”La recensământul efectuat de imperiul ţarist, după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea moldovenilor(românilor moldoveni), din totalul populaţiei era de circa 92%.
Dacă nu ar fi existat revenirea Basarabiei la patria mamă România după 27 martie 1918, azi era posibil ca structura populaţiei din Basarabia să fie alta, majoritar rusofonă, similar ca în Crimeea.
Consecinţele imediate ale răpirii Basarabiei de către imperiul ţarist, din anul 1812, au fost:
1. Refugierea între anii 1810-1814 în dreapta Prutului a peste 5.000 de familii, care nu doreau să rămână sub stăpânirea rusească.
2. Teritoriul anexat, începând cu anul 1813, a fost botezat de autorităţile ţariste, cu numele de Basarabia, dseoarece în momentul anexării nu avea o denumire, fiind parte a Moldovei. Mai exact, numele de Basarabia i se spunea doar sudului spaţiului dintre Prut şi Nistru.
3. Basarabia a fost considerată de către imperiul rus ţarist, captură de război.
4. În Basarabia noile autorităţi au instituit un sistem de exploatare economică, mai crunt comparativ cu cel turcesc. Întreaga economie a fost supusă în întregime controlului şi intereselor Rusiei.
5. Un regim imperial, a fost înlocuit cu un alt regim imperial mai rapace, cel ţarist.
6. Populaţia românească a Basarabiei a fost scoasă din circuitul vieţii naţionale fireşti; erau întrerupte toate relaţiile istorice şi tradiţionale. Basarabia a fost exclusă din spaţiul românesc.
7. Izolarea de spaţiul românesc, a fost urmată de efortul autorităţilor de ocupaţie, pentru înstrăinarea acestui teritoriu, prin deznaţionalizarea (rusificarea) populaţiei.
8. Deabia în anul 1818, provinciei i se acorda o autonomie formală şi era stabilită structura administrativă, în frunte cu un general-guvernator. Era păstrată provizoriu vechea împărţire teritorială (12 judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Greceni, Codru, Cahul), iar reşedinţa provinciei, care în 1812 era stabilită la Bender, era mutată la Chişinău, după promulgarea legii; “Organizării oblastei Basarabiei”. Conform acestei legi, în Basarabia era menţinut vechiul caracter naţional, păstrată limba naţională, legile şi obiceiurile în toate domeniile de administrare, Dar, în organele administrative documentele deja se întocmeau şi în limba rusă. Din anul 1813 a început procesul de rusificare, funcţionarii nu cunoşteau limba română.
Pentru a se bucura de susţinerea populaţiei, noua autoritate a scutit populaţia Basarabiei pe trei ani de impozite şi pe cinci ani de serviciul militar. Boierii moldoveni din Basarabia erau primiţi în tagma nobilimii ereditare ruseşti. Ţăranii însă, au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei.
Multe din pământurile Basarabiei, au fost date drept recompensă nobililor ruşi, exemplu, în ţinuturile Ismail, Bender şi Akkerman, dvorenii ruşi au primit în dar din partea guvernului ţarist peste 300.000 de desetine de pământ. De fapt procesul de colonizare a Basarabiei a început în vara anului 1812, prin adoptarea la 23 iulie, a Statutului special pentru coloniştii sosiţi în Basarabia, din diverse ţări; Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franţa, Germania, Elveţia, etc., puteau să vină să colonizeze teritorii din Basarabi. Ei obţineau cetăţenia rusă şi mai multe privilegii, spre deosebire de băştinaşi, scutirea de impozite şi serviciul militar, etc. Acest proces a urmărit popularea teritoriilor libere din Basarabia, mai ales în sud, crearea unei tagme de susţinători ai regimului, sporirea potenţialului economic al Provinciei, schimbarea componenţei etnice a Basarabiei şi deznaţionalizarea băştinaşilor. Dacă în anul 1810 străinii constituiau 5% din totalul populaţiei, în 1817 erau deja 14%. Concomitent, din anul 1813, au fost interzise relaţiile culturale şi economice cu moldovenii de peste Prut. Începea acţiunea de învrăjbire şi dezbinare a celor două maluri de Prut.
După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei dintre anii 1853-1856, Principatul Moldovei, potrivit tratatului de Pace semnat la Paris în data de 18 martie 1856, a redobândit câteva din teritoriile din stânga Prutului, pe care le-a pierdut în anul 1812, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, inclusiv controlul asupra Gurilor Dunării. Acest fapt a permis ca Basarabia, prin cele trei judeţe, să participe la Mica Unire a celor două Principate Române, Moldova şi ţara Românească, din data 24 ianuarie 1859. Aceste teritorii însă, au fost recuperate de Rusia ţaristă după războiul ruso-turc din anii 1877-1878. România a participat la acest război de partea Rusiei, urmărind să-şi obţină independenţa de stat. Obiectivul a fost atins, României fiindu-i recunoscută independenţa de stat la Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878). Dar, la acelaşi Congres, Rusia, deşi aliat în război, i-a luat României cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Izmail, Cahul şi Bolgrad. Basarabenii din cele trei judeţe basarabene; Iymail, Cahul şi Bolgrad au contribuit la obţinerea independenţei de stat a României. Salariaţii români, n-au vrut să accepte funcţii în administraţia rusă şi au plecat în masă spre Galaţi şi Bucureşti cu familiile lor.
