„Căpitanul trebuie sanctificat!”

“Căpitanul trebuie sanctificat!”

Stimate domnule director Gabriel Constantinescu,

Din respect pentru cititorii revistei “Puncte cardinale” ţin ca, atât cât îmi stă în putinţă, să-i orientez corect pe aceşti onorabili compatrioţi asupra subiectului pe care l-aţi pus în discuţie publicând în nr. 1/169 din ianuarie 2005 textul intitulat Somnul Dreptei naşte monştri. Subiectul – măsura în care Dreapta românească este compromisă prin prestaţia (publică şi politică) a tinerilor din Noua Dreaptă, care, sfătuiţi de subsemnatul, s-au înscris în Partidul Noua Generaţie, oferindu-se astfel să colaboreze îndeaproape cu preşedintele PNG, domnul Gigi Becali. Adică măsura în care, fiecare în parte şi toţi laolaltă, Ion Coja, Gigi Becali şi tinerii din Noua Dreaptă, declaraţi sau declarându-se de dreapta, o compromit de fapt pe dumneaei Dreapta românească.

Nu intervin în discuţie ca să mă apăr de acuzele şi insinuările incomode la adresa mea lansate de textul amintit, ci ca să ofer câteva informaţii (şi considerente personale) care probabil i-au fost necunoscute nu numai autorului, ci şi distinsului colegiu de redacţie al revistei. Altminteri … Altminteri, cred eu şi sper, ori textul nu ar mai fi fost scris, ori redacţia nu l-ar mai fi agreat spre publicare. Sper aşadar că totul se explică din partea autorului şi a redacţiei prin faptul că nu au cunoscut următoarele:

Principala informaţie pe care o ofer, cu nădejdea că ea va căpăta circulaţia şi notorietatea meritată, se referă la domnul Gigi Becali. Domnia sa a apărut destul de des în emisiuni TV deosebit de gustate atât de admiratorii săi, cât şi de adversari sau denigratori. Fiecare, fireşte, pentru motive diferite. Bunăoară adversarii şi denigratorii, vînându-i cu nesaţ orice abatere de la normele limbii literare. Şi trebuie spus că niciodată aceştia nu s-au ales cu tolba goală. Au avut ce vîna!

Numai că printre anacoluturi, dezacorduri şi cacofonii, domnul Gigi Becali mai nimerea şi câte o “zicere” proprie cu care, zic eu, reuşea să se ridice propriu-zis la înălţimea “zicerilor unor fruntaşi legionari din interbelic”, cu ale căror ziceri este acuzat că şi-a “împănat” discursul politic. Nu am ţinut contabilitatea “zicerilor becaliene”, dar una dintre ele m-a edificat, probabil definitiv (sper!), asupra personajului atât de controversat. Şi, anume, într-una dintre apariţiile sale publice, acuzat de simpatii legionare şi cerându-i-se să–şi recunoască greşeala (sau slăbiciunea ori păcatul) de a nutri simpatii legionare, domnul Gigi Becali nu a făcut pasul înapoi, atât de obişnuit printre intelectualii noştri de dreapta, dovedind astfel, dacă mai era nevoie, că el, Gigi Becali, într-adevar nu este un intelectual. Nici măcar unul autentic … Deci nu a abjurat, nu şi-a retras cuvîntul, ci a incercat, cu puterile sale, să–şi justifice simpatiile – ca să nu zic crezul, şi a pledat în faţa a câteva milioane de români (emisiunile cu Gigi Becali au întotdeauna audienţă maximă), a pledat pentru corecta preţuire a legionarismului. Şi şi-a încheiat pledoaria, atât de insolită pe ecranele televizoarelor noastre, cu propoziţia de-acum magică pentru mine, Căpitanul trebuie sanctificat!

