perioada ocupației horthyste! Bunăoară nu aș accepta ca o localitate din România să poarte un nume unguresc dacă acel nume a fost inventat de agenții maghiarizării după 1867. Este o denumire frauduloasă, imaginată de niște falsificatori ai istoriei!… Aș fixa pentru istoricii noștri acest prim obiectiv: să aflăm care dintre toponimele maghiare din România nu sunt istorice, nu reprezintă o moștenire propriu zis identitară. Denumirilor date de populația autentic maghiară trebuie respectate și perpetuate. Dar celelalte, date de la Budapesta, de agenții maghiarizării Translvaniei, au aceeași valoare ca numele dat Brașovului de cominterniști: Orașul Stalin!… Așadar practica cu plăcuțele bilingve, în sine corectă, trebuie pusă în acord cu adevărul istoric! În felul acesta vor dispărea, probabil, câteva plăcuțe!

Nu cumva dezgropăm astfel morții, tulburându-le liniștea?

Nu uita că și după 23 august 1944 a continuat colonizarea Transilvaniei cu maghiari!

Asta ce mai e?

Purul adevăr, paradoxal și dureros! E vorba de 200.000 de maghiari care au fugit din Voivodina, de teama răzbunării sârbilor, de care și-au bătut joc în timpul războiului, când au fost colonizați în Voivodina ruptă din teritoriul Yugoslaviei câteva zeci de mii de maghiari, aduși din Ungaria propriu zisă. Au instituit în Voivodina un regim de teroare, cum au făcut și în Ardealul de Nord-Vest, cu crime, rapturi etc. După război, 200.000 de unguri și-au făcut bagajele, dar nu s-au întors în Ungaria, de unde plecaseră cu trei-patru ani în urmă, ci au fost direcționați spre Transilvania! Nu intru în detalii. Nu cunosc exact motivele pentru care Petru Groza a acceptat acest implant bozgoresc!…

Mda, asemenea lucruri ar trebui mai bine cunoscute!

Iar după ce stabilim adevărul cu oarece exactitate, altfel se va pune problema identității spirituale, culturale etc!, a maghiarilor din România! Îi invităm să răspundă de când sunt în România! Nu chiar de o mie de ani! Foarte mulți maghiari sunt numai de câteva decenii, nu de pe vremea regelui Ștefan! Subliniez: Cei care au fost colonizați în încercarea de a falsifica istoria nu merită să se bucure de drepturile firești acordate minoritarilor!

 Și cum veți deosebi între maghiarii cu vechime și cei aduși cu pluta de guvernul de la Budapesta?

Nu trebuie să știu la fiecare maghiar din ce categorie este. Ci mă interesează cifrele statistice. Altfel vorbim acum și altfel vom vorbi atunci când vom ști că 25% sau 1% ori 45% dintre maghiari sunt din categoria coloniști. În 1990 maghiarii i-au alungat din multe localități pe românii care erau stabiliți acolo după 1950 sau de pe vremea lui Ceaușescu! A avut vreo logică această practică? Dacă da, atunci o putem aplica și noi! În forme adecvate, pe care le putem găsi și imagina atunci când vom ști proporțiile exodului maghiar spre Transilvania după 1867! Chiar dacă nu trecem la măsuri propriu zise, vizând anumite persoane, măcar atât să priceapă cei în cauză: că vor beneficia încă o dată de generozitatea românească și că s-ar putea să fie ultima oară, dacă nu se potolesc cu intrigile și stratagemele lor anti-românești! S-ar putea să apară o generație de români care să nu mai accepte cumsecădenia prostească a părinților lor! Care să nu mai accepte ca maghiarizarea românilor să continue și în zilele noastre! Mă refer la așa zișii ceangăi și la programele udemeriste de recuperare a lor pentru maghiaritate! Programe penibile, jenante între oameni serioși! Dacă sunt îndreptățite astfel de programe, atunci avem și noi dreptul la programe pentru recuperarea românilor secuizați sau maghiarizați, indiferent când și unde s-a produs aceasta. Cu atât mai mult când maghiarizarea s-a produs cu program, sub presiunea autorității publice sau a opiniei publice. Modelul udemerist poate fi contagios! Nu se poate ca un rău atât de mare ca UDMR să nu aibă un revers convenabil, pentru care să le mulțumim că există și ne dau și nouă idei!… Repet: modelul UDMR! Trebuie aplicat în ambele sensuri! Să trecem la recuperarea românilor maghiarizați! Istoria poate fi corectată!

