Text primit de la dl Călin Kasper, în comentariu la HAPPY HOLOCAUST:
Această luare peste picior a lui însusi, acea celebră „neseriozitate” românească, are limite. Sunt situații în care romanul nu mai glumeste! De exemplu, cand e vorba de credința în Dumnezeu.
Evanghelia după Corneliu
Noul și Vechiul Testament sunt scrieri fundamentale, din următoarele motive:
1) Dezvăluie intervenția lui Dumnezeu în treburile omenești și în istorie. (Lupta lui David cu Goliat). Această atitudine putea fi dedusă de cei mai subtili și din enunțul că „Nici un fir de iarbă nu crește fără știrea Celui de Sus”. Dacă un neînsemnat fir de iarbă intră în atenția Domnului, cu atât mai mult îl va interesa faptele omenești. Românii sunt conștienți de faptul că Dumnezeu are un ochi ațintit asupra omului atunci când spun, făcându-și cruce „Doamne, nu mă lăsa!”. Ce să nu-l lase? Să nu-l lase să greșească și, totodată, să nu-l lase de izbeliște. Iată cum din patru cuvinte, romanul știe să-i ceară lui Dumnezeu două lucruri deodată!
2) Dovedește că până și cel mai de jos om, chiar și o prostituată (Magdalena) sau un criminal (Saul, ucigașul de creștini, devenit apostol și martir, sfântul Pavel), se pot ridica, prin credință, la statutul de sfinți.
3) Legea supremă este iubirea de tot ce este creație a lui Dumnezeu. Iar legile omenești pălesc în fața legii iubirii. Aceasta a spus-o Cristos fariseilor, atunci când l-au acuzat că vindecă oameni sâmbâta, zi în care evreul nu are voie decât să respire. Atunci Isus a spus pilda cu oierul care, pierzând un miel într-o sâmbătă și găsindu-l câzut într-o groapă, îl va salva de la moarte, chiar împotriva restricțiilor impuse de sabat.
Eu consider „Carticica șefului de cuib” a cincea carte a evangheliei: Evanghelia dupa Corneliu. Dacă privim viața lui Corneliu Zelea Codreanu cu atenție, vom vedea că a fost o continuă urcare pe Golgotă, cu crucea în spinare, terminată cu o moarte de martir. El se aseamănă în viață și în moarte nu cu Ioan, Marcu sau Matei, ci cu însuși Isus Cristos. Celor care cred că exagerez, le adu aminte că Cristos le-a spus apostolilor când au dovedit lipsă de credință, că dacă ar avea credință măcar cât un bob de muștar, ar putea înfăptui lucruri chiar mai mari decât el. Ori, deviza lui Codreanu a fost: Crede nelimitat în Dumnezeu, în oameni și în Legiune. A fost și el înconjurat de legionari cu credință de apostoli, care și-au dat viața pentru Căpitan. Pe când Isus avea 12, el avea cu miile! Și pe când Petru, la al treilea cântat al cocoșilor si-a dat seama că, de frică, s-a lepădat de Isus, la moarte, pentru Căpitan, au mers cu bucurie și cu inima ușoară mii de legionari!
Este, cel puțin pentru mine, tulburătoare asemănarea dintre viața lui Isus și a lui Codreanu. Există foarte multe paralele, iar uneori, Doamne iartă-mă dacă cumva sunt îndemnat să scriu asta din trufie, văd chiar unele fapte legionare mai presus de cele din Biblie. Iar cuvântarea Căpitanului, la deschiderea restaurantului legionar de la Predeal, este „Predica de pe munte” a Căpitanului. (a fost publicata de Ion Coja deja pe acest blog, poate ca n-ar fi rau sa fie reluata).
