Stimate domnule Ion Coja, dragi colegi de blog,
Iacătă că de câteva zile am primit de la editura Eagle vestea că la Târgul de Carte Bucureşti (care va avea loc între 22-26 noiembrie 2017, unde editura Eagle va fi prezentă la standul Expo Book Title, inelul central) va fi expusă şi cartea mea „De la animă spre ceriu” (A nu se confunda cu „De la inimă spre cer”, apărută în anul 2014 şi care se ocupă, printre altele, de Mişcarea Legionară), având ca subiect principal Revoluţia din Transilvania din anul1848-49, purtată cu atâta bărbăţie de iobagii români, conduşi de o pleiadă de intelighenţi, apăruţi ca şi căzuţi din cer!
Şi fiindcă istoria se comportă cumva continuu, nu poţi tăia o felie din ea, ca s-o descrii şi s-o analizezi, rupând-o de trecut şi lipsind-o de implicaţiile pe care le are asupra viitorimii. Asa că, vrând-nevrând, am făcut incursiuni pănă în zorii românismului, la obştea sătească ca mod de organizare, fiindcă acele obşti au fost matricea în care s-a clădit felul nostru de a fi, matrice care a trecut mai apoi în organizaţiile secrete, numite Frăţii de Cruce.
Două moduri de organizare armată a obştilor, străjerii şi cercetaşii, au jucat un rol important în învingerile belice pe care le-au câştigat românii în înfruntările mai mici sau mai mari cu neprietenii. Pe blogul nostru a apărut un fragment dintr-o istorioară pe care am folosit-o în romanul pomenit, fiindcă este o dovadă convingătoare că românii au avut o organizare ieşită din comun, numită „Frăţia de Cruce”. Sigur că nu sunt documente şi dovezi scrise, dar dacă nu ai urechi clăpăuge, poţi să înţelegi că o astfel de ispravă (linkul aici: https://ioncoja.ro/romanul-nu-piere-2/ ) nu putea s-o realizeze un amărât de cătun de iobagi trăitori în bordeie de pământ, dacă nu erau organizaţi militariceşte în cel mai strict sens al cuvântului.
Frăţiile de Cruce aveau două feluri de procedură, prin care puteau fi identificate: jurământul între Fraţi şi salutul cu mâna dreaptă întinsă spre cer. Acolo unde la români e vorba despre jurământ, însoţit întotdeauna de salutul respectiv, să ştiţi că în spatele lor se afla o Frăţie de Cruce, adică o organizaţie silită să se ţină secretă, ca să nu cadă în mâna neprietenilor. Aceste Frăţii aveau legi aspre, precum Legea Onoarei, a Tăcerii, lege pe care au ţinut-o strict Horia Cloşca şi Crişan, nedeclarând mai nimic contelui Jancovics, cel care i-a interogat pe corifeii românilor, după ce au fost prinşi. Ştim că aceşti trei Căpitani ai Răscoalei din 1784 stăteau sub aspru jurământ, datorită unui autor maghiar, Szilagi. Povestea o găsiţi la linkul: (https://ioncoja.ro/fratia-de-cruce-a-romanilor-din-viena-secolului-al-xviii-lea/ )Jurământul îl găsim şi în tot ce mişcă în jurul anului 1848-49 în Transilvania (Jurământul canceliştilor de la 26 martie 1848 la Maroş-Oşorhei, unde au participat printre alţii Avram Iancu, Papiu Ilarian, Samuil Poruţiu, Nicolae Bârle, cel de la Blaj din 15 mai 1848,cu mâna dreaptă întinsă în sus şi cu stânga pe inimă, jurământul luat de Iancu în împrejurări dramatice, după ce Hatvany a încălcat armistiţiul la Abrud, prinzându-i pe câţiva corifei ai românilor, printre care Petre Dobra şi Buteanu. Atunci a cerut legionarilor lui să depună din nou jurământul, înainte de a se arunca asupra îngâmfatelor hoarde maghiare.)