Repet propoziţia rostită în auzul Ţării de Gigi Becali, preşedintele Partidului Noua Generaţie: Căpitanul trebuie sanctificat! Aşadar, pe posturile romaneşti de televiziune, atât de nemernicite în minciună, atât de smintite de la menirea lor, atât de răscoapte şi ghiftuite în sperjur şi ticăloşie, au răsunat aceste trei cuvinte purtătoare de adevărul cel mântuitor pentru întreg neamul românesc: Căpitanul trebuie sanctificat!…

Am să procedez americăneşte şi am să ofer, ca o provocare, un premiu – din banii mei, nu ai lui Becali, un premiu pentru cel care va identifica, rostite de când există televiziune în România, alte trei cuvinte mai cuprinzătoare de adevăr şi speranţă decât tustrele vorbele ciobanului, ale baciului Becali: Căpitanul trebuie sanctificat! Ba las de la mine şi nu mai pun condiţia celor “trei cuvinte”! Cine, indiferent de lungimea textului, s-a mai produs în mass-media din România cu un adevăr mai puternic, mai necesar pentru România de azi şi de mâine, mai clar vizionar decât cel rostit de domnul George Becali nu în biserică sau într-o aulă universitară, adică nu într-o incintă menită rostirii şi aflării adevărului, ci la un post de televiziune, adică în chiar bârlogul fiarei care se cheamă minciuna institutionalizată! În însuşi sanctuarul diabolicei conspiraţii împotriva adevărului! Sfâşiind ca un bici pedepsitor obrazul celor mai neobrazaţi dintre noi, aşa a răsunat zisa Becaliului: Căpitanul trebuie sanctificat!

Şi mă întreb: a spus-o din capul său Gigi Becali sau sfătuit de cineva? Căci bun cap sau sfetnic a avut! Să-i trăiască!

Aşadar, Becali dixit: Căpitanul trebuie sanctificat! Atât şi nimic mai mult! Căci nici nu se poate mai mult şi nici nevoie nu-i de mai mult!…

… Cu mulţi ani în urmă, aceeaşi poruncă adresată suflării româneşti am auzit-o de la Petre Ţuţea. Pe urma sublimului profesor, într-un text, intitulat roman, scris în anii ’80 – Salonul de reanimare, m-am învrednicit, nevrednicul de mine, să scriu despre comportamentul “cristic” al Căpitanului în faţa morţii, despre “îngeritatea” Căpitanului, făcând din ele argumente implicite ale sanctificării martirului nepereche în lumea modernă. Alături, în varianta cea mai cinstită şi mai dreaptă, alături de camarazii din cumplita noapte de 29-30 decembrie 1938 ori din septembrie 1939. Sanctificarea deci a Căpitanului şi a camarazilor săi, inclusiv neapărat Moţa şi Marin, aceşti un fel de Mihai şi Gavril români. Arhangheli, adică…

Dar una e s-o spui numai cu subînteles, insinuându-l, pe o foaie de hârtie care zace apoi ani de zile într-un sertar, şi altceva este să-l rosteşti pe adevăr în toată nuditatea sa genuină, în câteva cuvinte trăznet, fără arabescurile şi dantelăriile gândului ezitant şi prudent, tranzacţionar, chiar oportunist, ci răspicat şi fără înconjur: Capitanul trebuie sanctificat! Aşadar, ciobăneşte zis, verde în faţă şi în obrazul nimicniciei: Căpitanul trebuie sanctificat!

… Şi acum să mă explic, din unghiul cel mai înalt al orizontului la care am acces. Am în vedere străvechea poruncă de a nu lăsa nepedepsit sângele vărsat nevinovat, de a nu-l trece cu vederea, nepăsându-ţi de el. “Sângele strigă!” Sângele morţilor ucişi, ale căror zile le-a curmat gestul asasin, fratricid, ca şi sufletul ultragiat al morţilor, ne cere să nu lăsăm chiar totul în plata Domnului! Porunca Domnului fiind ca în asemenea situaţie să facem orice pentru a ne împăca cu fratele pe care alt frate ni l-a răpit şi l-a dat morţii nedrepte, nemeritate, mai cumplită decât care nu poate fi decât nepăsarea noastră. Nepăsare care ne transformă în asasini şi mai odioşi!…

“Spală pe Israel de sângele nevinovat şi-ţi va fi bine.”(Deuteronomul, 19, 13)

