CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acasă
BINE ATI VENIT !
„Buni, răi, sunt fraţii noştri!“. DIN ISTORIA ROMANILOR SUD-DUNARENI

5 Votes

Prof. Vasile Barba, Freiburg / Germania

Foto: Prof.Vasile Barba

Din istoria românilor sud-dunăreni

Prin 1930 cu prilejul unei vizite oficiale într-un oraş mai sudic al Dobrogei, Nicolae Iorga – atunci, pentru puţină vreme, prim-ministru – asculta cu multă atenţie o interesantă dare de seamă, prezentată de prefectul judeţului.

Raportorul înfăţişa realizări îmbucurătoare, dar şi neajunsuri determinate de o acută febră a emigrărilor şi imigrărilor în acea zonă.Am trăit acest eveniment cu emoţiile elevului ce eram atunci, însoţind pe tatăl meu – unul dintre fruntaşii celor colonizaţi, invitat să participe la analiza privind colonizarea.

Era perioada dintre cele două războaie mondiale, când au avut loc, în Sud-Estul Europei, dislocări mai mari sau mai mici de populaţii după criterii naţionale sau numai religioase.

Din Grecia de pilda au fost smulsi atunci circa 500000 de turci, desi in decurs de cateva secole acestia prinsesera radacini adânci acolo, şi au fost transplantaţi în câmpiile Anatoliei, care nu erau nici mai fertile şi nici mai puţin fierbinţi. Erau însă… „musulmane“.

Sub supravegherea şi sprijinul financiar al Ligii Naţiunilor, au poposit în schimb pe câmpiile Macedoniei, alipite Greciei în urma păcii de la Bucureşti din 1913, circa 1.200.000 de „creştini”. Au fost aduşi din Caucaz, de pe coastele apusene ale Asiei Mici, din Istanbul şi din împrejurimile acestuia. Unii dintre aceştia nu cunoşteau decât limba turcă. Erau în schimb… „ortodocşi“.

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler poruncise să fie aduşi în interiorul Reich-ului nemţii din Dobrogea, deşi aceştia îşi creaseră rosturi mulţumitoare în mai multe sate în care, decenii la rând, îşi înfrăţiseră truda cu aceea a românilor autohtoni.

Din aceeaşi Dobroge, chemarea Islamului a mişcat cartiere şi chiar sate întregi.

În locul celor plecaţi, care aveau să ducă multă vreme dorul traiului liniştit din localităţile în care se născuseră, soseau, împinşi de ineluctabile nevoi economice, moldoveni, bănăţeni şi olteni, sătui de truda pe moşiile altora şi dornici să aibă propriul lor petec de pământ.

Dorinţa de afirmare liberă, ca oameni de limbă latină ce erau, îi pornea din Pind spre singura ţară a romanităţii răsăritene şi pe păstorii vlahi – sau aromâni, cum se recomandă chiar ei obişnuind să folosească un „a“ protetic la unele cuvinte care încep cu o consoană şi mai ales cu „r“ –, hotărâţi să-şi făurească un nou destin în sau lângă vechile vetre româneşti din Dobrogea.

Într-o perioadă de câţiva ani – cu începere din 1925 –, potrivit cu datele publicate în 1935, fuseseră împroprietărite în Dobrogea 12.412 familii, sosite din alte provincii ale ţării, şi 6.553 familii cu aproximativ 30.000 de aromâni.

Firesc, administraţia locală era confruntată cu probleme numeroase, complexe, unele deosebit de gingaşe.

Acolo unde în locul blajinilor turci – preciza darea de seamă – se instalau şi mai blajinii moldoveni, modeşti în pretenţii, răbdători şi docili, sarcinile administraţiei de stat erau uşoare. Se întâmpinau însă mari dificultăţi cu oltenii şi mai ales cu aromânii.

Întrucât se adresa unei personalităţi bine informate şi cu sentimente binecunoscute, darea de seamă reliefa totodată faptul că atât oltenii, cât şi aromânii/„macedonenii“ erau ageri, întreprinzători, perseverenţi în atingerea ţelurilor pe care şi le propuneau. Nu se ascundea nici insatisfacţia administraţiei că nu putea potoli neastâmpărul acestora.