Un exemplu grăitor este acela al luptătorilor din Munții Banatului, unde din nou, se dovedește că Banatul e fruncea. În această zonă au acționat mai multe grpuri de luptători anticomuniști, printre care erau și cele ale lui Spiru Blănaru, Aurel Vernichescu din Vârciorova și a colonelului Uță. La un moment dat, legionarul Spiru Blănaru primește un mesaj de la grupul Uță-Vernichescu, prin care aceștia propuneau acțiuni comune. Blănaru își adună oamenii și după ce mai mulți luptători iau cuvântul, exprimându-se în favoarea acestei uniri, el se simte obligat să se opună. Argumentele lui? Iată-le, așa cum au fost ele descrise de Filon Verca, unul dintre cei parașutați să lupte contra comunismului pe teritoriul Romaniei și care, printre puținii, a scăpat nelichidat. Verca și-a scris memoriile, intitulate „Parașutați în România vândută”. Iată deci de ce Blănaru s-a simțit obligat să descrie personajele care le propuneau lor unirea:
„- As dori, înainte de a lua o decizie plina de consecinte, sa va prezint sau sa va împrospatez memoria asupra personagiilor care cauta sa se apropie de noi. Colonelul Uta. Prefect de Severin, cu depline puteri pentru a urmari pe legionari. Mâinile lui sunt patate cu sânge, sângele camarazilor nostri. El a ordonat uciderea a trei legionari pe judet, în plus de cei ucisi în Caransebes si expunerea lor pe terenuri virane, în fata carora au defilat copiii de scoala, de la 6 ani în sus. Vernichescu. A tradat pe Capitan si a fost pedepsit de Mota. A scapat ca prin minune cu viata. A fost eliminat din Legiune pentru tot restul zilelor, fara posibilitatea de reabilitare. Tradarea nu se reabiliteaza, ea ramâne pecetea fierului rosu, pe toata viata. Ceilalti, care vor fi cu ei, sunt, poate, oameni de treaba. Nu-i cunosc, vorbesc doar de sefi. Cine ar putea sa-si ia libertatea sa spele de tot trecutul, pe unul sau pe altul? Asa, suntem mai putini, dar încrederea, sacrificiul, unul pentru altul, este total. S-ar putea trece peste aceste realitati? …
Am aflat mai târziu, dupa procesul de la Timisoara. Împrejurarile sau destinul? S-au unit cu grupul Uta–Vernichescu în primavara si s-au botezat, într-o baie de sânge, împreuna, sa scrie o pagina de istorie româneasca, una din cele mai sublime. Eroii se cheama: Spiru Blanaru, Comandor Domasneanu, Smultea din Teregova, Colonelul Uta, Vernichescu, avocat Ionescu… Batalia de la Pietrele Albe, acolo unde am poposit la coliba lui Ilie în ultim pelerinaj, ramâne un simbol de unitate româneasca în fata dusmanului comun. Jertfa lor se va rasfrânge peste istorie, sa lumineze drumul, singurul de urmat de generatiile ce vin.
La sectia de jandarmi din Teregova se gaseau detinuti câtiva camarazi, arestati de curând. Ceilalti au pregatit un atac, sa-i elibereze, înainte de a fi dusi la Timisoara, pentru ancheta. Atacul a întâmpinat o rezistenta armata, întarita peste noapte, fara ca ei sa afle din timp. Se retrag cu pierderi pâna la coliba de pe Pietrele Albe, în padurile Teregovei, unde organizeaza rezistenta. Siguranta face apel la o divizie de armata cu care înconjura regiunea. Lupta era inevitabila. Ea a durat câteva zile si rezistenta a fost înabusi ta în sânge. Au cazut: Col. Uta, Vernichescu si altii, al caror nume vor figura cândva pe monumentul eroilor. Spiru Blanariu, Comandor Domasneanu si multi altii au fost prinsi si executati, dupa un simulacru de proces la Timisoara.”
Iată-l pe Iuda în cămașă verde, pe nume Vernichescu. El l-a trădat pe Căpitan, dar, spre deosebire de Iuda, care nu s-a mai putut reabilita, Vernichescu, deși exclus din Legiune pe vecie, găsește resurse sufletești de a se ridica la nivel de erou și martir. Iată cum doctrina legionară i-a educat până și pe trădători!
Saul, în varianta modernă, este întrupat de colonelul Uță, omorâtor de legionari. Saul, ca să se corecteze, a avut nevoie de intervenție dumnezeiască ( A orbit, ca să poată să-și VADA greșelile!!! Extraordinar!). În cazul colonelului Uță, ori a intervenit Dumnezeu, ori nu, exemplul lui este demn, în amble variante, de a fi comparate cu Biblia și de a-și avea loc de cinste în Evanghelia după Corneliu.
Iată cum Iuda și Saul în variantă legionară își dau mâna și, luptând împreună contra comunismului, intră deodată în moarte de martiri și de sfinți.
Emil Cioran, în dialog cu Corneliu Zelea Codreanu:
„– Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care să justifice vreo speranţă.
– Ai dreptate, mi-a răspuns el. Sînt, totuşi, cîteva semne…
– Mişcarea legionară, am adăugat eu.
