Constantin Boceanu şi Ana Pauker

Cu ani în urmă, nu prea mulţi, Paul Georgescu, un scriitor al cărui rafinament mă umplea de mirare, ştiindu-l că fusese unul dintre teoreticienii (şi profitorii?) realismului nostru socialist – sau aşa îmi ramăsese în minte de pe urma lecturilor mele de şcolar oareşicât atent la viaţa literară a anilor ’50 – a dat câteva romane, ciclul aşa-zis „al Platoneştilor”, în care mie mi s-a părut că se află un sub-text foarte convingător din punct de vedere literar, un subtext anti-românesc, printre altele şi pe ideea că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume. Cred, acum, că mă pripeam, atunci, vorbind de antiromânism, mai ales că nu-l cunoşteam absolut deloc pe Paul Georgescu ca persoană, nici măcar din vedere. Câţiva cunoscuţi comuni mi-au vorbit, după moartea sa, în termenii cei mai calzi şi mai convingători despre inteligenţa sa extraordinară, despre umorul său – vizibile şi în cărţile sale, despre integritatea sa sufletească. A trebuit să-mi revizuiesc părerile, căci, după mine, a fi anti aşa ceva, adică anti-român, evreu, englez, rus, maghiar, turc, kurd etc., este mai înainte de orice o dovadă a sărăciei de duh, a mărginirii intelectuale, ceea ce, deci, nu putea fi cazul lui Paul Georgescu. Dar nu este exclus ca şi romanele lui Paul Georgescu, scrise, din acest punct de vedere, pe muchie de cuţit, să sfârşească prin a fi totuşi aşa, anti, însă fără voia autorului! Oricum, ideea că noi, românii, nu am reuşit să ajungem până în epoca modernă cu o aristocraţie autentică, proprie, nu-i aparţine lui Paul Georgescu în exclusivitate, ea se regăseşte la câţiva istorici şi sociologi mai vechi, asupra cărora dacă aş pune eticheta de „antiromânism”, m-aş face de rîsul copiilor.
Cu toate acestea, deşi admirabil scrise, romanele lui Paul Georgescu, ca şi dovezile istoricilor, oricât ar fi ele de serioase, nu mă vor putea convinge vreodată că boierii noştri nu au fost nişte mari boieri, nişte veritabili aristocraţi. Iar această convingere a mea se bazează pe norocul ce l-am avut de a-l fi cunoscut pe un mare şi autentic (cumva, ultimul?) boier al acestei ţări, boierul mehedinţean Constantin (Titi) Boceanu. Ani de zile ne-am telefonat numai, eu făcându-i rost de elevi pentru meditaţii de franceză şi germană, iar el pregătindu-i de zbârnâiau la admiterea în facultate! Mai apoi l-am cunoscut şi propriu-zis, faţă către faţă, de-am petrecut astfel ceasuri îndelungi de desfătare, căci a fost unul dintre cei mai fermecători oameni întâlniţi în viaţa mea. Era de-acum schilod, schilodit de cei 11 ani de temniţă, ca deţinut politic, deşi avea un dispreţ funciar pentru politică, pentru viaţa „de partid”. Zic „funciar”, adică pornind de la autenticitatea boieriei sale, căci apariţia în viaţa ţărilor româneşti a partidelor politice, a pluralismului politic, a politicianismului, a coincis cu ieşirea de pe scena istoriei noastre a clasei boiereşti, care, cu toate păcatele ei, a avut şi meritul de a nu fi în stare să zămislească decât o singură idee politică: să ţii cu Ţara, cu moşia străbună, drept care unii se cheamă ţărani, alţii boieri sau moşieri! Fireşte, boieri şi-au zis şi ciocoii, mai vechi sau mai noi, care au izbutit în mintea multora să compromită ideea de boier, moşier. Subsemnatul, care n-am avut în ascendenţa mea niciun boier, niciun moşier, ci numai ţărani – le zic astfel şi ciobanilor, mocanilor, am simţit destul de devreme că mândria mea ţărănească nu se poate concepe decât îngemănată cu sincera preţuire arătata boierimii, rangului la care se putea ridica şi orice ţăran, prin fapte de bravură ostăşească îndeosebi! Aceasta era rânduiala cea veche a Ţării, după care tânjea atâta Eminescu…
Mi-a fost foarte clar că d-lui Boceanu nu i s-ar fi potrivit să facă parte din niciun partid interbelic. De aceea sau pentru că intrase în magistratură şi fusese un magistrat autentic, deasupra mahalagismului politic în care mi-era imposibil să mi-l închipui amestecat. A fi boier, am priceput eu de la Titi Boceanu, înseamnă să nu faci nimic luându-te după alţii, ci numai firii tale supunându-te! Şi rangului!
