Care a fost limba maternă a coloniștilor aduși în Dacia?

2019-06-05T23:35:49+03:005 iunie 2019|Doctrină naţionalistă, Lingvistică|

Limba latină ca limbă maternă a coloniștilor aduși în Dacia

Publicat de |2 aprilie 2016|Doctrină naţionalistăLingvistică

Nota redacției: Acest text, re-publicat, trebuie citit în completarea textului precedent, intitulat Ginta nobilă latină… Abia împreună oferă imaginea completă a ipotezei pe care o avansăm privitoare la geneza limbii române.
*
*

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
Prima paginăRomanitate etnică şi romanitate lingvistică
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
13 februarie 2008de Ion CojaLingvistică7 comentariiEdit

.

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:

„Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!

2 Comments

  1. peterdinca 24 februarie 2021 la 1:34 am - Raspunde

    Domnule Ion Coja

    Eu nu fac parte din mișcarea dacistă, a celor numiți de unii „dacomani”, nici din cea latinistă, a celor pe care chiar academicianul Graur îi numea „latinomani”. În categoria acestora din urmă se înscriu aproape toți lingviștii universitari români și cei din jurul Academiei. Eu sunt un lingvist neutru, care respectă numai adevărul. Iar după cercetări îndelungate asupra etimologiei cuvintelor românești, am ajuns la o concluzie diferită de cea pe care o susțin latiniștii și pe care o susțineți și dumneavoastră în acest articol și nu numai în acesta. Concluzia mea e că în perioada dominației romane în Dacia, a avut loc o romanizare, însă una foarte slabă, cu alte cuvinte, parțială. De aceea, eu vă voi da acum 12 etimologii ale unor cuvinte foarte cunoscute, cărora eu le-am demonstrat, pe baze indo-europene, originea dacă, și vă provoc pe dumneavoastră, care sunt aproape sigur că le considerați de origine latină, să-mi dovediți că greșesc. Dacă nu veți reuși, și sunt sigur că nu veți reuși, vă rog să-i convingeți colegii dumneavoastră latiniști să facă corecturile necesare în dicționare și să nu mai prostească oamenii simpli cu soluțiile lor false.
    Iată etimologiile:

    Amâná, vb. – 1. A întârzia efectuarea unei acţiuni. 2. A da cuiva răgaz să facă ceva; a-l păsui.
    Dialecte: arom. amânu ,,amân”; megl. mănat ,,târziu”.
    Cf. alb. mënoj [pron. mănói̯] ,,a amâna (pe cineva); a tărăgăna; a întârzia”; avest., v. pers. man ,,a aștepta; a rămâne”; v. ind. man (ámaman – formă din conjugare) ,,a sta liniștit; a întârzia, a zăbovi”; gr. meno ,,a rămâne pe loc; a aştepta”; lat. mantare ,,a aştepta; a amâna” < manere ,,a aștepta; a rămâne”; v. arm. mnal [pron. mənal] ,,a sta; a rămâne”; galez. amynedd „răbdare”; rad. i. e. *men-, *mena- „a sta liniștit, a aștepta, a rămâne”; cf. și basc. menia, meniak „răgaz; armistițiu”.
    Derivarea din a + mâne (Puşcariu, 79; DEX) germ. Biene – id.; oland. bijen, alb. bonjë [pron. bóni̯ă], engl. bee, isl. by, toţi termenii cu sensul ,,albină”; oset. bindzæ „albină” < indo-eur. *bʰeynos „albină”. Termenii, cu excepţia celor din sanscrită, au la bază un rad. i. e. *bhei- „albină”. Cuvântul românesc e rezultatul contaminării a două teme indo-europene. Deşi pare redundantă, construcţia era posibilă în limbile vechi. În română, un exemplu foarte asemănător este termenul rotocol, format din roată și ocol, două cuvinte cu același sens. O altă situaţie apare în galeză, unde, pentru curcubeu, se foloseşte termenul bwa’r arch, în care bwa şi arch au, fiecare în parte, sensul ,,arc”.
    Lat. *alvina ,,stup” (Candrea-Densuş., 33; Puşcariu, 59; DEX; DELR) nu poate fi etimon, din motive semantice evidente. În plus, termenul latin nu are niciun descendent cu sensul „albină”, în lb. romanice occidentale.

