„Opinca a învins sabia”

Vizionar, Eminescu a prevăzut că „socialismul nu se justifică doar la noi prin nimic şi că evoluţiune de idei nu-i decât aceeaşi jucărie cu abstracţii străine”, că „socialismul nu e decât forma în care organismul unui stat moare spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere” („Timpul”, 7, nr. 90, 25 aprilie, 1882, p. 2). La 23 august 1944, Stalin, în complicitate cu fostul rege Mihai (căruia i-a dăruit două avioane) şi cu numeroasele cozi de topor, introduce cu tancurile bolşevismul (nu socialismul) cu toate ororile săvârşite în „obsedantul deceniu”. Românii au mari merite în istoria universală în stârpirea unor astfel de forme de guvernare, criminale în cel mai odios sens al cuvântului. Invitat la parada deceniului stalinist la Moscova (octombrie 1927), Panait Istrati, om de stânga, dezamăgit de ororile staliniste, a scris Spovedanii pentru cei învinşi, pentru care a fost expulzat din Franţa chiar de prietenii săi (H. Barbusse et company).

Dar, iată că şi reprezentanţii „tălpii ţării” au reacţionat în faţa unui astfel de regim, acoperit sub girul de comunism: acum un secol, armata română a salvat Ungaria de hoardele leniniste ale lui Béla Kun, tronându-l şi reinstaurând democraţia, iar un craiovean, serg. Iordan, a pus opinca pe steagul Parlamentului maghiar. „Opinca a învins sabia”(Ioan Aurel Pop).

Rând pe rând se prăbuşesc imperiile: otoman (actul de desfiinţare a fost semnat de ministrul de Externe al Imperiului otoman, aromânul N. Batzaria), german şi austro-maghiar. Împăratul Franz Iosif abdică (deşi fusese sfătuit de A.C. Popovici, în 1913, să transforme imperiul în Statele Unite al Austro-Ungariei), la Viena se proclamă republică, Ungaria urmându-i, proclamând republică la 16 noiembrie 1918, sub contele Mihály Károlyi.

La 1 decembrie 1918, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei şi Banatului au hotărât, prin voinţă proprie şi în baza principiilor autodeterminării popoarelor (după destrămarea Imperiului austro-maghiar), Unirea cu România, patria mamă. Guvernul de la Budapesta n-a recunoscut această unire şi a intoxicat Europa cu „teroarea trupelor româneşti”. Consilierul Legaţiei României la Berna, Lucian Blaga, ia atitudine, spune adevărul pe baza faptelor existente. La Trianon (4 iunie 1920), Marile Puteri recunosc pe plan internaţional, unirea şi stabilirea graniţelor între cele două ţări, tratat de pace care intră în vigoare la 26 iulie 1921, dar nu recunoaşte şi Ungaria.

Ei sperau (şi mai speră, dar sunt şi speranţe deşarte) că acest tratat va suferi modificări la Conferinţa de Pace de la Paris (1920), autorităţile maghiare comportându-se cu brutalitate, ca foştii coimperiali, cu românii rămaşi dincolo de linia de demarcaţie iniţială. Cu sprijinul gen. H. Berthelot (făcut cetăţean al României), armata română a înaintat spre Cluj şi Sighetul Marmaţiei. Situaţia politică şi mai ales cea economică din Ungaria se înrăutăţea pe zi ce trecea, astfel că preşedintele Mihalyi demisionează la 20 martie 1919, iar puterea a fost preluată de Kun Béla, conducătorul „Republicii Sovietice Ungare”. După modelul leninist-stalinist, noul lider comunist a început naţionalizarea întreprinderilor, dar n-au putut atrage ţărănimea şi orăşenii. În plan extern, Kun a considerat Cehia, Slovacia şi România ca state duşmane şi, ca atare, a început, în martie-aprilie 1919, acţiuni militare ofensive ale armatei roşii maghiare. Dacă la Conferinţa de Pace, unele state îşi manifestau o oarecare simpatie şi milă pentru Ungaria, după instaurarea Republicii Sovietice, statele europene era conştiente că doar România este capabilă să se opună cu succes tăvălugului sovietic, aşa cum remarcau toţi diplomaţii occidentali în rapoartele lor. De altfel, Lenin îşi înflitrase agenţii şi la Viena, spre a-şi găsi şi aici un aliat.

La 20 iulie 1919, Bela Kun şi oastea sa (70.000 de oameni) atacă armata română (90.000 de oameni) pe malurile râului Tisa. Era înţeles cu Lenin ca armatele maghiară şi societică să facă joncţiunea şi să zdrobească România spre a reocupa Basarabia. Maghiarii încep ofensiva, la 20-23 iulie 1919, trupele române avându-i în frunte pe generalii Mărdărescu, Holban, Moşoiu, Papp, Lecca, cu experienţa de la Mărăşti, Mărăseşti, Oituz rezistă şi încep ele contraofensiva, la 24-26 iulie 1919. Celebrul general Prezan îi permite gen. Mărdărescu să urmărească inamicul până la nimicire. (Astea sunt legile elementare ale armatei: când eşti în ofensivă, nu te opreşti pe un anume aliniament, spre a-i da posibilitatea adversarului să se regrupeze şi să contraatace, ci mergi până la capitularea lui; aviz celor care mai clevetesc încă că mareşalul Antonescu şi armata sa trebuia să se oprească pe Nistru).