Domnul Boceanu susţinuse, în tinereţe, ultimul duel ce s-a ţinut în România, înainte ca duelul să fie interzis prin lege. Duel duel, după toate regulile, cu martori de faţă şi medic. Tare mai regreta domnul Boceanu dispariţia duelului din obiceiurile societăţii moderne, învinuind de asta tot democraţia! L-am rugat să-mi explice funcţia pe care o avusese în societate duelul, adică la ce fusese el atât de bun? „Duelul avea o funcţie foarte importantă: elimina din societate mitocanii şi pe cei fără simţul onoarei! Nimeni nu-şi putea permite să fie mitocan cu altul, căci risca să fie provocat la duel! Iar cine nu răspundea la o provocare la duel, a doua zi nimeni nu-l mai primea în casă. Sau invers: dacă, lipsit de simţul onoarei, suportai o mitocănie, una pentru care se impunea să-l provoci la duel pe neamul prost, păţeai la fel: nu-ţi mai călca nimeni pragul casei, nu mai erai nicăieri primit!”
Bine, am zis eu, dar mitocanii de ce se fereau aşa de tare de duel? Ce-i oprea să se antreneze şi să se priceapă şi ei să se dueleze? „Vezi, domnule Coja, mi-a explicat d-l Boceanu, după ce iei de mic copil lecţii de floretă, de spadă şi de tras la ţintă, truda şi grija asta, antrenamentul ăsta, care nu-i deloc uşor, îl face om de onoare chiar şi pe mitocanul din naştere. În plus, chiar antrenat să fii, există riscul de a fi rănit, indiferent de adversar. Iar mitocanul este mitocan numai atunci când ştie că nu riscă nimic!”
Duelul la români!… Iată un subiect despre care nu ştiam nimic şi nici nu bănuiam ce lucruri extraordinare îmi erau astfel necunoscute. Câteva mi le-a povestit domnul Boceanu, fie-i ţărâna usoară… Iată, aleg două cu gândul tot la boieria românească, mirându-mă încă o dată cât a fost de temeinică. Mai întâi prin vestita familie a Racoviţeştilor, dintre care unul s-a nimerit să treacă prin Viena anului 1864, dacă nu mă înşel, în drum spre Paris, fireşte. S-a oprit câteva zile să mai cerceteze lumea bună a Beciului, unde avea unele uşi deschise. Aşa a aflat de întâmplarea care pasiona la ora aceea întreaga aristocraţie habsburgică. Ce se pterecuse? De ani de zile, un domn ceva mai burghez făcea curte asiduă unei tinere aristocrate, să zicem contesă. Prezentându-se la părinţii acesteia, spre a o cere de soţie şi fiind tratat cu refuzul acestora, candidatul nu pregetă să-i tragă o pereche de palme celui ce refuza să-i devină socru, adică contelui X. Acesta, după regulile de odinioară, nu avea altă ieşire decât duelul, numai că, fiind în vârstă şi bolnav, numai de duel nu putea fi vorba. Pentru asemenea situaţii, codul adevăratelor maniere prevedea ceea ce contele şi făcuse: anunţase în publicul aristocrat afrontul suferit şi făcuse apel la un tânăr de onoare care să răspundă el mitocăniei dezlănţuite şi să-l provoace la duel pe fostul viitor ginere. Ca să nu se găsească om de onoare care să vină în ajutorul unui batrân conte şi tată aflat într-o asemenea situaţie era imposibil. Or, când Racoviţă al nostru ajunse la Viena, taman asta se întâmpla: nu se găsea nimeni în toată aristocraţia vieneză care să răspundă apelului lansat de bătrânul conte, situaţie pe care toată lumea o comenta în fel şi chip. Inclusiv cu ironie. Boierul moldav ştia şi el de şagă, dar nu i s-a părut că de aşa ceva este vorba, drept care se prezentă la bătrânul conte şi îi ceru permisiunea de a-i apăra onoarea. Cu ce? Cu chistolul, după moda cea nouă, măcar că nu mai trăsese vreodată cu aşa ceva. Fireşte, vânase şi el, ca orice boier, şi încă cu mare plăcere, dar de mânuit până atunci nu mânuise decât flinte şi puşcoace. I s-a arătat un pistol, i s-a spus cum funcţionează, şi i-a fost destul ca prezentându-se la duel să-şi doboare mortal adversarul şi să plece mai departe, fără păsare, la Paris. E ciudat, dar ştim mai multe despre mitocanul doborît decât despre acel boier Racoviţă şi nu mai ştiu acum. Pe mitocan îl chema Ferdinand Lassalle, Lassalle ăla cu socialismul ştiinţific şi fără pic de obraz, precum se vede…