În acest roman istoric, în care fantezia scriitoricească a fost strânsă amarnic în pinteni,am fost adeptul unei documentaţii asidue, făcută cu mijloace ştiinţifice. Am folosit fantezia doar acolo unde a trebuit să umplu nişte goluri la care ducea firul logicii, cerând clarificări. De exemplu, nici un scriitor sau istoric român, după ştiinţa mea, nu a explicat cum de lui Ioan Buteanu, avocat în zona Chioarului (spre Satu Mare), i se năzare să se mute la Abrud, ca să-şi practice meseria. Nu este mai logic să presupunem că a fost adus acolo nu de hazard, ci de cineva, cu scop revoluţionar bine precizat, rol pe care l-a şi jucat cu bărbăţie? Şi cine putea să-l cunoască cel mai bine, dacă nu Avram Iancu, care era şi el animat de aceleaşi sentimente înalte şi era elev la liceul piarist, unde fusese elev şi Buteanu? Oare cei ce se aseamănă nu se adună decât pentru ticăloşii? Oare un ideal comun nu-i adună mai puternic decât dorul de căpătuială? Da, zice istoricul cu urechile clăpăuge, tu ca autor de romane poţi să scrii ce vrei, dar eu, ca istoric, trebuie să mă bazez pe izvoare scrise. (Da, aşa şi fac mulţi, dar destui fac rău, fiindcă înghit pe nemestecate tot ce e scris, ca şi cum totul ar fi şi adevărat! Iau ca exemplu cartea plină de contradicţii şi minciuni a lui Kemeny Istvan, numită „Cartea neagră” pe care unii istorici ne-o aruncă nouă între ochi, fără să le pese că Axente 4
Sever a scris un ” Răspuns la Cartea neagră”, în care dă de pământ cu marele istoric de maimulte ori.)
Dar, sunt şi documente scrise, dacă ştii să le cauţi. Iosif Şuluţiu povesteşte o întâmplare cu Iancu la Cluj, când acesta s-a luat la harţă cu vreo 20 de maghiari, cărora le spusese cam apăsat, că regele Matias era de origine română. Ungurii nu voiau să creadă şi erau furioşi pe Iancu. În amintirea acestei întâmplări, pe care Buteanu trebuie s-o fi cunoscut, în unele scrisori ulterioare, din când în când, pe lângă acel minunat „iubite Iance”, îi mai spunea şi „Iancu Corvinul”. O declaraţie a unui avocat maghiar în faţa comisiei Cozma arată că Buteanu, ca avocat la Abrud, stabilit acolo pe la 1846 sau 1847, nu accepta bani dela pricinaşii români, ci primea 60 de galbeni pe an ( din „Lada Frăţiei”, adaug eu) ca să-şi ţie zilele. Dacă Buteanu venea la Abrud de capul lui, iar fi dat cineva bani din „Lada Frăţiei” doar aşa, de florile merilor? Nu trebuia ca cineva să pună chezăşie pentru el? Iancu voia ca Buteanu să prindă grabnic rădăcini la Abrud, unde lucrurile nu mergeau prea bine din punct de vedere românesc (de exemplu, garda românească nu prinsese rădăcini, fiiind formată târziu, de Dionisie Şuluţiu, fratele lui Iosif, care fusese soldat). Iar faptul că Buteanu, deşi mai în vârstă şi deplin înfipt în societatea abrudeană l-a recunoscut întotdeauna pe Iancu drept Căpitanul lor, dovedeşte că acesta i se subordonase de bunăvoie, aşa cum face orice om de omenie faţă de binefăcătorul lui.
Am reuşit cu ajutorul logicii şi a unor fapte abia amintite pe cate o petecuţie de hârtie din vechime, să găsesc răspuns la multe întrebări nelămurite, precum „Cum a reuşit Avram Iancu să devină, de la 6 aprilie 1848 când a apărut la Abrud, ( el, cel care era văzut de moţi ca domnişor de gornic, pe jumătate ungurit), Căpitanul de necontestat al muntenilor la 30 aprilie 1848?”. Răspunsul logic este că nu putea, decât dacă ar fi avut deja o activitate revoluţionară anterioară, bine cunoscută de moţi. Fiindcă sunt două documente care atestă faptul că Iancu a cunoscut-o pe Ecaterina Varga, eu cred că el nu putea să nu fie atras de personalitatea acesteia. Femeia aceasta deosebită a descoperit în Iancu flacăra vie care ardea în el cât şi uimitoarele lui calităţi strategice, cărora le-a dat posibilitatea să se manifeste atunci când a fost gonită trupa de husari condusă de Menyhart Foszto de pe terenul din Bucium prin mai 1848, precum şi gonirea lui Karl Hoheder de la Abrud în decembrie 1848, acţiune ilustră, greu de realizat, fără o organizare prealabilă bine gândită, silindu-l pe acesta să se întoarcă la Viena de unde venise.