Şi atunci, mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţii dace. Am înţeles că, între daci şi legionari, se interpune pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României. Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţe. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om, în care mîndria suferă de insomnie. Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare individul, care priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de o anumită densitate sufletească. Acela care a dat ţării altă direcţie şi altă structură este Zelea Codreanu. El a unit, în sine, pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sînt valabile imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un alt vizionar, cu un spirit mai practic şi atîta pricepere în lume sprijinită pe un suflet de sfînt. Tot aşa, el nu cunoaşte o a doua Mişcare, în care problema mîntuirii să meargă mînă în mînă cu gospodăria. A face o ispravă, politică şi mistică, şi a te salva, iată o ireductibilitate căreia i-a pus el capăt. Îl intereasau, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie să uite: Căpitanul a fost un gospodar în absolut. Fiecare credea că-l înţelege. El, totuşi, scăpa mereu. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă, care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini, uneori, să crezi că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui. Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea, şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui i-a articulat şi pe duşmani, pe care, din lichele, i-a făcut monştri. I-a obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită de esenţial. În cîţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a 1.000 de ani de nonistorie. Cu excepţia lui Christos, nici un mort nu a fost mai prezent printre noi. Acest mort a răspîndit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi a readus Cerul deasupra României”. (Emil Cioran, într-o conferinţă ţinută la radio, 27 noiembrie 1940, şi reluată în revista „Glasul strămoşesc” din Sibiu, la data de 15 decembrie 1940).
Sursa este de pe net dintr-un articol de Paul Suditu (http://www.ziarulromaniamare.ro/diverse-5/)
Avem o mare si crescanda nevoie de legionari – dati-ne cat de multe exemple aveti, domnule Calin Kasper – au inceput sa bage oameni inofensivi in clinicile de psihiatrie cu forta doar la decizia politiei!
Trebuie facut scandal urias: acest „Stegar Dac” nu era periculos in niciun fel pentru nimeni !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Vinerea asta politia l-a zavorat cu forta in spital la psihiatrie!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Ci ca sa-i faca analizele!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Stegarul critic la adresa catastrofei care a cuprins tara , a disparut zavorat intre nebuni!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Cine urmeaza?,,,,,,,,,,,,,,,,,;…………………………………………………………………
http://www.antena3.ro/romania/stegarul-internat-la-spitalul-de-psihiatrie-296784.html
„Stegarul”, internat la spitalul de psihiatrie
DE A.B. • 14 IUN 2015 • 14:41Comenteaza
Celebrul protestatar cu steag, supranumit Stegarul Dac, a ajuns la spital. Devenit celebru prin participarea la aproape toate protestele din Capitală, Cezar Avrămuţă a fost internat la spitalul Obregia după ultimul său protest desfăşurat vineri. Atunci Avramuţă a protestat pe Casa Radio timp de mai multe ore.
După ce a coborât a fost amendat de poliţie cu o mie de lei. Potrivit unor informaţii, tot agenţii au fost cei care au solicitat echipajului de ambulanţă să-l ducă pe protestatar la spitalul Obregia, unde a fost internat pentru un control amănunţit.
Glorie eterna martirilor romani!
Exemplele de mai sus n-au fost cautate cu lumanarea! Dimpotriva, n-am stiut la ce sa renunt, ca sa nu-l plictisesc pe cititor. (Am o veche deprindere, uneori uitata, de pe vremea cand colaboram la ziare.com, de a nu scrie articole mai lungi de 3000 de cuvinte). Corneliu Codreanu a fost o personalitate uriasa, pe care o putem pune, fara sa ne rusinam, in panteonul natiunii. Urmarind un interviu pe youtube cu Elena Codreanu, luat cam imediat dupa 1989, ea povestea, saraca, cum, pe vremea cand Codreanu locuia intr-un hotel mizerabil, l-a rugat pe tatal ei, ceferist de meserie, sa-i inchirieze lui Corneliu o camera nelocuita din locuinta lor. (Corneliu era deja probabil logodnicul ei, cu care se va casatori mai tarziu intr-o nunta ca-n povesti!) Toata familia a fost fericita cu acest pas, afara de, cine altcineva, decat mama soacra. Dar nu din rautate, ci pentru ca acest Corneliu