Într-adevăr, cei veniţi din Oltenia ca şi cei sosiţi „de peste mări şi ţări“ se împăcau mai greu cu starea de lucruri din administraţia coruptă şi birocrată, generatoare de situaţii care puneau sub semnul întrebării nu numai viabilitatea noilor gospodării, dar, uneori, chiar sănătatea şi viaţa celor ce speraseră într-un trai mai bun şi mai demn.

În concluziile documentatei dări de seamă, pe care Iorga o ascultase cu atenţie până la capăt, se propunea limitarea împroprietăririi în Dobrogea cu familii ce proveneau din Oltenia şi neacordarea de noi aprobări pentru intrarea în ţară a altor familii de aromâni.

Propunerea îl nemulţumise pe Iorga. Se simţea aceasta în tonul puţin iritat cu care întrebase: „Credeţi oare că aceştia nu sunt buni pentru noile noastre rosturi aici?“

Şi, fără să aştepte răspuns, a adăugat: „Socot, dimpotrivă, că aceşti neastâmpăraţi – olteni şi macedoneni – ar trebui să fie mai mulţi aici unde, la nevoe, ar putea avea rolul protector pe care îl au pentru ogoare perdelele de salcâmi create împotriva vânturilor negre.“

Prefectul raportor a încercat să atenueze consideraţiile negative, făcute mai ales la adresa aromânilor, dar nu s-a putut abţine de la precizarea că „unii dintre ei sunt deosebit de incomozi, chiar răi“.

Cu privirea-i scrutătoare, Iorga şi-a fixat câteva clipe interlocutorul, a clătinat uşor din cap a tăgadă şi a pus capăt dialogului, respingând fără echivoc propunerea de a se refuza aromânilor intrarea în ţară.

Apoi, a încheiat discuţiile printr-o scurtă reflecţie adresată tuturor celor care aveau urechi de auzit:

„Buni, răi, să nu uităm că sunt fraţii noştri; la bine şi la rău ei vor fi mereu alături de noi.“

În glasul lui Iorga, glas blând de botoşănean, mai marele judeţului, care avea „auz bun“, şi întreaga asistenţă, au simţit vibrând neînduplecata hotărâre a istoricului, moştenită poate de la strămoşii săi – oameni din Pind de la Adriatica -, care îşi trimiseseră pe la 1860 odrasla ca negustor în Botoşani, galangiul (marinar al flotei imperiale turceşti), Gheorghe Iorga.

Nicolae Bănescu, în Elogiul academic din 15 mai 1945, amintea şi el că marele istoric s-a născut în Botoşani „dintr-o familie care cobora, după tată, din oameni întreprinzători de la Pind“.

La rândul său, filologul italian Gino Lupi, în Storia della litteratura romana (Florenţa 1955) aşază pe strămoşii lui Iorga într-o familie de macedo-români, veniţi în Moldova să facă negustorie.

Atitudinea lui Iorga în favoarea aromânilor nu era determinată însă numai de şuviţa de sânge aromân care curgea în vinele lui. Ea era aceea a uneia dintre marile personalităţi militând pentru unitatea întregii romanităţi răsăritene plămădite, timp de două milenii, într-un spaţiu imens cuprins între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între înălţimile sudice ale Pindului şi cele nordice ale Carpaţilor.

Era atitudinea marelui istoric şi vizionar care cunoştea mai bine decât oricine potenţialul biologic al acestei ramuri sudice crescute pe vigurosul trunchi al latinităţii răsăritene şi care dăduse Bizanţului împăraţi capabili.

Când acesta a încetat de a mai fi latin, a creat cele dintâi Vlahii – ţări de limbă latină în Răsărit –, independente încă din secolul X. A dat apoi unui mare stat vlaho-bulgar, la sud de Dunăre, vestita familie împărătească a Asăneştilor.