Când în Teba lui Oedip, cel proaspăt întronat rege, se abate molima pustietoare şi mor pe capete tebanii, consultat, oracolul le face cunoscut păcatul care a atras asupra lor mânia zeilor: nepăsarea faţă de împrejurările în care fusese ucis regele al cărui loc, pe tron şi în patul reginei, îl luase Oedip! Cetatea nu se va izbăvi până nu se va afla cine şi în ce chip l-a fost ucis pe rege şi până nu se va produce gestul reparator, care să repună lumea pe făgaşul normalităţii din veac rânduite!…

… Aşa mă simt şi eu ca român! Sub povara unui blestem supra-omenesc, care nu poate suferi nepedepsită indiferenţa, de-acum de pomină, cu care noi, românii, înghiţim crime fără de număr, asistăm placizi la uciderea unor semeni nevinovaţi, ba chiar a celor mai buni şi mai curaţi dintre noi, fără să reacţionăm nici măcar atunci când aflăm sau ştim bine cine sunt făptuitorii, funeştii asasini!

Suntem – spunea deunăzi onorabilul Lorin Fortuna, blestemaţi pentru şi de către copiii care au murit în decembrie 1989, iar noi nu ne-am învrednicit încă să punem mâna în chica asasinilor, deşi toată lumea îi cunoaşte pe nemernici, sunt ziarele pline de fotografia lor, iar pe buletinele de vot sunt capi de listă la toate partidele parlamentare! Povara acestui blestem este cea care determină nivelul precar, lamentabil şi binemeritat al existenţei noastre naţionale, atât de mizeră!

Aceeaşi povară ne-au pus-o pe umeri şi crimele din iunie 1990!

Ba plătim chiar şi pentru uşurinţa, criminală şi ea, cu care am acceptat mascarada infernală din 25 decembrie 1989, care ne-a pângărit Crăciunul şi atrage astfel mai abitir asupra noastră lucrarea neiertătoare a aceluiaşi blestem!

E timpul, fraţilor, să ne dumirim pe ce lume trăim, sub care legi şi porunci dumnezeieşti! Şi să pricepem că nu ne va fi bine până nu ne vom înfăţişa dinaintea Istoriei şi a bunului Dumnezeu cu pomelnicul complet al morţilor Neamului! Care nu-şi vor găsi odihna până nu-i vom pomeni cum se cuvine pe ei, cei care de prea nevinovaţi ce au fost au trebuit să moară care la Canal sau la Aiud, care la Jilava sau Gherla, în timpul dictaturilor care au precedat-o pe cea de azi!

Neamul ăsta românesc a adunat atâta vinovăţie de neiertat prin indiferenţa, prin nepăsarea faţă de martirii Neamului! Prin uitare, prin ignoranţă, prin lenea de a afla adevărul şi de a reacţiona omeneşte la aflarea adevărului ne-am atras mânia binemeritată a zeilor! Căci, în planul superior al lumii, purtarea noastră echivalează cu asasinarea mereu repetată, mult mai criminală şi mai dureroasă, a celor atât de buni, cei mai dintre noi, în fruntea cărora se află, cinstindu-şi gradul, Căpitanul!

Spală Neamul românesc de sângele nevinovat şi va bine !

Am mai spus-o şi am s-o mai spun incontinent: lucrul cel mai grozav este că un om, atât de om, atât de egal cu cea mai înaltă viziune despre om cum a fost Căpitanul, nu a profeţit în pustiu. Ci din neamul românesc s-au găsit mii, zeci, sute de mii, iar dacă îi pui la socoteală şi pe cei care în toamna lui 1937 i-au votat pe legionari, milioane de români aşadar s-au înrolat voiniceşte în oastea cruciată a Căpitanului, făcând de doi bani proverbul cum că «nimeni nu e profet în ţara lui! »

Căpitanul, ultimul mare profet martir al lumii, precizez: al omenirii deci, a fost de îndată recunoscut şi urmat de suflarea românească, într-un avânt al voinţei de bine, de dreptate şi adevăr cum de puţine ori a mai răzbit aceasta în istoria bietei noastre planete.

Îl meritam noi, românii, pe Căpitan?

