Călin Kasper, cu o nouă carte care va completa și corecta erudiția specialiștilor atoateștiutori!

Publicat de |2017-11-02T00:42:16+00:002 noiembrie 2017|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Stimate domnule Ion Coja, dragi colegi de blog,
Iacătă că de câteva zile am primit de la editura Eagle vestea că la Târgul de Carte Bucureşti (care va avea loc între 22-26 noiembrie 2017, unde editura Eagle va fi prezentă la standul Expo Book Title, inelul central) va fi expusă şi cartea mea „De la animă spre ceriu” (A nu se confunda cu „De la inimă spre cer”, apărută în anul 2014 şi care se ocupă, printre altele, de Mişcarea Legionară), având ca subiect principal Revoluţia din Transilvania din anul1848-49, purtată cu atâta bărbăţie de iobagii români, conduşi de o pleiadă de intelighenţi, apăruţi ca şi căzuţi din cer!

Şi fiindcă istoria se comportă cumva continuu, nu poţi tăia o felie din ea, ca s-o descrii şi s-o analizezi, rupând-o de trecut şi lipsind-o de implicaţiile pe care le are asupra viitorimii. Asa că, vrând-nevrând, am făcut incursiuni pănă în zorii românismului, la obştea sătească ca mod de organizare, fiindcă acele obşti au fost matricea în care s-a clădit felul nostru de a fi, matrice care a trecut mai apoi în organizaţiile secrete, numite Frăţii de Cruce.

Două moduri de organizare armată a obştilor, străjerii şi cercetaşii, au jucat un rol important în învingerile belice pe care le-au câştigat românii în înfruntările mai mici sau mai mari cu neprietenii. Pe blogul nostru a apărut un fragment dintr-o istorioară pe care am folosit-o în romanul pomenit, fiindcă este o dovadă convingătoare că românii au avut o organizare ieşită din comun, numită „Frăţia de Cruce”. Sigur că nu sunt documente şi dovezi scrise, dar dacă nu ai urechi clăpăuge, poţi să înţelegi că o astfel de ispravă (linkul aici: https://ioncoja.ro/romanul-nu-piere-2/ ) nu putea s-o realizeze un amărât de cătun de iobagi trăitori în bordeie de pământ, dacă nu erau organizaţi militariceşte în cel mai strict sens al cuvântului.

Frăţiile de Cruce aveau două feluri de procedură, prin care puteau fi identificate: jurământul între Fraţi şi salutul cu mâna dreaptă întinsă spre cer. Acolo unde la români e vorba despre jurământ, însoţit întotdeauna de salutul respectiv, să ştiţi că în spatele lor se afla o Frăţie de Cruce, adică o organizaţie silită să se ţină secretă, ca să nu cadă în mâna neprietenilor. Aceste Frăţii aveau legi aspre, precum Legea Onoarei, a Tăcerii, lege pe care au ţinut-o strict Horia Cloşca şi Crişan, nedeclarând mai nimic contelui Jancovics, cel care i-a interogat pe corifeii românilor, după ce au fost prinşi. Ştim că aceşti trei Căpitani ai Răscoalei din 1784 stăteau sub aspru jurământ, datorită unui autor maghiar, Szilagi. Povestea o găsiţi la linkul: (https://ioncoja.ro/fratia-de-cruce-a-romanilor-din-viena-secolului-al-xviii-lea/ )Jurământul îl găsim şi în tot ce mişcă în jurul anului 1848-49 în Transilvania (Jurământul canceliştilor de la 26 martie 1848 la Maroş-Oşorhei, unde au participat printre alţii Avram Iancu, Papiu Ilarian, Samuil Poruţiu, Nicolae Bârle, cel de la Blaj din 15 mai 1848,cu mâna dreaptă întinsă în sus şi cu stânga pe inimă, jurământul luat de Iancu în împrejurări dramatice, după ce Hatvany a încălcat armistiţiul la Abrud, prinzându-i pe câţiva corifei ai românilor, printre care Petre Dobra şi Buteanu. Atunci a cerut legionarilor lui să depună din nou jurământul, înainte de a se arunca asupra îngâmfatelor hoarde maghiare.)

În acest roman istoric, în care fantezia scriitoricească a fost strânsă amarnic în pinteni,am fost adeptul unei documentaţii asidue, făcută cu mijloace ştiinţifice. Am folosit fantezia doar acolo unde a trebuit să umplu nişte goluri la care ducea firul logicii, cerând clarificări. De exemplu, nici un scriitor sau istoric român, după ştiinţa mea, nu a explicat cum de lui Ioan Buteanu, avocat în zona Chioarului (spre Satu Mare), i se năzare să se mute la Abrud, ca să-şi practice meseria. Nu este mai logic să presupunem că a fost adus acolo nu de hazard, ci de cineva, cu scop revoluţionar bine precizat, rol pe care l-a şi jucat cu bărbăţie? Şi cine putea să-l cunoască cel mai bine, dacă nu Avram Iancu, care era şi el animat de aceleaşi sentimente înalte şi era elev la liceul piarist, unde fusese elev şi Buteanu? Oare cei ce se aseamănă nu se adună decât pentru ticăloşii? Oare un ideal comun nu-i adună mai puternic decât dorul de căpătuială? Da, zice istoricul cu urechile clăpăuge, tu ca autor de romane poţi să scrii ce vrei, dar eu, ca istoric, trebuie să mă bazez pe izvoare scrise. (Da, aşa şi fac mulţi, dar destui fac rău, fiindcă înghit pe nemestecate tot ce e scris, ca şi cum totul ar fi şi adevărat! Iau ca exemplu cartea plină de contradicţii şi minciuni a lui Kemeny Istvan, numită „Cartea neagră” pe care unii istorici ne-o aruncă nouă între ochi, fără să le pese că Axente 4
Sever a scris un ” Răspuns la Cartea neagră”, în care dă de pământ cu marele istoric de maimulte ori.)