Alt capitol extraordinar din acest basm minunat care ar putea fi „duelul la români” l-a scris generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino, zis şi Grănicerul, pe vremea când era numai locotenent în regimentul de gardă al regelui Carol şi îl însoţea pe acesta la Sinaia. Pe atunci, graniţa era la Predeal, iar dincolo de Predeal se numea Austro-Ungaria. De câte ori era liber sâmbăta – şi tânărul locotenent aranja să fie liber cât mai des sâmbăta, ca să treacă cu trenul graniţa până la Braşov, unde se afla un Cazino militar, la care se aduna toată floarea honvezilor din Kronstadt. Acolo se ducea întins locotenentul cantacuzin, deschidea falnic uşa marelui salon, trântind-o de perete, şi, în clipa când se lăsa tăcerea asteptată, el striga cu dispreţ şi pe nemţeşte: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea nemişcat, cu mâna pe teaca sabiei, aşteptând. Aşteptând ca vreunul dintre honvezii astfel jigniţi să-l provoace la duel. Azi unul, săptămâna următoare altul, îi tot cresta şi îi betegea pe rând pe cei mai curajoşi, până când ajunsese că se fereau bieţii honvezi să mai vină sâmbăta la cazino. Aşa bun spadasin era Zizi Cantacuzino, peste câţiva ani unul din marii eroi ai Marelui Război! Până la urmă s-a aflat şi la Viena de isprăvile năzdrăvanului, drept care împăratul, văr bun sau unchi cu regele nostru – aşa era pe atunci, drept care relaţiile dintre ţări aveau un anume cavalerism care s-a pierdut după 1918, l-a făcut atent pe regele Carol că rămâne Ardealul fără honvezi teferi dacă-l mai lasă liber sâmbăta pe valah. N-a avut încotro regele Carol, om care ştia ce este codul onoarei militare, şi s-a îndurat de bieţii honvezi şi l-a consemnat pe viitorul general să fie de gardă în fiecare sâmbătă, atâta timp cât se afla la Sinaia…
De-aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii…

Constantin Boceanu şi Ana Pauker (II)

Într-o bună zi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am pus domnului Boceanu întrebarea cea mai jenantă pentru dânsul – mă temeam eu. „Domnule Boceanu, am zis, cum se face că un om aşa de subţire ca dumneavoastră, cunoscător fără pereche a două mari culturi europene, un om cu un spirit cavaleresc sans tache et sans reproche, evident în tot ce spuneţi sau faceţi, cum se face că aţi putut accepta să fiţi, ani de zile, director de puşcărie?…” Puneam o astfel de întrebare, uşor retorică, adică aproape acuzatoare, şi sub influenţa unei tablete a lui Geo Bogza, despre inşii care acceptă o asemenea funcţie. Deloc jenat, mai degrabă amuzat de menajamentele mele, domnul Boceanu s-a mirat de întrebarea mea, ca de o dovadă a ignoranţei mele, ceea ce, trebuie s-o spun, contrazicea părerea bună ce şi-o făcuse despre mine. „Domnule profesor, îmi zice, dar funcţia de director de penitenciar, cel puţin pe vremea aceea, era o funcţie publică de mare încredere pentru un magistrat. Nu puteau fi numiţi în această funcţie decât persoane cărora nimeni nu le putea reproşa ceva, îndeosebi sub aspect moral. Din punct de vedere politic, directorul de puşcărie trebuia să fie bine cunoscut pentru totala sa indiferenţă şi neparticipare la disputa şi la viaţa politică! Pentru un magistrat, numirea ca director de penitenciar însemna recunoaşterea unei cariere de nimic patată! Ehe, atâta aşteptau ziarele pe atunci, să fie numit în funcţia asta vreun neisprăvit!”