    Arătá, vb. – Tranz. 1. A expune ceva intenţionat privirilor cuiva; a lăsa să se vadă. 2. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra cărora se atrage atenţia. 3. A da o explicaţie, a lămuri, a dovedi, a convinge. 4. (Despre ceasuri) A indica ora. 5. Refl. A apărea, a se ivi. 6. Intranz. A părea; a avea o anumită înfăţişare.
    Dialecte: arom. arăt, istr. arǫtu.
    Cf. galez. rhithio (prez. rhithaf „mă arăt”) ,,a se arăta, a apărea < rhith „înfățișare”; germ. raten engl. read ,,a arăta, a indica, a explica”; isl. ræða „a spune”.
    Lat. *arrectare < rectus ,,drept” (Cihac, 82; DA; DEX; DELR – probabil) nu poate fi acceptat ca etimon, din motive semantice şi fonetice. Graur neagă această etimologie. Celelalte soluţii propuse (vezi Ciorănescu, 46) sunt şi mai puţin verosimile. De notat şi faptul că nici *arrectare, nici celelalte etimoane propuse nu au descendenţi în limbile romanice.
    VRLR – origine incertă.
    Considerăm că termenul are la bază un radical dacic *rat- (< rad. i. e. *rhad-), cu sensul ,,a (se) arăta”, şi este înrudit cu celelalte cuvinte citate, pe linie indo-europeană.

    Bucátă, s.f. – 1. Parte tăiată, ruptă dintr-un întreg; parte considerată ca făcând parte dintr-un întreg. (La pl.) 2. Grâne, cereale. 3. (Feluri de) mâncare.
    Dialecte: arom. bucatâ.
    Cf. alb. bukёbar ,,brazdă, bucată de pământ cu iarbă pe ea” < bukё „bucată” + bar ,,iarbă”; bukë ,,pâine; hra- nă, mâncare; cereale, grâne”; rohing. búkka ,,bucată mare”; sanscr. bhukti ,,mâncare, hrană, merinde”; avest. bakhãm ,,bucată”; frig. bekos ,,pâine”; marat. bhaka „mâncare, bucate”; i. e. *buk- „bucată; hrană”.
    Lat. buccata ,,îmbucătură” (Puşcariu, 227; Candrea-Densuş., 53; DA; DEX; DELR), care a dat it. boccàta, sp. bocado, ambele cu sensul din latină, nu explică decât sensul 1. din română (şi acesta numai parţial şi aproximativ), lăsând descoperite sensurile 2. şi 3., care se explică perfect prin albaneză şi sanscrită. Dar cum prin albaneză, rohingya şi avestică, se explică şi sensul 1. al cuvântului, considerăm termenul, cu certitudine, de origine dacă.
    Analizând cuvântul albanez bukë (pe care îl consideră, în mod eronat de origine latină) lingvistul Orel spune că pretinsa schimbare de sens ar fi ,,tipică pentru aria balcanică” şi trimite la frig. bekos ,,pâine”, dând de înţeles că forma ar fi latină, dar se- mantica ar fi fost influenţată de un termen indo-european înrudit, din care ar proveni cuvântul frigian. În realitate, având în vedere formele termenilor din sanscrită şi rohingya, nu mai e nevoie de explicaţia prin latină, întrucât radicalul *buk- este moştenit, în română şi albaneză, ca şi în sanscrită şi rohingya, direct din indo-europeană. De altfel, etimologul Pianigiani consideră termenul albanez ca provenind din indo-europeană.