Doamne, ajută! …O ultimă întrebare: ce sentimente nutriți față de maghiari? La un meci de fotbal Ungaria-Rusia cu cine țineți?

 Țin cu aceia la care am ținut și când s-a jucat acea dublă fantastică Ungaria-Anglia. Mata nu prea erai pe lumea asta atunci!… Dragul meu, orice român, naționalist autentic, trebuie să țină la maghiari. Mulți dintre maghiari, fără să putem preciza care da și care ba, sunt urmașii populației autohtone din Pannonia sau din Transilvania, populație care „a fiert” în creuzetul maghiar. Adică populație românească. Mai pune-i la socoteală și pe românii maghiarizați ulterior, așa cum nu trebuie uitat numărul apreciabil de maghiari și secui care s-au românizat. În aceste condiții este stupid să inventezi o prăpastie între români și maghiari! Nu putem ridica o baricadă între noi și unguri!

Deunăzi, pe un site „foarte” unguresc era comentat cu mare emfază faptul că încă din secolul al 12-lea este consemnată prezența unui student maghiar la Oxford (sau Cambridge?). M-a amuzat să constat că acel brav studinte, alumn primăvăratec, avea un nume cam românesc, ușor maghiarizat: Kende… Se trăgea așadar din vestitul neam al Cândeștilor… Evident, poți spune că dacă nu se maghiariza, nu ajungea în Anglia. E foarte adevărat…

Tot așa, amân și nu găsesc timp să demonstrez că notarul anonim al regelui Bela scria într-o latină deformată de limba sa maternă: româna!… Scria latinește cu particularități care trădează faptul că știa bine românește!…

Eu sunt conștient sau, mai exact, bănuiesc că în fiecare maghiar există un procent oarecare de românitate… Sper să nu mă înșel.

E valabilă și reciproca: în fiecare român există un procent de maghiaritate?

Nu e valabilă pentru simplul motiv ca românii sunt populația cea mai numeroasă din această parte a Europei. Există efective importante de români în toate statele balcanice, în Rusia, în Ucraina… În raport cu maghiarii suntem de vreo trei-patru ori mai numeroși…

Mă întorc la ideea cu procentul de românitate din „fiertura” maghiară. Câtă vreme trăiesc cu această bănuială, cu această ipoteză sub freză, sentimentele mele față de maghiari sunt pozitive, neașteptat de pozitive dacă le raportez la contenciosul româno-maghiar, pe care îl cunosc destul de bine. Dacă mi se va demonstra că greșesc, cred că voi găsi alte temeiuri ca să-i prețuiesc pe maghiari. Între maghiari și secui, recunosc, am aproape o slăbiciune pentru secui. Oricum, cred într-o internațională a naționaliștilor. Acolo ne este locul! La acest nivel, sigur ne vom împăca de minune! Îi admir pe maghiari pentru câteva din prevederile introduse recent în Constituția Ungariei, fără să le pese de șușotelile de la UE. La fel a procedat și Brătianu în 1919, n-a ținut cont de sfaturile și protestele de la Paris sau Londra și a trimis Armata Română să-i alunge pe bolșevici din Ungaria. Acum este rândul Budapestei să ne ofere un model. Le mulțumesc.

  A consemnat Petre Burlacu.

 București, 17 iulie 2011