Domnul Boceanu fusese director la Văcăreşti pe vremea guvernării mareşalului Antonescu şi a avut-o în „pensiune”, o bucată de timp, pe celebra Ana Pauker. Era atât de apolitic dl. Boceanu, că vreme de câteva luni nici n-a ştiut pe cine are în păstrare cu cea mai mare grijă. S-a sesizat la un moment dat, când i s-au cerut prea multe aprobări pentru aceeaşi persoană, bombardată de comisionarii sosiţi din oraş care cu pui fripţi, care cu curcani, care cu bomboane de la Capşa şi Nestor şi toţi cu maldăre de flori. „Ce-i cu toată vânzoleala asta?”, l-a întrebat domnul Bonceanu pe secretar. „Sunt cadouri pentru Ana Pauker, este ziua ei de naştere!”. „Şi cine-i Ana Pauker asta?”, s-a mirat mai departe domnul Titi, care nu prea avea altă grijă decât a saloanelor bucureştene mondene, unde nimeni nu pomenise vreodată numele Paukeriţei. M-am mirat şi eu la rândul meu: curcani, pui fripţi, flori etc., la Văcăreşti? „De ce te miri? Comunitatea evreiască a plătit la casieria puşcăriei şi eu, după regulament, a trebuit să-i asigur, mai apoi, şi raţie triplă de lemne să nu-i fie frig!” M-am gândit să-l corectez pe domnul Boceanu. Pe Ana Pauker o fi ajutat-o Ajutorul Roşu, nu comunitatea evreiască, dar dl. Boceanu nu ştia nimic de vreun ajutor roşu sau de altă culoare, îşi aducea aminte cine venise să plătească şi din partea cui şi pentru cine: pentru Ana Pauker, de care domnul Boceanu nici măcar nu auzise. A cunoscut-o însă ceva mai bine după câteva luni, când s-a făcut aranjamentul unui schimb de prizonieri politici: ruşii ne-au dat câţiva fruntaşi politici basarabeni aflaţi în lagărele siberiene, iar noi am cedat regina, pe Ana Pauker, pe care însă nu au mai avut timp s-o avertizeze, prin ajutorul roşu sau prin alte organizaţii omoloage. Astfel că atunci când Aniuşei Pauker i s-a spus să-şi strângă lucrurile că urmează să fie dusă la Galaţi, biata femeie s-a speriat; nu cumva se încerca lichidarea ei, pe lungul drum al Galaţilor fiind atât de uşor să înscenezi o încercare de evadare?! Doar o mai păţiseră şi alţii, bărbaţi în toată firea!
Drept care, Ana Pauker a refuzat să iasă din celulă, cerând să fie chemat directorul închisorii! Ştia ‘mneaei că dacă i s-a pregătit ceva urât, directorul Constantin Boceanu nu putea fi decât străin de orice ticăloşie, numai în el a spus că are încredere şi vrea să-i vorbească. Era seară, târziu, iar domnul director se afla la o petrecere, aşa că nu i-a picat bine să lase şueta cu cele mai frumoase cucoane din Bucureşti pentru cea mai vestită damă de la Văcăreşti. Chiar şi după patruzeci de ani, când l-am cunoscut eu, domnul Boceanu îşi reproşa că a cam repezit-o pe doamna Ana, răstindu-se la ea. Deh, îi stricase flirtul cu cine ştie cine. „Vreau să mă asiguraţi dumneavoastră, domnule director Boceanu, că nu voi păţi nimic! Şi ca să fim asiguraţi că nu se va încerca pe drum să mi se însceneze o evadare, spre a fi împuşcată cu acest pretext, vă rog să-mi puneţi lanţuri la picioare!” „Lanţuri la picioare unei femei?” s-a crucit directorul de puşcărie. „Până la Galaţi, dacă e adevărat că acolo vor să mă ducă!” „Adică, dumneata, femeie, să apari cu lanţuri la picioare defilând prin Gara de Nord? Dar dumneata ce crezi despre ţara asta?! Stai liniştită! Nu vei păţi nimic!”