    Chiar, adv. – 1. Tocmai, întocmai, exact. Vine chiar astăzi. 2. Însuşi, nu altcineva sau altceva. E chiar el în persoană. 3. Până şi. Au înţeles chiar şi ei. 4. Şi atunci. Auzea chiar şi când nu era atent. 5. Încă, deja. Voi începe chiar de astăzi. 6. Realmente, într-adevăr. Chiar s-a întâmplat. 7. Şi în cazul. Mă duc chiar dacă nu mă invită. 8. (Precedat de ,,ba”) Mai mult, în plus. Nu numai că nu a plecat cu mâna goală, ba chiar a plecat încărcat. 9. (Introduce o nuanţă concesivă) Tu chiar l-ai crezut? 10. (Precedat de ,,nici”) Măcar. Nici chiar părinţii lui nu l-au recunoscut.
    Cf. tohar. kar „într-adevăr, desigur; deja”; marat. kīra, sanscr. kila „într-adevăr, chiar”.
    Derivarea din lat. clarus ,,clar, limpede, luminos” (Candrea-Densuș., 77; Puşcariu, 356; DEX; DELR) nu este verosimilă, deoarece nici termenul latin, nici descendenţii lui în limbile romanice nu au sensurile din română; cf. it. chiaro ,,clar, luminos; deschis la culoare; (adv.) sincer, deschis”; sp. claro ,,clar, luminos; (despre apă) limpede; deschis la culoare; simplu”; port. claro ,,clar; senin; deschis; distinct”; fr. clair ,,clar, luminos, strălucitor; senin; evident; distinct; diluat”. Afirmaţia lui Densuşianu că termenul a avut, în trecut, şi valoare adjectivală (ca în sintagma apă chiară, care a devenit apoi apă chioară) este nerelevantă, deoarece nu explică sensurile cuvântului românesc, care sunt total diferite de acelea ale descendenţilor reali ai lat. clarus. Nu negăm faptul că în limba veche a existat adjectivul chiar (derivat din lat. clarus), cu sensurile „limpede, curat”, dar acesta este un cuvânt diferit de adverbul chiar, un omonim care are alte sensuri şi altă origine, şi anume origine dacă. Iar argumentul cel mai important în favoarea originii autohtone a cuvântului este similitudinea fonetică şi semantică perfectă a acestuia cu termenul din limba toharică.

    Créier, s.m. și s.n. – 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la vertebrate, organ al gândirii și al conștiinței umane. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. 3. Fig. Persoană care inițiază și conduce o acțiune. 4. Fig. Element care coordonează activitatea unei mașini, a unei instalații etc. ♦ Expr. Creierii munților „locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților”.
    Cf. alb. krye (forme în declinare; kreje, kryera), pl. krerë „cap; creier, minte; căpetenie; capăt” < proto-alb. *kryœ < i. e. *ker-; gr. kraira „cap; extremitate”; kras „cap”; kare, kara (< *kra- < *kre-) „cap”; kranion – id.; egkranis „creier”; sanscr. karpara ( ri-ri; din pl. crieri s-a refăcut un sg. crier; în unele părți i a fost absorbit la r, de unde creri (scris astăzi creeri), în alte părți a devenit plenison, de unde crieri”. Este evident că toate aceste artificii încearcă să forțeze o etimologie imposibilă. Iată câțiva termeni romanici derivați într-adevăr din etimonul latin: it. cervello, fr. cervelle, cerveaux, cat. cervell, prov. cervel, sard. cerbeddu, valenc. cervell, sicil. ciriveddu, toți termenii cu sensul „creier”. Este evidentă asemănarea acestor cuvinte cu cerebellum, iar, pe de altă parte, a cuvântului românesc cu termenul albanez și cu cei grecești, utilizați pentru comparație.
    Unii autori (Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DA) au încercat explicarea prin lat. cerebrum „creier, care întâmpină, de asemenea, foarte multe dificultăți fonetice.

