Spiritului critic în lucrările istorice (1)

„Adesea, din amănunte semnificative, dar neglijate, corelate cu alte mărturii, se relevă adevăruri surprinzătoare.” Istoricul Ioan Aurel Pop

Simulatissime cetitoriu,

Aş dori mai întâiu să iei spre plăcută şcienţia, că documentele transilvane din preajma şi de după anii degheneraţiunii 1848-49, usitau (foloseau) o limbă română surprinzător de sprintenă şi de vioaie, cu expresii proaspete şi comparaţii sâmburoase. Unele din ele le-am strecurat printre cuvintele acestor rânduri, găsindu-le potrivite într-un text care are ca temă istoria. Gândul meu a fost ca, dacă lucrarea aceasta va fi ferfeniţită de ocupătorii cu critica, măcar frumoasa limbă românească de atunci să-ţi rămâie în amintire.

***

Poporul român este unul dintre cele fără de păreche. A fost zămislit din două ginturi, unul cel mai vechi din Europa, altul clăditor de civilizaţie universală momentoasă. Ambele neamuri viteze şi demne. Iar neamul românesc este unul trăitor acolo unde s-a format şi este totodată singurul născut creştin. Ţircustări (circumstanţe) care ar fi debuitu să se întrevadă şi în istoria lui. Din păcate însă, istoria românilor prezintă în multe respecte (privinţe) lacune supărătoria, datorate în primul rând înclinaţiei spre oralitate a românilor. Puţini au înţeles cât de important este documentul scris şi încă şi mai puţini au pus mâna pe ceruză (creion de plumb) ca să subştearnă mărturia lor venitorimii (adică celor care vor veni după noi!). Apoi, însăşi istoria tumultoasă a neamului a dus la deprădarea şi dearderea multor documente şi arhive, lipsind cercetătorul de material documentar preţios. Fiindcă românii au statu uneori într-o nelucrare ruşinătoria şi periclitatoria de totă naciunea, istoria lor le-au scris-o alţii, de alt neam, cu erorile şi inadvertenţele inevitabile, fără să mai aminitim de acei istorici forte ultraistici, care nefiind în conglăsuire cu înaltele prinţipii moraliceşti, au scrisu opuri pline de minţiuni otrăvite de susu până diosu.

Aflată într-o asemenea stare întristătoria, istoria noastră are nevoie de metode de abordare speciale. Înainte de a scrie romane istorice, m-a preocupat o problemă filosoficească esenţială. Orice istoric de azi sau de ieri, nu are cum să ia cunoştinţă de toate documentele şi mărturiile care se referă la tema pe care şi-a propus s-o studieze. În ce măsură, parţial informat fiind, poate un istoric să fie sigur că a descris un eveniment în mod corect? Oare documentele pe care n-a apucat sau n-a avut posibilitatea să le cerceteze nu-i vor infirma concluziile, trimiţându-i lucrările la care a trudit poate zeci de ani, în derizoriu? Nu se poate ca, apărând noi documente necunoscute, să fie silit să-şi înghită lucrările cu coperţi cu tot?

Există un joc al minţii numit sudoku. El este alcătuit dintr-un tabel cu 9×9 = 81 pătrăţele, unele ocupate cu cifre de la 1 la 9, altele lăsate goale. Propusul (scopul) jocului este completarea căsuţelor goale cu cifre, aplicând câteva reguli logice simple. Rezultatul este unic, demonstrabil şi repetabil, valabil în sâmpiternu (eternitate). Tot astfel poate şi trebuie să procedeze istoricul, privind evenimentele de care se preocupă: ca pe un joc Sudoku. Căsuţele ocupate sunt documentele de care dispune şi prin a căror analiză logică se pot ţărmuri sau elimina unele posibilităţi ipotetice de manifestare ale unui eveniment. Dacă istoricul este îndemânatic şi are o logică bine chibzuită, poate scoate din documentele pe care le are la dispoziţie mult mai multe informaţii viabile decât acelea care deja se cunosc. În acest mod se pot revela acele adevăruri surprinzătoare la care se referă istoricul I.A. Pop. Ar fi poate nevoie de o revizuire măcar parţială a istoriei noastre, fiindcă s-au adunat destule neadevăruri care mişună nestingherite prin cărţile de istorie şi care se pot demonta printr-o simplă analiză logică sau prin corelarea cu alte documente existente, care însă (lucru ciudat!) scapă atenţiei unor istorici din motive neînţelese.