Aceste isprăvi, care nu erau la îndemâna unei femei, Caterina Varga le-a încredinţat Iancului. Cu toate măsurile de păstreare a secretului, faima lui Iancu s-a răspândit în munţi. Astfel că, atunci când Ecaterina Varga, „Doamna Noastră”, a fost prinsă, rolul şi faima ei, cât şi respectul şi dragostea de care se bucura, au trecut asupra succesorului desemnat de ea, adică asupra Iancului, în cel mai firesc mod.
În carte am mai prelucrat în mod artistic o descoperire epocală,( pe care o cred originală, fiindcă n-am întâlnit-o în nici o carte sau articol pe care le-am cercetat), referitor la cât de criminali au fost românii, comparativ cu maghiarii, la anul 1848-49, în „vremea vrăjbilor”. Am prezentat aceste fapte în alt articol de pe blogul nostru: https://ioncoja.ro/acea-cercetare-oficiala-austriaca-autentificata-de-tribunalul-militar-din-cluj-a-ajuns-la-urmatoarele-rezultate-partea-maghiara-a-omorat-civili-nevinovati-4425-romani-si-252-sasi-iar-glo/
Am scris acest articol nu ca să ridic cota vânzărilor, pentru că această carte este editată într-un foarte mic număr de exemplare. Mai cred că deşi este denumită „roman istoric”, ea oferă cititorului o viziune amplă, realistă, documentată, despre evenimentele din anii „degheneraţiunii”, numiţi prin revistele transilvane şi „anii epocale” sau „vremea vrăjbilor”. Mai socot că este o carte de istorie ceva mai îndrăzneaţă, căreia îi lipseşte la urmă doar lista cu bibliografia. În locul acesteia, am preferat să umplu mai mult material istoric între coperţile ei, aşa cum gospodina pricepută pune mai multă carne în sarmale.De aici încolo, Doamne, ajută!
Cu multă stimă,
Călin Kasper
Nota redacției: Felicitări domnului Călin Kasper, laboriosul nostru coleg. Sfătuim colegii de blog, în vizită la Târgul de carte, să caute cartea colegului nostru pentru ca la un moment dat să o supunem unei discuții / analize amicale, pe blogul nost!
i.c,
Fiindcă deocamdata sunt singurul care a citit cartea :) , vreau sa dau mai multe detalii despre felul în care am scris-o.
Informaţia am luat-o aproape exclusiv din carţi şi articole de presă, majoritatea apărute înainte de anul 1900. Excepţie a făcut revista „Unirea Poporului”, apărută la Blaj, pe care am consultat-o în anii în care director a fost Alexandru Lupeanu-Melin, cel care a publicat în ziarul lui frumoase schiţe din vremea vrăjbilor, din care m-am putut inspira pentru cateva din povestirile ce fac subiectul cărţii. De asemenea, am consultat cărţi scrise de autori serioşi, precum Silviu Dagomir sau Nicolae Densuşianu. Am căutat astfel să evit repetarea unor fapte arhicunoscute, cât şi bazaconiile şi atmosfera festivistă din cărţile de mai târziu. Am rămas, printre altele, foarte dezamăgit de felul în care autorii şi istoricii români prezintă evenimentele din jurul Revoluţiei transilvane de la 1848-49: n-am găsit nicio descriere serioasă a luptelor şi bătăliilor purtate. Toate sunt descrise fără menţiuni geografice, cam ca lupta lui Făt Frumos cu Zmeul din basmele româneşti. Am bătut cu pasul şi cele mai importante locuri în care s-au produs evenimentele mai însemnate din acele vremi: Abrud, Vidra de Sus, Câmpeni, Roşia Montană, Bucium-Izbita, Mărişel, Zlatna, Petringeni, Alba Iulia, Sibiu, Blaj, Aiud, Cluj, Târgu Mureş, Frâua (azi Axente Sever) şi peste tot am căutat să calc pe urmele istoriei cu credinţa că aşa, voi fi în stare să redau mai viguros ceea ce doream să spun. Cartea are şi vreo 45 de fotografii, din care majoritatea sunt făcute de mine.