    Cuib, s.n. – Culcuş făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci şi a scoate pui.
    Dialecte: arom. cuibu, cuibaru, megl. cuibu, istr. cul’b ,,cuib”.
    Cf. engl. cubby ,,locşor călduros, ungher tihnit, culcuş” < engl. dial. cub ,,adăpost”; frizon. kübbing „adăpost pentru animale mici”; germ. med. kobe ,,staul”; malay. kudu ,,cuib”; yucatec k ́u ́ ,,cuib”.
    Derivarea din lat. *cubium < cubere ,,a sta culcat, a zăcea în pat” (Candrea-Densuş., 94; DEX) nu e verosimilă, din motive fonetice şi semantice. Ciorănescu, 263, apreciază această soluţie ca fiind ,,aproape imposibilă” şi consideră cuvântul de etimologie incertă.

    Dărâmá, vb. – 1. A demola. 2. A doborî, a culca la pământ. 3. (Fig.) A distruge. 4. Refl. A se prăbuşi, a se surpa.
    Dialecte: arom. dârâmat ,,dărâmat”, dârâmari ,,fărâmare”.
    Cf. sanscr. darma ,,demolator”; dariman ,,distrugere”; alb. dёrrmoj ,,a distruge, a sfărâma; a epuiza puterile cuiva”.
    Termenul e considerat autohton de Russu, 306, pe baza comparaţiei cu albaneza.
    Derivarea din lat. *deramare < ramus ,,creangă” (Cihac, I, 226; Tiktin; DEX) nu e verosimilă, întrucât descendenţii cuvântului latin, it. deramare a curăţa de crengi; a ramifica, a transmite, a difuza”, sp. derramar ,,a împrăştia (seminţe etc.), a difuza (o ştire)”, nu au nici o legătură cu sensurile termenului românesc.

    Depárte, adv. – 1. (Cu sens local) La mare distanţă. 2. (Cu sens temporal) La distanţă mare, în timp, de prezent (în trecut sau în viitor).
    Dialecte: arom. diparte, megl. diparti.
    Cf. sanscr. paratas „departe; mai departe”; pers. part „departe”; sanscr. para „îndepărtat (în spațiu); mai de- parte, în viitor”; avest. para „departe, departe de”; hit. para ,,mai departe”; afg. prata „departe”; gr. pera „din- colo; mai departe de”; toți termenii au la origine i. e. *para(t)- „departe” < *per- „care conduce dincolo”.
    Derivarea din de + parte (Candrea-Densuş., 228; Tiktin; DEX) nu este verosimilă, construcția fiind ilogică, din punct de vedere semantic.

    Dor, s.n. – 1. Dorinţă puternică de a vedea pe cineva sau ceva drag; nostalgie. 2. Iubire. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva. 4. Poftă, dorinţă de a mânca sau de a bea ceva. ♦ Loc. adv. Cu dor ,,duios, pătimaş”. A privi pe cineva cu dor.
    Dialecte: arom., megl. dor.
    Cf. dori; de asem., cf. alb. dojë „dorință; patimă; poftă”; manx dooil „dorință”; punj. dulār „iubire, afecțiune puternică”; corn. dour „neliniște”.
    Derivarea din lat. dolus ,,durere, suferinţă” (Pușcariu, 542; Candrea-Densuş., 110; DEX) nu este verosimilă, din motive semantice şi pentru că descendenţii termenului latin în limbile romanice occidentale (sp. duelo „durere, mâhnire”; it. duolo ,,jale, întristare”; fr. deuil ,,doliu, jale, întristare”) au, după cum se poate constata, tot sensul originar latin, departe de bogăţia semantică a cuvântului românesc, care înseamnă, în primul rând „dorinţă”, apoi „iubire”, semnificaţii ce lipsesc termenului latin şi descendenţilor lui. De notat că lat. dolorem (< dolus) a dat în română durere, iar în albaneză dulúr „durere”.
    Suprapunerea lui dor cu termenul din albaneză este perfectă, iar cuvântul din limba manx este și el foarte edificator. La fel și ceilalți termeni.