Da! Negreşit îl meritam, ni se cuvenea chiar, şi numai aici se putea naşte dacă luăm aminte la numărul mare al românilor care n-au pregetat să facă jertfa supremă întru Căpitan cu sentimental certitudinii că o fac întru Hristos, întru strămoşeasca lor credinţă creştinească. Adică, luând aminte la amploarea fantastică a Mişcării Legionare, care a răscolit din adâncuri energiile întregii societăţi romaneşti, de la Vlădică la opincă, din Valea Timocului până în Transnistria şi din Debreţin până în Cadrilater, putem consemna astfel isprava cea mai deosebită din istoria neamului românesc, isprava la care participarea neamului a fost mai consistentă şi mai dedicată ca oricând. Nicicând caracterul naţional al unei idei sau acţiuni politice româneşti nu a fost atât de autentic şi de intens ca în cazul legionarismului, iniţiat de Căpitan şi îmbrăţişat de cei mai buni dintre români, cu o disponibilitate a tuturor pentru perfecţiunea fiinţei lor morale şi edificarea de sine spirituală nemaîntâlnită din veacurile primare şi decisive ale creştinismului.

I-am meritat noi, românii, pe legionari şi jertfa lor, a nicadorilor, a decemvirilor, a martirilor din septembrie 1939?…

Dacă luăm aminte la posteritatea martirilor legionari, la comportamentul nostru adică, la noianul de calomnii şi minciuni sub care acceptăm să fie copleşită şi întinată amintirea legionarilor martiri şi mai ales luând aminte la nepăsarea doctă a mediilor academice, a, vezi Doamne, elitelor, vecină cu complicitatea această indiferenţă faţă de diversiunile mediatice care au ca ţintă prestaţia sub specie aeternitatis a legionarilor, nu cumva să fie corect receptată în posteritate, ne bate gândul că chiar nu suntem demni de jertfa legionară, chiar dacă pentru mulţi dintre noi este vorba de jertfa a înşişi părinţilor ori fraţilor noştri!

Or, undeva în ordinea divină a lumii este cumplit păcatul de a-l batjocori pe cel ce se jertfeşte sau să nu îţi pese de suferinţa celor ce şi-au pus toată puterea nădejdii în izbânda ordinii divine, că odată şi odată aceasta se va instaura cu drept de cetate pe Pământ. Căci legionarii nu au vrut altceva! Chiar dacă mai mult nici nu e omeneşte să poţi să vrei!

Pe scurt, din momentul în care, catehizat de Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, am înţeles cine au fost de fapt legionarii, trăiesc de atunci cu sentimentul şi disperarea îndurerată că nenorocul şi ghinionul şi nedreptatea şi adversitatea atroce de care avem parte ca români nu sunt altceva decât feţele sensibile ale blestemului care s-a abătut asupra noastră pentru nepăsare, pentru întârzierea cu care ne cutremurăm de sângele nevinovat al fraţilor, copiilor şi părinţilor noştri… Ucişi atât de mişeleşte din 1938 încoace, aproape ciclic, ca un tribut de sânge plătit fiarei apocaliptice! Nefârtatelui cu care ne-am înfrăţit!

Mascarada de mai an, a înhumării în spaţiu sacru, voievodal, a regelui poltron şi criminal, a diabolicului Carol, a fost mai înainte de orice o impietate imposibil de iertat, săvârşită în dispreţul batjocoritor pentru cei pe care nedemnul individ i-a martirizat cu conştiinţa clară, sardonică, a răului pe care îl face. Nu e de mirare că iniţiatorii şi organizatorii acelui act malefic, de nimica bun prevestitor, erau ei înşişi profitori de pe urma unor crime şi asasinate, altele, mai recente şi mai numeroase şi mai gratuite, bine cunoscute de fiecare dintre noi, ceea ce nu i-a impiedicat pe criminalii fratricizi să fie acceptaţi de noi în fruntea cetăţii! A statului român!