De ce cred eu că este o carte specială? Pentru că prezintă evenimente şi situaţii necunoscute, cu toate că ele stau la dispoziţia cercetătorului în colecţii de ziare şi în lucrări mai vechi. Nu m-am orientat numai spre conducători, precum Iancu, popa Balint, Axente Sever, Buteanu, ci am căutat să luminez unghiuri şi colţuri umbrite, să prezint fapte uitate sau total necunoscute, precum activitatea lui Karl Hocheder la Abrud, a Ecaterinei Varga la Bucium, a lui Vasile Nopcea şi Nicolae Solomon la Deva.
Să dau şi un exemplu, pe care nu cred că-l ştiu mulţi, deşi este vorba de unul dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi tribuni ai acelor vremi: Axente Sever. Întâmplarea o povesteşte el însuşi în cartea „Răspuns la cartea neagră”, al cărui autor este. Iată fragmentul din cartea mea, inspirat după povestirea lui Axente:
„Când împăratul Franz Josef făcu vizita aceea momentoasă în Transilvania, în anul 1852, maghiarimea i-a ieșit cu mic cu mare înainte ca să se plângă de crimele românilor asupra lor, ca și cum nu ei, ci alții au adus vrăjbile în Transilvania. Una din cele care, cu acest prilej, și-a aprins paie în cap, fu Susana Kabos, o armeancă nespălată, cum cu ciudă îndreptățită îi spune Acsenție. Aceasta dădu cu mâna ei o lăcrămație împăratului.
La înfățișarea deputațiunii românilor la Clusiu, la audienția împărătească, Susana Kabos, când l-a zărit pe Acsenție lângă Alexandru Șiuluțiu, episcopul, s-a trântit pe jos, a leșinat mai apoi, dând cu măiestrie ochii peste cap, iar după alte năbădăi şi ifose, se puse să strige din fundul bojocilor, arătând pe Acsenție cu degetul: iată-l pe ucigașul bărbatului și al fiului mieu! Acsenție, om călit și trecut prin multe și care nu și-a pierdut cumpătul în cele mai grele bătălii, nu și l-a pierdut nici în faţa izmenelilor nespălatei, mergând înainte și cu capul sus, fără să se tulbure sau să șovăie, stricând toată înscenarea teatralicescă în spatele căreia stătea altcineva. Acsentie credea că acela era togma marele istoric Kemeny Istvan.
La câteva luni de la această scenă de tragedie cu o singură perdea* (cu un singur act, cu o singură cădere de cortină) jucată cu toată finețea și agilitatea unui artistu bravatu de către văduva Kabos, Acesnție, care lucra la Sabiniu ca adjunct de concept (concipist), fu chemat de consiliarul de județ al țării, Camilo Wagner, în canțelaria sa, unde, de față cu doi procatori și un cancelist ce aștepta cu condeiul după ureche ca să conscrie inștanția, i se anumi*(arh. a anumi = a prezenta) acuzația din instrucţiunea penale:
— Cetăţiene Acsenție Severu, Susana Kabos te învinuiește că în diua de nouă ianuariu 1949, la Aiud, ai macelatu cu propria mână pe bărbatul și pe fiul ei, care, de frică, s-au ascuns în podul casei lor unde, descoperindu-le ascunzătoarea, le-ai tăiatu membrele și capetile și le-ai aruncatu apoi pe fereastra podului, în stradă. După care ai prădatu gospodăria și ai datu casa focului.