    Dorí, vb. – 1. A vrea, a năzui, a râvni. 2. A ţine mult să vadă sau să revadă pe cineva sau ceva drag, a aştepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerăbdare. 3. A simţi o atracţie erotică. 4. A ura cuiva ceva.
    Dialecte: arom. doru ,,doresc”.
    Din dor; cf. alb. do ,,doreşti, doreşte”; doni ,,doriţi” < dua ,,a vrea, a dori; a iubi; a avea nevoie”; punj. darāisa „dorință, trebuinţă”; gr. deo, deuomai ,,a avea nevoie; a dori”; sanscr. doṣa „nevoie, trebuință”; alb. dua provine din v. alb. duo < i. e. *deu-s-, deu-r- „a avea nevoie, a dori”, de la care vin și gr. deuomai și sanscr. doṣa.

    Máre, adj. – 1. (Despre dimensiuni) Care depăşeşte dimensiunile obişnuite, care are dimensiuni apreciabile. 2. (Despre o cantitate) Însemnată. 3. (Despre numere, valori) Ridicat. 4. (Despre căldură) Intensă. 5. (Despre temperatură) Ridicată. 6. (Despre ger) Puternic. 7. (Despre stări sufleteşti, sentimente, senzaţii) Intens, profund. 8. (Despre oameni) Celebru, renumit; valoros; însemnat. 9. (Desspre greşeli, păcate) Grav. 10. (Desspre viteză, acceleraţie) Ridicată. 11. (Despre stadiile dezvoltării umane) Matur. ♦ Locuţ. și expr. Fată mare ,,virgină”. Mare la inimă (sau la suflet) „mărinimos, generos”.
    Dialecte: arom. mare, megl. mari, istr. mọre ,,mare”.
    Cf. galic. maru şi maros ,,mare”; anglo-sax. maere, maerre ,,mare”; v. irl. már, mor, cymr. (celt.) maar, corn. maur, galez. mawr ,,mare”; v. germ. de sus mari ,,mare; măreţ”; v. engl. mara ,,mai mare”; oland. mare ,,renume”; manx mooar ,,mare, înalt”; etrusc. mare, maru „mărime”; gr. -moros ,,mare”; scoţ. mor ,,mare, important; înalt”; bret. meur ,,mare”; germ. mehren ,,a mări”; sanscr. mavara ,,număr mare”; rad. i. e. *mero- „mare”; de asem., cf. alb. madh „mare, voinic; numeros; renumit”; sanscr. magh şi mah, gr. megas, avest. maz, ilir. mag, lat. magnus, luv. maya ,,mare”; rad. i. e. *megh- „mare”; alți termeni: sumer. mah, akkad., ugar. madu, tagalog malaki ,,mare”; est. mahukas „voluminos”; proto-semit. *mar- puternic”; migmaw maqaٰq ,,mare (în circumferinţă)”.
    Termenul este considerat autohton de Rosetti, II, 116; Russu, 344; Poghirc, 344; Vraciu, 119.
    Lat. mas, marem „bărbat, mascul” (Candrea-Densuşianu., 184; Puşcariu, 1027; DEX) nu poate fi luat în consideraţie ca etimon, pentru că este vorba doar despre o apropiere semantică aproximativă între termenul latin și cel românesc, bazată pe o deducere indirectă, în timp ce, în cazul cuvintelor de comparație citate, asemănarea este directă, termenul românesc derivând, în mod evident, de la același radical indo-european cu ele. Iar rădăcina pare să fie chiar pre-indo-europeană.

    Abrevieri

    DERL – Dicționarul etimologic al limbii române, I-II, Editura Academiei, București, 2012,
    2015.
    DA – Dicționarul limbii române, București, 1913-1949.
    VRLR – Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, București, 1988.

    Bibliografie

    PETRU DINCĂ – Dicționar etimologic român. Cuvintele de origine dacă, ediția a 2-a,
    Editura TipoMoldova, Iași, 2020.

    Nu am dat și abrevierea limbilor folosite, deoarece am abreviat în așa fel, încât un lingvist, dar chiar și nespecialiștii, la multe dintre ele, poate înțelege despre ce limbi este vorba.

  2. […] Care a fost limba maternă a coloniștilor aduși în Dacia? […]

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top