La acest punct al discuţiei a intervenit d-l Radu Olteanu, avocatul Anei Pauker, care fusese şi el convocat să asiste la troc, din partea jupânesei. Ştiind bine cu cine are de-a face, domnul avocat a convins-o pe distinsa sa clientă să se mulţumească cu cuvîntul de onoare al unui om de onoare, dacă acesta consimte să şi-l dea, precum că Anei Pauker nu i se pregăteşte o înscenare fatală, ultima. Şi aşa, pe încrederea în cuvântul domnului Constantin Titi Boceanu, doamna Ana Pauker a ajuns fără grijă şi fără lanţuri la Galaţi, de la Galaţi la Reni, de la Reni la Moscova şi retur după vreo patru ani, înapoi la Bucureşti, mare şi tare lider politic comunist.
Nu! D-l Boceanu la temniţă, unde a zăcut 11 ani şi a ieşit schilod, beteag de un picior, tocmai el, cel mai bun şi mai elegant dansator al high-life-ului bucureştean, n-a ajuns din pricina Anei Pauker, ci din pricina altui deţinut politic care, când i-a fost adus şi i s-a prezentat fişa, domnul Boceanu, om curios de mecanismele sufleteşti ale omului, l-a întrebat aşa, cum ai întreba pe un cunoscut trecut de curând la penticostali: „domnule, dumneavoastră, comuniştii, o mână de evrei şi de maghiari, cam cum vă închipuiţi că o să ajungeţi vreodată să conduceţi în această ţară?” Domnul Boceanu nu era nici supărat, nici viu indignat, ci doar uimit de o nădejde atât de absurdă, de imposibilă. Altceva nu i-a făcut acelui vajnic ilegalist care, apoi ajuns şi el mare şi tare, a avut grijă să-l înfunde pe fostul director de puşcărie în alta, aşa, de dragul situaţiei, fără alt motiv.
O dată arestat domnul Boceanu şi făcându-se ani doi de când nu-l judeca nimeni, dar de ţinut îl ţineau mai departe la puşcărie, soţia domnului Boceanu s-a dus la Radu Olteanu, rămas în continuare omul de casă al Paukeroaicei. „Spune-i, domnule Radu, spune-i tovarăşei să-şi aducă aminte ce a făcut soţul meu pentru ea şi cum s-a purtat cu ea şi cu toţi deţinuţii politici de la Văcăreşti!” Ceea ce domnul Radu a şi făcut, de cum a prins-o pe Anuşca în ceva toane mai bune: „Am un mesaj din partea soţiei lui Constantin Boceanu. A fost arestat acum doi ani si a făcut o paralizie la piciorul drept. Nevastă-sa vă roagă să vă aduceţi aminte cum s-a purtat el cu dumneavoastră etc., etc.”. La care răspunsul a sunat cam aşa: „Cum s-a purtat Boceanu cu mine?! Alea au fost sentimentalisme mic burgheze! Uite unde l-au adus! Ce vrei? Să facem şi noi la fel ca să ajungem în locul lor?”

Constantin Boceanu şi Ana Pauker (III)

Şi aşa, adică după ce am povestit în episodul anterior, Ana Pauker l-a lăsat să zacă în închisoare pe Constantin Boceanu, om cu totul nevinovat, faţă de care, în mod normal, ar fi avut toate motivele să se arate recunoscătoare. N-a făcut-o, în virtutea sentimentului numit ură de clasă, sentiment din care Ana Pauker & comp. au încercat să facă o nouă religie. Îmi aduc eu oare bine aminte oare că într-o piesă de-a lui Bertold Brecht se puneau alături ura şi iubirea ca principii ce guvernează mişcarea istoriei? Bieţii greci, cei antici, fireşte, care ne-au lăsat aşa de multe cuvinte minunate, precum haos, cosmos, bios, logos, precum şi credinţa că toate în lume sunt puse în mişcare de eros, alt cuvânt glorios, înseşi planetele în mişcarea lor fiind purtate de acelaşi elan universal, cosmic, al iubirii… Nicăieri, în puzderia de cuvinte greceşti care dau nobleţe limbilor moderne, nu găsim numele urii, semn că omenirea a refuzat să înregistreze, să valideze acest funest sentiment! Să şi-l însuşească! Ceea ce nu a împiedicat ivirea cumplitei aberaţii care se cheamă ideologia urii de clasă!