Fiind şi eu un ocupător (amator) cu istoria, mi-am propus să aplic tocmai modelul sudoku în analiza evenimentului istoric, ca să întregesc unele găuri negre din istoria noastră formate pe de o parte prin lipsa documentelor, dar şi din superficialitate. Proptit (sprijinit) şi pe considerente de ordin psihologic, am ajuns la unele rezultate neaşteptate, pe care le voi prezenta mai la vale. Iată o întâmplare descrisă de Iosif Sterca Şuluţiu în biografia sa despre Avram Iancu care va servi de prim exemplu:

„Aduci-ţi aminte vre-odată Iancule, când părinţii ne-au trimis la liceul din Cluş; a doua di, mergând din şcoală acasă, vădui în piaţă o grupă mare de studenţi, erau vre-o două-deci de Unguri jur împrejurul teu, iar tu singur în mijloc. Toţi vorbiaţi şi sbieraţi deodată; eu nu înţelegeam un cuvânt; cu deosebire tu gesticulai cu ambele mâni. Îngrijat că ţi s-a întemplat vre-o neplăcere, m-am repedit acolo, mi-am deschis calea cu coatele până la tine şi te-am întrebat:

Ce e cu tine, Iancule?

Ce să fie; iată, aceştia nu vreau să creadă că Hunyady a fost Român.”

Să aruncămu amu o căutătură asupra unei scrisori a lui Buteanu din 24.01.1849 către „Fratele Iance”, adresată „Domnului Prefectu Iancu Corvinu.” E de mirare felul în care Buteanu îl numeşte pe Avram Iancu. Nu avea cum să-l compare cu Iancu de Hunedoara, mai ales că la 24.01.49 Avram Iancu nu se arătase încă a fi strategul şi conducătorul de oşti care a nimicit patru luni mai târziu armatele lui Hatvany şi Kemeny întru strânsul înţeles al cuvântului. N-avea cum să fie nici linguşeală, dacă luăm în considerare alte scrisori în care Buteanu îi scrie lui Iancu de la egal la egal, cât şi carapterulu lui forte determinatu. Explicaţia plauzibilă este că Buteanu face în ţidula lui o referire la întâmplarea de la Cluj, de care aflase fie direct, fie din povestirile altora. Asta ar putea însemna că Buteanu şi Iancu, doi tineri naţionalişti cu aceleaşi idealuri, ştiau unul de altul, îşi cunoşteau activitatea sau poate chiar se cunoşteau personal din perioada lor clujeană sau mureşeană. Ar fi de mare interes demonstrarea acestui fapt, după cum se va vedea mai la vale. ( Poate există documente, dar la care eu n-am ajuns. Bariţiu ştia că Buteanu, cât a stat la Cluj, făcea parte din „tinerica societate de lectură a studenţilor”, în care a activat şi Iancu.)

Dacă urmăm acum pentru o vreme firul vieţişoarei lui Ioane Buteanu, vom vedea că după ce a devenit advocat urmând drepturile la Pesta, se întoarce la Sighetul Marmaţiei, unde, zice istoricul Silviu Dragomir, „nu îşi mai ascunde sentimentele româneşti, fu arestat însă de două ori pentru îndrăzneala de a le fi manifestat şi în urmă, dezmoştenit de tatăl său, fu silit a abandona ţinutul în care s-a născut şi a-şi căuta refugiul într-o regiune românească din Ardeal. În chipul acesta ajunse Ioan Buteanu advocat în inima Munţilor Apuseni, la Abrud, cam în 1846-47.”