Atunci Acsenție, care nu cu puţină supărare a animei văzu relele prepusuri abătute asupra persoanei sale, s-a ridicat în picioare și a grăit așa:
— Onorate Don Camilo, stimați burgări* (din germ. cetăţeni), în diua de şase ianuariu primii ordin de la căpitănia Mediașiului ca cu toți oamenii mei să țiu ocupate râpile din stânga Murășului, de la Mihalț până spre Iernut. În opt ianuariu, apropiindu-mă de Aiud, am trimis cursori la judele urbiului, ca să pregătească acolo cuartir pentru 6.000 de omeni. Dar ajuns la Beța ungurească, fiindu și un frigu de crăpau pietrile, precând coboramu un deluțiu, calul pe care şiedeamu lunecă și-mi prinse pitiorul cel stâng sub el. Am încălecat îndată, dară în curându o început să mă junghie pitiorul strivitu și m-o apucatu nește dureri împungătore, care m-or silit a mă opri la Ciumbrud. Aici, birăul satului mi-o găst cortelu căldicelu la locuința preotului reformat, care o fugit, împreună cu baronulu Kemeny Istvan, la Clusiu. Preoteasa însă, rămase neconsolată acasă și ajuns în casa ei, mi-am datu cu degraba pantalonii jos. Apoi mi-am băgat pitiorulu într-o găleată cu apă rece, să mi se aline durerea. În casa cea caldă a preotesei am statu 3 dile, până pe 11 ianuariu. Deci, în nouă ianuariu eramu în satul Ciumbrud morbosu, dară bine grijitu de preoteasă, cu pui fripți și vinu de cel mai alesu și nu aveamu nice un prepus ca să părăsesc casa cea primitore, ca să umblu să tai capete şi mâni la Aiud. Așe că nici n-am mărsu acolo, că eramu încă debilitatu în sănătate şi vulneratu la un pitior, deacia nici n-am avutu cum să făptuiescu acea crimă oribile la casa Susanei Kabos. Crediu positivu că judele Aiudului, biraiele şi jurații Ciumbrudului voru mărturisi cu simţ de datorinţă adevărul curat. (Numele preotesei nu fu pomenit de Acsenție, probavera ca nu cumva să amestece lucrurile şi, luând-o gura pe dinainte, să spuie şi ce nu avea legăminte cu inştanţia!)
Don Camilo Wagner — zice mai departe Acsenție Severu în memoriile sale —, un austrian posac din Austria superiore, trecea drept cel mai aspru și mai mare jurist și judecător al Principatului la cea vreme. Dictând protocolul conform declarației personale dată de tribun, l-a pus apoi pe Acsenţie de a subscris cu mâna sa toate coalele protocolului, după care l-a concediatu fără multă țeremonie.
Inştanţia criminalicească, odată pornită, curse gros, până ce ajunse la Curtea Supremă de la Viena. Toată cercetarea tribunalicescă fu atât de falş şi de nemulțumitoriu întogmită, încât de trei ori fură actele trimise îndărăpt de la Viena pentru întregire. După ce dosarul trecuse și pe la tribunalul din Clusiu, care-l condamnase pe Acsenție la furci fără să ție sama de probele de nevinovăție din dosar, unui consilier croat de la Curie, care era avisat de ce pot ura şi intrigele maghiare, ceru să se facă cercetare dacă ferestruica podului casei Susanei Kabos era așia de mare ca prin ea să încapă capul unui om. Umblarea ce se făcu la casa dearsă din Aiud, dar care avea zidul cu ferestruica podului încă nevulnerată, scoase la iveală ticăloșia: pe acea gaură de aerisire abia încăpea pumnul unui om. Așa scăpă bietul Acsenție de furia maghiară, care însă nu se potoli, ci mai tare se iuţi. El mai fu tras încă de două ori în judecată, odată de mâncătorul de români Nahlic, care l-a ținut la umbră cinci săptămâni, sucindu-l și răssucindu-l cu intrebăciunile, doar-doar va reuși a-l încurcare și prindere, apoi de asesorul Szalancsi, care îi pregătise o ședere de vreo cinci ani la profos pentru turbăciunea liniștii publice. De toate aceste năpaste s-a apărat Acsenție cu cunoscuta-i cerbicie, dar și cu arma adevărului și n-a putut fi trântit, cum n-a prea fost nici pe câmpul de luptă.”
O PROPUNERE DIN PUBLIC – Postacii de pe acest blog, care vor putea, într-una din zilele Târgului de Carte să ne întâlnim la standul unde se vinde cartea dlui Călin Kasper și să ne și cunoaștem de visu cu această ocazie. Mai schimbăm o vorbă, socializăm etc. Voi propune o zi și o oră în preajma dechiderii Târgului. De acord?
De acord. Deși eu nu am vechime ca postac, ci în calitate de cititor.
Mai e vorba!? :)
Să sperăm că toți postacii de pe blog și nu numai, vor reuși să „prindă” cartea, deoarece am înțeles că este editată într-un număr de exemplare foarte mic !
Mutumesc pentru informatie. Abia astept tirgul de carte. Dle profesor, daca veti fi acolo sa ne spuneti. Mi-ar face o deosebita placere sa ne intilnim intre noi, postacii!