… Ideologie născută, omeneşte vorbind, din invidie, păcatul cel mai greu! Invidia necontrolată, nestăpânită prin preceptele religiei întemeiată pe iubire, iubire pentru aproapele tău pentru că-ţi este semen, îţi seamănă, adică face parte din aceeaşi specie, specia om! Să te apuci să teoretizezi ura în interiorul aceleiaşi specii şi s-o mai şi practici, oare ce s-ar putea imagina mai contrar firii, naturii, legilor biologice universale? Căci asta a însemnat teoria luptei de clasă, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni ce aparţin nu numai aceleiaşi specii, ci şi aceluiaşi neam, aceluiaşi grai. Pentru gloria şi izbânda acestei noi ideologii a stat Constantin Boceanu vreme de 11 ani în temniţă, ieşind de-acolo beteag şi schilodit la trup. Între timp, Ana Pauker nu mai era Ana Pauker, fusese debarcată din toate funcţiiile de bravii ei tovarăşi de luptă şi de clasă, infirmând astfel ideologia luptei şi a urii de clasă care, fireşte, presupune solidaritatea de clasă, de baricadă. Nu funcţionase, astfel că Ana Pauker fusese scoasă din joc fără nicio remuşcare şi trecută pe linie moartă, unde, nu multă vreme după aceea, contractă şi un drăguţ de cancer. Cam în această stare o află domnul Boceanu la ieşirea din temniţă şi, dacă e să-l credem – ceea ce eu, unul, o fac – domnului Boceanu nu i-a făcut deloc plăcere să afle aceste veşti care, altminteri, bucurau pe mulţi din ţară la vremea aceea…
Aşadar, cancer! Fiicele Anei Pauker, două la număr, ca bune fiice ce erau, n-au pregetat să facă orice pentru a-şi salva mama. Dar nici ce mai rămăsese din ajutorul roşu, nici ajutorul comunităţii nu mai putea face mare lucru, inclusiv toate medicamentele de pe lumea asta, toate le-a avut la dispoziţie marea luptătoare pentru Internaţionalizarea Urii omului faţă de om, dar degeaba! Cancerul avansa implacabil!… În acest „context” se răspândeşte în toată ţara vestea că un medic din Vălenii de Munte a găsit leacul cancerului. Eram copil când am prins şi eu de veste, vestea minunată că în România, taman în România s-a izbăvit lumea de crunta pedeapsă a cancerului. Toată lumea numai de asta vorbea, despre acel medic năzdrăvan din Văleni care a făcut să bată clopotele bisericilor din liniştita urbe montană. Atunci sau ceva mai târziu am bagat eu de seamă că este foarte răspândită în public nădejdea, mai bine zis credinţa că leacul cancerului va fi descoperit de un român…
În situaţia în care se aflau, fiicele Anei Pauker s-au agăţat ca înecatul de un pai, interesându-se în dreapta şi în stânga cum ar putea ajunge la medicul din Văleni, în posesia substanţei tămăduitoare. Au apelat, ca întotdeauna, la serviciile aceluiaşi Radu Olteanu, genul omului care ştia tot ce se mişcă în ţara asta. Cunoştea deci şi pe cineva la Văleni, nu chiar pe medicul cu pricina, ci pe un coleg al acestuia. Îl cunoştea bine pe tatăl medicului, la care se gândea să apeleze. Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră! i-a spus Radu Olteanu tovarăşei Ana. Este Constantin Boceanu!
Răspunsul fostului Comitet Central veni prompt: N-am făcut nimic, în cazul ăsta!, spre mirarea lui Radu Olteanu, care puse mâna pe telefon şi dădu pe loc semnal SOS către fostul director al Văcăreştilor. Răspunsul acestuia nu fu prea încurajator, din motive pe care nu avea nicio plăcere să le facă cunoscute unui străin de familie. Om ager la minte, Radu Olteanu a ştiut însă să se folosească de argumentul cel mai convingător: Am uitat, domnule Boceanu, să vă spun pentru cine este nevoie de acest medicament! Şi aşa, aflând domnul Constantin Boceanu la ce mare nevoie ajunsese Ana Pauker, s-a făcut luntre şi punte şi în câteva zile a procurat licoarea izbăvitoare. L-a sunat pe Olteanu şi l-a poftit să-şi ridice obiectul. Avocatul s-a prezentat cu una din fiicele împricinatei, care însă nu a intrat în casa boierului, a rămas în curte, în înfrigurată aşteptare. De ce n-ai poftit-o în casă? s-a mirat domnul Titi. Se sfieşte, domnule Boceanu, şi îi pare rău de tot ce v-a făcut mamă-sa! Iar s-a mirat boierul: De unde ştie fie-sa de toate mizeriile astea? Imprudent, Radu Olteanu se dădu mare: Eh, i-am povestit eu totul, tot ce-aţi făcut dumneavoastră pentru coana mare! Şi vice-versa!