Ajuns piatra scandalei în localitatea de baştină, Buteanu îşi cată scăparea airea, dar dacă a cugetat că va găsi o regiune românească liniştită la Abrud, oraş plin de unguri, bine a nimerit-o. După Dragomir, Buteanu ar fi luat decizia de a veni la Abrud el de el (de capul lui), ca să scape din acel mare periclu al vieţişoarei lui, ceea ce este de totului falş. Să luăm a mână declaraţiunea martorul nr. 23, advocatul judiciar Farkas Tamas, dată în faţa consiliariului gubernial Cozma Pal, în iunie 1848: „Aici, la Abrud, advocaţii sunt în număr aşa de mare, încât toţi laolaltă nu cumulează un venit care să ajungă măcar pentru doi pentru a putea trăi în mod onorabil. Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent un purtător de cuvânt. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de circa 60 de florini de aur. Acest advocat s-a stabilit aici. Ca celibatar, a fost găzduit la popa Amos. Numele lui este Ioan Buteanu. După ce s-a stabilit aici, preoţii au anunţat în fiecare biserică ca românii care au procese, să se adreseze lui. Acest fapt a pricinuit un pas mare în izolarea românilor de unguri.”

Din declaraţie reiese că Buteanu n-a venit de capul lui la Abrud aşa cum bănuia Dragomir, ci chemat şi susţinut de o organizaţie românească, care i-a aranjat cortel (încartiruire) la popa Amos, i-a asigurat un venit din care să trăiască, iar preoţii din besearicile româneşti i-au făcut publicitate, informând enoriaşii că Buteanu le va apăra interesele în inştanţii fără bani. (Dacă el ar fi luat onorariu, ce rost mai avea ca să fie plătit de organizaţie? Această strategie urma să-l propulseze pe Buteanu în fruntea moţilor ca ductore (conducător) al lor. E peste orice îndoială că venirea lui Buteanu la Abrud a fost preparată de un „comitet de oblăduire„. Şi cine-l cunoştea atât de bine pe Buteanu, ca prin 1846 să poată să-l recomande „Organizaţiei abrudene” cu toată convicţiunea?

Să vedem amu la ce concluse am ajuns:

Certitudinea 1: Buteanu n-a venit, ci a fost adus la Abrud. El a fost de acord cu acest pas nu fiindcă voia un loc liniştit, ci pentru a duce mai departe lupta începută de unul singur la el acasă. Cel care l-a adus ştia ce-i poate pielea şi tocmai de aceea era nevoie de el la Abrud, ca să pună umărul la întărirea românismului.

Certitudinea 2: La Abrud exista o Frăţie de Cruce (pentru necunoscători, aşa se numeau organizaţiile românilor din vechime) bine organizată, cu ramificaţii în intelighenţia românească (preoţi, oameni de afaceri, învăţători, advocaţi) cu buget propriu (numit şi Lada Frăţiei!) şi care năzuia la emanciparea neamului românesc.

Certitudinea 3: Frăţia de Cruce abrudeană, conştientă de slăbiciunea ei în ale românismului, s-a determinatu să aducă în mijlocul ei un bărbatu luminatu şi nepregetătoriu, care să întărească Frăţia şi să-i asicure succesul cel mai îndestulătoriu în confruntările belice deja programate. Omul acesta a fost Ioane Buteanu.

Bănuiala 1: Cel care l-a recomandat pe Buteanu Frăţiei abrudene a fost Avram Iancu.

Bănuiala 2: Fiindu-i urmată recomandarea, Iancu trebuie să fi avut un cuvânt greu de spus în acea organizaţie, dacă nu cumva era chiar ductorele ei.

Cine ştie pe ce petecuţie de hârtie aflată prin vreo arhivă, aşteaptă dovezile care ar putea confirma bănuielile de mai sus, bănuieli obţinute pe cale logică, dar care ar trebui confirmate prin dovezi şi documente. Cine ar putea da o mână de ajutor?

.

Călin Kasper