( Imagine cu distributia teritoriala a dialectelor aromane – cu verde)

Mai cunoştea Iorga, prea bine, şi meritele mari ale puţinilor aromâni care se stabiliseră în trecut printre fraţii lor din stânga Dunării, dându-le pe mireanul Barila (1624-1693), care a devenit mitropolitul poet Dosoftei, pe Andrei Şaguna (1809-1873), care a condus destinele poporului român din Transilvania în secolul deşteptării lui naţionale, pe marele filantrop Emanoil Gojdu (1802-1872), care a lăsat o avere imensă pentru cultivarea românilor transilvăneni.

A mai venit din sudul Dunării neamul Mocioneştilor, în mod deosebit Andrei Mocioni (1812-1880) şi Alexandru Mocioni (1841-1899), aflaţi în secolul XIX în fruntea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria.

Dăduseră aromânii meseriaşi iscusiţi, negustori pricepuţi, scriitori şi oameni politici valoroşi de care luase cunoştinţă Iorga în mai toate arhivele pe care le scotocise.

Aromâni fuseseră şi multi medici, dintre care unii cu renume mondial, precum acea trinitate despre care savantul V. Bologa scria că „a dominat timp de decenii medicina din Principate“: Silvestru C. Filitti, C. Darvari, D. Caracaş (tatăl Catincăi Caracaş, mama lui Al. Odobescu).

Puţini câţi erau în trecut, în spaţiul romanităţii nord-dunărene, aromânii au dat jurişti, de seamă ca Gh. Danielopol sau C. Dissescu, valoroşi artişti plastici ca D. Paciurea sau Camil Ressu, pe George Vraca, Alexandru Papană – aviatorul, astronomul Nicolae Coculescu, istoricul A.D. Xenopol, mulţi generali competenţi (Darvari, Papană, Mandrini, Petala, Macridescu, Coandă, Niculeanu, Uică), arhitecţi talentaţi, ca Iotu, Culina, Simota, mulţi profesori universitari de mare prestigiu, ca I. Carageani, Iuliu Valaori, George Murnu, Teodor Capidan, Cezar si Victor Papacostea, Tache, Pericle şi Valeriu Papahagi etc. etc. Îndreptăţit era aşadar Iorga să presupună că dacă aromânii ar fi în număr mai mare printre noi, am avea câştig şi mai mult de la ei.

Iorga nu se înşela. În a doua jumătate a secolului XX, numărul aromânilor din România era în jur de 100.000.

Deşi constituiau mai puţin de 0,5% din populaţia ţării, s-au făcut remarcaţi aproape în toate domeniile de activitate: industrie, agricultură şi zootehnie, comerţ, sănătate, ştiinţă, cultură, învăţământ.

S-ar putea umple pagini întregi cu numele celor care se evidenţiază ca fruntaşi în fiecare domeniu pe tot cuprinsul ţării.

Academicianul Elie Carafoli, artiştii plastici Lucreţia şi Ion Pacea, Toma Caragiu, Ion Caramitru, Cristian Gaţu tot din Pind îşi trag obârşiile.

Din 228 de specialişti, câţi cuprinde Dicţionarul de lingvişti şi filologi români (Bucureşti 1978), 19 sunt aromâni (8% din totalul acestor specialişti, deşi în totalul populaţiei sunt de 20 ori mai puţini); mulţi poeţi, foarte mulţi medici, dar şi mai mulţi dascăli, unii dintre ei ilustrând catedre universitare.

Desigur, aromânii au şi ei minusuri. Dar Iorga aprecia că ele nu le anulează meritele.

Ca istoric îşi putea explica mai bine decât autorităţile care i se plângeau neastâmpărul, puţina disciplină şi supunere a celor care nu cunoscuseră niciodată iobăgia şi trăiseră veacuri de-a rândul în adăposturile lor din Munţii Pind, fără stăpâni, deasupra lor având doar cerul şi pe Cel de Sus.

Revista AGERO, Stuttgart-Germania

Autor:Prof. Vasile G. Barba – Germania