Niciodată nu-i plăcuseră domnului Boceanu pederaştii, dar asta nu-l împiedică să se supere acum de-a binelea: „Cum ai putut, domnule, să fii atât de nedelicat?! Ce-i vinovată, biata fată, de nebuniile mă-sii? Este ultima care trebuia să afle despre lucrurile astea! Ba chiar să nu afle niciodată! Hai, ia medicamentul de pe masă, păstrează-ţi banii în buzunar, dacă vrei să nu mă supăr şi mai tare, şi umblă sănătos! Mi-ai stricat tot cheful!…”
În 1984, mergând eu la Paris, la întoarcere i-am povestit domnului Boceanu ce aflasem cu totul întâmplător despre un tînăr bacalaureat parizian, nepot al Anei Pauker, care alesese, ca limbă străină pentru încheierea acestui ciclu şcolar, limba română. Se adunaseră în acest scop vreo douăzeci de copii, din tot Parisul, care ştiind româneşte de acasă şi lucrul acesta acceptându-li-se de către autorităţi, îşi înscriseseră limba română ca probă de bacalaureat. Cunoscându-se astfel, acei tineri frumoşi şi inimoşi – în Franţa bacalaureatul e lucru mare!, şi-au povestit unul altuia cum se face că ştie fiecare dintre ei româneşte, adică şi-au povestit unul altuia cine e mama, cine e tata. Nepotul Anei Pauker a vorbit mai mult despre bunică-sa, ce femeie grozavă a fost, ce mult bine a făcut şi a vrut să facă României, şi cât de mare a fost ingratitudinea celor pe care îi iubise atât de mult!… Domnul Boceanu m-a ascultat amuzat şi mulţumit. Se vedea limpede că nu i-ar fi tihnit deloc să afle că pentru agurida mâncată de marea gaşperiţă care a fost Ana Pauker, se strepezesc dinţii nepoţilor, aşa cum ne avertizează textul biblic…
Curând după aceea, de la un vecin miliţian, ofiţer, am aflat că poliţia română primise de la cabinetul nr. 2 o sarcină extrem de dificilă: se începuse restaurarea palatului de la Cotroceni şi, punându-se problema mobilării acestuia, s-a pus şi întrebarea: dar unde este mobila aflată la Cotroceni înainte de transformarea acestuia în palat al pionierilor? În tot palatul nu se mai afla o piesă de mobilier vechi. Aşadar, miliţia a fost somată să afle cine şi unde a dus mobila de la Cotroceni! După cercetările şi reconstituirile efectuate rezulta că partea cea mai însemnată a preţiosului mobilier fusese adjudecată de coana mare de atunci, din 1948-52, adică de Ana Pauker, adjudecată şi scoasă puţin din ţară… Cam asta era concluzia vecinului meu, participant la această anchetă. Domnul Constantin Boceanu, velit boier mehedinţean, murise tocmai, aşa că nu am mai avut cu cine comenta întrebarea mea despre mobila mâncată de bunici, dacă de ea ajung să aibă parte cumva şi nepoţii… Nu m-aș mira ca de data asta să se întâmple lucrurile întocmai. Drept care, cu gândul la Constantin Boceanu şi toţi cei care i-au semănat, zic şi eu acelor nepoţi: să fie sănătoşi!…

Ion Coja

Post scriptum 2013 Acest text a apărut în trei numere succesive ale revistei „Totuși iubirea”, în decembrie 1992. Postura de ideolog și activist bolșevic, după cum se vede, la Ana Pauker nu intra în incompatibilitate cu aceea de hoț, hoț de lux, al pieselor de mobilă princiară din Palatul Cotroceni. Ancheta făcută de Securitate în anii 80 a dus la această concluzie: o parte din mobila de la Cotroceni luase calea Occidentului în anii „obsedantului deceniu”. La o adresă indicată de Ana Pauker…
Cu atât mai strălucită apare lecția de boierie românească a lui CONSTANTIN BOCEANU, fie-i numele în veci pomenit și lăudat!
M-aș bucura să aflu că printre cei ce vor citi rândurile de față se va găsi și cineva care l-a cunoscut!