nu respecta orele de masa, dand toata tihna familiei peste cap! Corneliu, prins de activitatile lui de organizare nationalista, uita de mese! Iar mama soacra, saraca, il astepta zadarnic, cu cratitele pe foc! Ii putem intelege frustrarea! Dar, biata Elena (Lili) probabil ca primea ea mustruluiala mamei, pentru comportarea logodnicului, incat aceasta se uita uneori in lungul strazii dupa Corneliu, doar-doar apare, ca sa scape de reprosuri. Dupa un timp, Lilica n-a mai fost nevoita sa iasa la portita, fiindca a observat ca cainele lor, cu ceva timp inainte de a apare Codreanu, il simtea de la distanta si incepea sa schelalaie de bucurie. Ciudat, dar numai cand venea el, se comporta asa, La venirea niciunui membru al familiei, javra nu se bucura asa cum o facea cand venea Corneliu acasa. Ce simtea potaia, cand mirosea ca se apropia Codreanu? Nu vom sti niciodata. Am incercat de mai multe ori sa ascult banda sonora a filmuletului ca sa aflu numele cainelui, ca sa-l pomenesc aici, dar numele lui mi-a fost imposibil sa-l percep. La fel am patit-o cand doamna Lili a pronuntat numele lui Vernichescu, in alt filmulet. Pur si simplu, nu am inteles. Era un nume asa de sucit, iar ea, saraca, avea o defectiune de pronuntie. Banuiesc ca o amintire din puscarie. Legat de ea, amintesc o intamplare care m-a zguduit. La o inspectie in inchisoarea din Mislea (inchisoare de femei) a iesit la raport detinuta Elena Codreanu, ca sa se planga ca este inchisa pe nedrept. Acel politruc a intrebat-o cum o cheama: Elena Codreanu, a raspuns femeia. La care nenorocitul de insepctor a raspuns foarte mirat: „Pai nu-i destul, doamna, nu-i destul? ” Asta era conceptia comunista! Pentru unul, raspundea toata familia, pana la a saptea spita! Iar daca articolul acesta va starni interes ( apreciez interesul dupa numarul de comentarii), o sa mai vin cu un exemplu, intitulat „Lasati copiii sa vina la mine”. Daca nu, nu. Doamne, ajuta!
Domnule Kasper, eu va rog sa veniti continuu cu astfel de exemple, nu asteptati comentarii, ce ar mai fi de comentat. Comentariile ar fi ca vorbitul in timpul mesei.
Domnule Gheorghe, cometariile au rolul lor, dovedind implicare din partea cititorului. Nimanui nu-i place sa propovaduiasca in pustiu. Referitor la articolul promis, l-am luat din cartea mea „De la inima spre cer” unde am tratat problema legionara in extenso. Este inca o tulburatoare asemanare intre Codreanu si Isus, personalitati spre care copiii, iubitori de puritate, se simteau atrasi irezistibil:
Lasati copiii sa vina la mine
La Iaşi, după ce s-a aflat de moartea lui Manciu, a fost mare sărbătoare, populaţia românească a oraşului manifestându-şi bucuria că a scăpat de tirania Omului Negru.
După acele clipe tragice, Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat şi anchetat, pentru a i se pregăti procesul. La interogatoriu i s-au pus mai multe întrebări de către judecătorul de instrucţie Mihail Eşianu, la care Codreanu a dat răspunsuri logice şi totodată pline de bun simţ:
— N-aţi luat această deciziune de a suprima pe Prefectul C. Manciu văzând în el persoana care vă stânjeneşte mişcarea contra evreilor?
— Nu, întrucât faptele Prefectului C. Manciu măreau mişcarea, iar nu o diminuau.
— Ce înţelegi prin „duşmanii neamului“?
— Prin „duşmanii neamului“ înţeleg în primul rând pe evreii care ameninţă existenţa noastră ca naţie şi, în al doilea rând, pe acei dintre români care, prin poziţia lor înaltă pot contribui, într-o măsura mare, la opera de distrugere a elementului românesc.
Iniţial, guvernul liberal a hotărât ca Zelea Codreanu să fie judecat la Iaşi, dar aici, bucuria că Omul Negru nu mai este, s-a transformat într-un curent de susţinere a lui Codreanu
atât de puternic încât pedepsirea lui exemplară la Iaşi, aşa cum spera guvernul, nu mai era posibilă fără o explozie populară de proporţii. Aici Codreanu era cunoscut şi popularitatea de care se bucura creştea din zi în zi, ceea ce a dus la mutarea procesului de la Iaşi la Focşani. De ce a ales guvernul Focşanii ca loc de desfăşurare al procesului? Codreanu ne-o spune în lucrarea sa „Pentru Legionari” lămurindu-ne pe loc:
„Focşanii erau cea mai puternică citadelă liberală din ţară. Din acel oraş erau trei miniştri în guvern: G-ral Vătoianu, N. N. Săveanu şi Chirculescu. Era singurul loc din ţară unde mişcarea naţională nu prinsese. Încercările noastre de a face ceva dăduseră greş. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tiţa Pavelescu, o veche naţionalistă, cu foaia „Santinela”, care semăna în pustiu. Studenţii de la Iaşi, auzind despre această mutare, au rămas foarte îngrijoraţi.”