Oameni buni, cât o vom mai duce aşa, tăvălindu-ne în cocina indiferenţei şi acceptând pentru copiii şi copiii copiilor noştri povara acestui blestem cumplit, devastator de Neam şi Ţară?!…

Şi iată că se iţeşte dintre noi, păcătoşii, un păcătos dintre cei mai mari, capabil însă să îşi răscumpere toate relele şi răutăţile, deja săvârşite ori viitoare, iar odată cu sine derbedeul agramat şi necioplit să ne salveze şi pe noi, rostind răspicat adevărul simplu şi decisiv de la care trebuie să începem curăţenia generală a Ţării, primenirea Neamului în straie noi şi curate: Căpitanul trebuie sanctificat!

Căci de aici trebuie să înceapă şi aici să închidă cercul cei ce vor să-l judece pe George Becali! De la adevărul atăt de supărător pentru cei mai ticăloşi dintre noi că, cu orice preţ, Căpitanul trebuie sanctificat… Se poate constitui în România o dreaptă care să fie dreaptă şi care să refuze comandamentul înalt propus de domnul Becali?…Mă indoiesc.

…Acesta este, cum spuneam, punctul de unde am privit în jurul meu atunci când câţiva tineri din Noua Dreaptă mi-au cerut părerea despre Gigi Becali. Puteam să mă poziţionez şi ceva mai jos, cum, comozi sau ignoranţi, fac cei care îl resping sau denigrează pe Gigi Becali. Nu zic că nu au de ce să o facă! Dar, ca orice om de dreapta – mai exact spus ca orice naţionalist cumsecade, pe mine m-a interesat la Gigi Becali dacă tangentează vreodată cu eternitatea neamului românesc. Există acest loc?

Eu cred că am identificat acest punct ferice în afirmaţia cu care bişniţarul din Pipera va intra sigur în istorie: Căpitanul trebuie sanctificat! Căci această afirmaţie, înţeleasă în toate sensurile posibile, deopotrivă toate de adevărate şi de utile, îmi pare cea menită să deschidă în istoria Neamului capitolul cel mai aşteptat şi mai visat: al împlinirii noastre! Atât ca persoane, cât şi ca neam. Iar o împlinire a noastră ca neam, ca naţiune, ca stat, ca societate ori clasă politică nu poate exista fără o dreaptă cinstire, mărturisită public şi în manualele şcolare, a Căpitanului şi a camarazilor săi. A tuturor celorlalţi martiri ai devenirii noastre pe acest pământ. Dumnezeu să-i odihnească întru împărăţia Sa, iar pe noi, nevrednicii, să ne întărească pentru a putea face faţă celor care nu ne iubesc şi nu ne respectă morţii, făcând tot ce le stă în putinţă să ne lipsească de ei, de amintirea şi de modelul lor.

Aşadar, orice va fi făcut şi va mai face la viaţa lui Gigi Becali, bune sau rele, toate pălesc pe lângă curajul şi inspiraţia cu care a dat porunca salvatoare: Căpitanul trebuie sanctificat ! Calea mântuirii noastre nu poate să înceapă în alt fel, altfel decât prin afirmarea şi însuşirea la nivelul conştiinţei naţionale a adevărului despre cei mai buni şi mai urgisiţi dintre noi.

(continuarea în numărul viitor) Ion Coja

*

Nota redacției – Acest text a fost trimis revistei „Puncte Cardinale”, dar nu mai știu dacă a fost publicat. Era după alegerile din toamna lui 2004, când am avut o bună colaborare cu dl George Becali, soldată cu un scor electoral bunicel, puțin sub 5% pentru Partidul Noua Generație. Am avut informații că scorul real fusese mai bun, depășisem pragul electoral, ceea ce i-a supărat pe păpușarii vieții noastre politice. Unul dintre ei, eminență cenușie în PSD și în peisajul nostru politic, numitul Viorel Hrebenciuc, s-a prezentat la dl Becali și i-a dat sfatul tovărășesc de a nu mai lungi colaborarea politică cu subsemnatul Ion Coja. Așa a luat sfârșit colaborarea mea cu machedonul, aș zice că putea fi o șansă de izbândă. Eu însumi am aflat târziu de amestecul individului care și-a băgat în pușcărie feciorul de deștept ce a fost…

Trec toată povestea la capitolul specific românesc N-A FOST SĂ FIE…