Dar, sunt şi documente scrise, dacă ştii să le cauţi. Iosif Şuluţiu povesteşte o întâmplare cu Iancu la Cluj, când acesta s-a luat la harţă cu vreo 20 de maghiari, cărora le spusese cam apăsat, că regele Matias era de origine română. Ungurii nu voiau să creadă şi erau furioşi pe Iancu. În amintirea acestei întâmplări, pe care Buteanu trebuie s-o fi cunoscut, în unele scrisori ulterioare, din când în când, pe lângă acel minunat „iubite Iance”, îi mai spunea şi „Iancu Corvinul”. O declaraţie a unui avocat maghiar în faţa comisiei Cozma arată că Buteanu, ca avocat la Abrud, stabilit acolo pe la 1846 sau 1847, nu accepta bani dela pricinaşii români, ci primea 60 de galbeni pe an ( din „Lada Frăţiei”, adaug eu) ca să-şi ţie zilele. Dacă Buteanu venea la Abrud de capul lui, iar fi dat cineva bani din „Lada Frăţiei” doar aşa, de florile merilor? Nu trebuia ca cineva să pună chezăşie pentru el? Iancu voia ca Buteanu să prindă grabnic rădăcini la Abrud, unde lucrurile nu mergeau prea bine din punct de vedere românesc (de exemplu, garda românească nu prinsese rădăcini, fiiind formată târziu, de Dionisie Şuluţiu, fratele lui Iosif, care fusese soldat). Iar faptul că Buteanu, deşi mai în vârstă şi deplin înfipt în societatea abrudeană l-a recunoscut întotdeauna pe Iancu drept Căpitanul lor, dovedeşte că acesta i se subordonase de bunăvoie, aşa cum face orice om de omenie faţă de binefăcătorul lui.

Am reuşit cu ajutorul logicii şi a unor fapte abia amintite pe cate o petecuţie de hârtie din vechime, să găsesc răspuns la multe întrebări nelămurite, precum „Cum a reuşit Avram Iancu să devină, de la 6 aprilie 1848 când a apărut la Abrud, ( el, cel care era văzut de moţi ca domnişor de gornic, pe jumătate ungurit), Căpitanul de necontestat al muntenilor la 30 aprilie 1848?”. Răspunsul logic este că nu putea, decât dacă ar fi avut deja o activitate revoluţionară anterioară, bine cunoscută de moţi. Fiindcă sunt două documente care atestă faptul că Iancu a cunoscut-o pe Ecaterina Varga, eu cred că el nu putea să nu fie atras de personalitatea acesteia. Femeia aceasta deosebită a descoperit în Iancu flacăra vie care ardea în el cât şi uimitoarele lui calităţi strategice, cărora le-a dat posibilitatea să se manifeste atunci când a fost gonită trupa de husari condusă de Menyhart Foszto de pe terenul din Bucium prin mai 1848, precum şi gonirea lui Karl Hoheder de la Abrud în decembrie 1848, acţiune ilustră, greu de realizat, fără o organizare prealabilă bine gândită, silindu-l pe acesta să se întoarcă la Viena de unde venise.

Aceste isprăvi, care nu erau la îndemâna unei femei, Caterina Varga le-a încredinţat Iancului. Cu toate măsurile de păstreare a secretului, faima lui Iancu s-a răspândit în munţi. Astfel că, atunci când Ecaterina Varga, „Doamna Noastră”, a fost prinsă, rolul şi faima ei, cât şi respectul şi dragostea de care se bucura, au trecut asupra succesorului desemnat de ea, adică asupra Iancului, în cel mai firesc mod.

În carte am mai prelucrat în mod artistic o descoperire epocală,( pe care o cred originală, fiindcă n-am întâlnit-o în nici o carte sau articol pe care le-am cercetat), referitor la cât de criminali au fost românii, comparativ cu maghiarii, la anul 1848-49, în „vremea vrăjbilor”. Am prezentat aceste fapte în alt articol de pe blogul nostru: https://ioncoja.ro/acea-cercetare-oficiala-austriaca-autentificata-de-tribunalul-militar-din-cluj-a-ajuns-la-urmatoarele-rezultate-partea-maghiara-a-omorat-civili-nevinovati-4425-romani-si-252-sasi-iar-glo/

Am scris acest articol nu ca să ridic cota vânzărilor, pentru că această carte este editată într-un foarte mic număr de exemplare. Mai cred că deşi este denumită „roman istoric”, ea oferă cititorului o viziune amplă, realistă, documentată, despre evenimentele din anii „degheneraţiunii”, numiţi prin revistele transilvane şi „anii epocale” sau „vremea vrăjbilor”. Mai socot că este o carte de istorie ceva mai îndrăzneaţă, căreia îi lipseşte la urmă doar lista cu bibliografia. În locul acesteia, am preferat să umplu mai mult material istoric între coperţile ei, aşa cum gospodina pricepută pune mai multă carne în sarmale.De aici încolo, Doamne, ajută!

Cu multă stimă,
Călin Kasper

Nota redacției: Felicitări domnului Călin Kasper, laboriosul nostru coleg. Sfătuim colegii de blog, în vizită la Târgul de carte, să caute cartea colegului nostru pentru ca la un moment dat să o supunem unei discuții / analize amicale, pe blogul nost!

i.c,