Dar aşa cum se întâmplă de fiecare dată la oamenii aflaţi sub har ceresc, lucrurile iau întorsături cu aer de miracol:
„Minunea, la care nu mă aşteptam nici eu şi mai ales la care nu se aşteptau cei ce mă aduseseră acolo, a fost că, a treia zi după ce sosisem, întreaga populaţie, fără deosebire de partid politic şi cu toate încercările autorităţilor de a mi-o face ostilă, trecuse spontan de partea mea. Pe oamenii politici liberali nu-i părăsiseră numai partizanii, ci şi membrii familiei. Aşa de exemplu, d-rele Chirculescu, eleve în cursul superior al liceului, mi-au trimis mâncare şi mi-au cusut, împreună
cu alte fete, o cămaşă naţională. Am auzit chiar că refuzau să stea cu tatăl lor la masă. Atunci l-am cunoscut pe generalul dr. Macridescu, cea mai venerabilă figură a Focşanilor, pe Hristache Solomon, proprietar nu prea bogat, dar un om de o mare autoritate morală, în faţa căruia se descopereau şi duşmanii, pe d-nii Georgică Niculescu, colonel Blezu care prin fetiţa lui, Fluturaş, îmi trimitea de mâncare, Vasilache, Ştefan şi Nicuşor Graur, familiile Olteanu, Ciudin, Montanu, Son, Maior Cristopol, Caraş,
Guriţă, Ştefăniu, Nicolau, Tudoroncescu etc. Toţi aceştia şi alţii m-au îngrijit mai mult decât părinteşte.”
Ce face guvernul? Este silit din nou să mute procesul. Unde? La Turnu Severin. De ce? Pentru că acolo fiind mai puţini evrei, exista speranţa ca naţionalismul să nu fie atât de puternic ca la Iaşi şi Focşani. Iar aici Codreanu nu cunoştea pe nimeni, oraşul era mic şi nu era nici centru universitar. Deci ar fi fost posibil ca lui Zelea Codreanu să i se coacă un proces de pomină. Dar nu va fi după voia oamenilor, pentru că Omul Ales are destinul lui, pe care nimeni de pe pământ nu-l poate schimba:
„Directorul şi funcţionarii m-au primit ca pe un oaspete ales şi mi-au dat o cameră bună, care nu mai era ca până acum cu ciment pe jos, ci cu podea de scânduri. Şi aici, arestaţii, ca şi în celelalte închisori, s-au apropiat de mine cu dragoste; iar eu i-am ajutat mai târziu, în nesfârşita lor mizerie materială şi morală. A doua zi, am ieşit în curte. Era un loc de unde se vedea în stradă. Pe la ora 12, am văzut masaţi în faţa închisorii peste 200 de copii mici, între 6 şi 7 ani care, când m-au văzut trecând, au început să facă semne cu mânuţele lor, unii cu batiste iar alţii cu şepci. Erau copii din şcolile primare, care auziseră că am ajuns la Turnu Severin şi că mă aflam în închisoare. Aceşti copii vor fi de acum, în fiecare zi, nelipsiţi din faţa închisorii. Mă vor aştepta să trec ca să-şi ridice micuţele lor mâini, pentru a-şi manifesta simpatia faţă de mine.”
„În zadar strigau procurorii şi prefecţii. În închisoare am fost înconjurat de dragostea şi grija tuturor familiilor din oraş, chiar şi ale acelora care aveau un rol oficial, cum era acea a primarului Corneliu Rădulescu, pentru care am rămas cu multă admiraţie; dar mai ales înconjurat, ca nicăieri în altă parte, de dragostea copiilor şi de înţelegerea lor pentru suferinţele mele. Ei făcuseră prima manifestaţie pentru mine la Turnu Severin. Îmi amintesc cu duioşie cum copiii mici din mahala, care abia umblau în picioare, văzând pe cei mai mărişori că se adunau regulat, în număr mare, în faţa închisorii şi dădeau din mâini, au început şi ei să vină în fiecare zi. La oră fixă, îi vedeam cum încep să se adune din toate părţile, ca la un program pe care îl aveau de executat. Toţi erau tăcuţi şi cuminţi. Nu se jucau, nu cântau. Se uitau numai, aşteptând să mă vadă trecând prin dreptul unei deschizături, pentru a-mi face semne din mâini şi pe urmă plecau acasă. Înţelegeau ei că e ceva trist în această închisoare şi bunul lor simţ le spunea că nu e loc pentru râs aici. Într-o zi, au început să-i alunge jandarmii. A doua zi nu i-am mai văzut. Se puseseră santinele care i-au oprit de a mai veni.”