Ambii faimoşi generali (Prezan şi Mărădărescu) au stabilit la Oradea (27 iulie) planul de trecere a Tisei. La 29 iulie 1919, trupele române, conduse de gen. Holban, Moşoiu şi Dumitrescu, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, trec Tisa, armata bolşevică maghiară este obligată să cedeze. La 4 august, trupele generalului Holban intră triumfal în Budapesta, generalul devenind şi guvernator al capitalei ungare, ajutând populaţia maghiară să treacă mai uşor peste criza de alimente (a împărţit hrană caldă şi pâine).

Şi, astfel, Republica Sovietică Ungară n-a supravieţuit decât câteva luni. Armata română şi-a demonstrat virtuţiile, a înlăturat teroarea bolşevică din Ungaria, a restabilit pacea şi ordinea în Europa, aşa cum menţiona şi Ion I.C. Brătianu. Bela Kun a fost obligat să fugă la protectorii săi, fiind ucis (c-aşa-i între bolşevici) în 1938, din ordinul lui Stalin.

Un moment cu încărcătură simbolică la creat un sergent, Iordan, craiovean la origine, „potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi”, cum îl descrie generalul Marcel Olteanu. El era şeful gărzii de la intrarea principală. Intrigrat că desupra Palatului Parlamentului maghiar, păzit de un pluton de vânători, „fâlfâia în vânt flamura ungurească – roşu-alb-verde”, sergentul român voia să facă ceva „să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată”. Şi a purces la treabă. I-a luat opinca căprarului mehedinţean Bivolaru, „s-a urcat – cum notează gen Marcel Olteanu – ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steagului, lăsându-i nojiţele s-atârne în vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei, steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui”, astfel încât – toţi trecătorii întorceau capetele spre „priveliştea originară şi neaşteptată”. Şi, continuă să comenteze gen. Marcel Olteanu acest gest spontan al unui ostaş român: „cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, cel al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genenchiul de fie atâta amar de vreme”.

În cartea sa memorialistică, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920), generalul Gheorghe Mărdărescu (1866-1938), colaborator al lui Al. Averescu, relevă multe aspecte semnificative înfăptuite de armata română, acum un veac, spre a asigura Unirea cea Mare.

Armata română părăseşte Budapesta la 7 noiembrie 1919 şi Ungaria, în martie 1920, cu misiunea împlinită: oprirea extinderii bolşevismului, aducând, ca altădată domnitorii români, mari servicii culturii şi civilizaţiei occidentale.

Să nu-i uităm pe marile personalităţi româneşti care au făcut războiul sau l-au sprijinit prin diverse forme: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Goga, Blaga, Crainic, Şeicaru, Cezar Petrescu, Bucuţă, Tudor Vianu, V.I. Popa, Ralea, Camil Petrescu, Dan Barblian, D. Ciurezu, N.M. Condiescu, Eftimiu, O. Ghibu, Kiritescu, Lovinescu, A. Maniu, Gib. Mihăescu, I. Minulescu, D. Murăraşu, Basil Munteanu, Perpessicius, Pilat, Rosetti, H. Stahl, Topârceanu, Ionel Teodoreanu, Urmuz, V. Voiculescu, V. Madgearu, G.M. Zamfirescu, Petre Andrei, D. Bagdazar, H. Hulubei, Victor Slăvescu, I. Jalea, Vl. Streinu, M. Sorbul, Parhon, V. Papilian, Hortensia Papadat-Bengescu, Iorga, Delavrancea, Sadoveanu, Titulescu, G. Enescu etc., etc.

Peste ani, reputatul istoric Florian Constantiniu constată: „Ocuparea Budapestei de către Armata română a avut pentru români o valoare simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare şi umilinţă îndurate în Transilvania. Fără o astfel de satisfacţie oferită opiniei publice româneşti, reconcilierea între cele două popoare şi state apărea anevoioasă. Ungurii, spunea Al. Vaida-Voievod, sunt inamicii noştri de ieri, învinşii de astăzi şi, posibil, prietenii noştri de mâine”. Pot fi prietenii noştri dacă au învăţat ceva din istorie şi înlătură spiritul de vendetă şi revizionism.

De altfel, în anii următori încheierii Primului Război Mondial, se înfiinţează, în diverse state, ligi contra revizuirii tratatelor. În România, o astfel de ligă a luat fiinţă în ianuarie 1931, în locuinţa savantului Ioan I. Cantacuzino şi în prezenţa publicistului francez A. Chèradame, cu scopul vădit „de a lumina opinia publică asupra pericolelor ce le reprezintă propaganda revizionistă pentru ideea de pace”. Evident, era vorba de revizionismul maghiar. În „Liga română contra revizuirii tratatelor” au intrat mari personalităţi: I.I.C. Brătianu, B. Brănişteanu, Al. Brătescu-Voineşti, D. Caracostea, Jean Cantacuzino, C. Dimitriu, D. Danielopol, Mircea Djuvara, Dem. Dobrescu, Gr. Gafencu, O. Goga, V. Goldiş, D. Gusti, I. Inculeţ, Nae Ionescu, Al. Lapedatu, P.P. Negulescu, I. Nistor, V.V. Pella, I. Pilat, Stelian Popescu, I. Petrovici A. Rădulescu, M. Ralea, Pamfil Şeicaru, G. Ţiţeica, etc., etc.

Tuturor acestora, recunoştinţa noastră veşnică! Este momentul ca românii să fie mereu trezi la hotarele istoriei, să nu reacţioneze doar în situaţii-limită.

Tudor Nedelcea