În anul 1912, la împlinirea unui secol de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, românii din Regatul României, au comemorat neoficial evenimentul, prin drapele negre arborate la aproape toate casele de pe teritoriul României. În fruntea mişcării care reamintea durerea neamului de pierderea Basarabiei s-a aflat profesor Nicolae Iorga. La Chişinău, autorităţile ţariste au organizat serbarea cu mare pompă a jubileului alipirii Basarabiei la Rusia: 1812-1912,pe o durată de cinci zile, cu un program de; lecturi publice, concert de muzică clasică, slujbe religioase, serbarea urmând să se încheie cu 100 de salve de tun, manifestaţii ce urmau să arată că Basarabia este unită cu Rusia pe vecie.
Raptul Basarabiei din 1812, a putut fi reparat doar la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a votat Unirea Basarabiei cu România, declanşând astfel procesul făuririi României Mari. După mai mult de un secol de stăpânire rusească, Unirea Basarabiei cu România s-a realizat în împrejurări foarte complicate. După proclamarea independenţei Basarabiei la 2 decembrie 1917, o bună parte a basarabenilor rămânea rusofilă. Graţie unui grup de intelectuali, basarabenii au fost readuşi în albia românească. Rolul conducătorilor, unui popor deznaţionalizat şi dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei cu România, a fost enorm.
După Marea Unire, teritoriul Basarabiei avea o suprafaţă de 44.442 km2, care a constituit 15,1% din totalul teritoriului ţării. Populaţia era de peste 2.725.000 de locuitori, dintre care 75% erau români-moldoveni. Constăm că românii moldoveni, au rezistat cu bine la acţiune de deznaționalizare, care a durat peste un secol. Explicaţia o dă Ion Inculeţ, fost preşedinte al Sfatului Ţării: a) Guvernul ţarist îi acorda atenţie doar intelectualităţii, poporul de jos fiind lăsat în întuneric; b) Şcoala primară rusească era frecventată de circa 8% din populaţie; c) La biserică românii mergeau numai ca să-şi facă cruce, căci nu înţelegeau nimic din slujba ţinută în slavonă; d) Guvernul rus îi lăsa în pace pe moldoveni, care erau loiali; bătăi de cap aveau autorităţile imperiale cu polonezii, finlandezii, caucazienii, etc.
Unirea Basarabiei cu România a agravat relaţiile româno-sovietice: Rusia Sovietică (ulterior Uniunea Sovietică) nu a recunoscut niciodată Unirea, considerând Basarabia un teritoriu rusesc, câştigat de la Turcia prin război, fiind o moştenire primită de la ţarii ruşi.
Imperiul ţarist, ulterior şi cel sovietic, nu au vrut să recunoscă faptul că Imperiul Otoman, la anul 1812, nu avea dreptul să cedeze un teritoriu aparţinînd MOLDOVEI, principat românesc care semnase cu Imperiul Otoman, tratatele denumite “capitulaţii” prin care se garanta integritatea teritorială a principatului.
Din cauza Basarabiei, relaţiile diplomatice sovieto-române au fost întrerupte între anii 1918-1934, iar Rusia Sovietică a refuzat restituirea tezaurul românesc, trimis în decembrie 1916 spre păstrare în Rusia.
Uniunea Sovietică a încercat pe toate căile; diplomatice, Conferinţa de la Viena, 28 martie-2 aprilie 1924 şi subversive; răscoala de la Tatar Bunar din 13-18 septembrie 1924, să recupereze Basarabia. Mijloacele acţiunii subversive ale Rusiei Sovietice erau: spionajul, terorismul, propagandă, executate atât de serviciile speciale sovietice, cât şi de agentura comunistă din România. S-au executat mii de acţiuni, inclusiv atentate. Este necesar să subliniem că, tentative pentru recuperarea Basarabiei au întreprins nu doar ruşii bolşevici, dar şi ruşii albgardişti-monarhişti, prin răscoala de la Hotin, din ianuarie 1919.
La 12 octombrie 1924, în urma acţiunilor eşuate de reocupare a Basarabiei, conducerea U.R.S.S. a decis crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cu capitala la Balta. Rolul nou-createi entităţi era de a facilita propagarea ideii comuniste în Basarabia, în România şi în restul Europei. Denumirea de “moldovenească” avea menirea să creeze un pol, care să atragă nu doar Basarabia, ci şi restul teritoriilor moldoveneşti, având în vedere faptul că, în decembrie 1923, Partidul Comunist din România a primit “sarcină imediată” de a lupta pentru autodeterminare, până la despărţirea unor provincii din România.
După 22 de ani de viaţă în cadrul României Mari, soarta Basarabiei a fost decisă de Pactul Molotov-Ribbentrop din data de 23 august 1939, pact care a dus la data de 1 septembrie 1939, la începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Pactul Molotov- Ribbentrop viza împărţire; Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi României.
U.R.S.S. a abordat categoric “problema Basarabiei”, imediat după capitularea surprinzătoare a Franţei din 25 iunie 1940. La 26 iunie 1940, i-a înaintat guvernului de la Bucureşti o “notă ultimativă” în care se spunea că,…”În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei.” Din această “notă” putem să conchidem că, “problema nordului Bucovinei” derivă din “problema Basarabiei”, având în vedere că, sovieticii solicitau să li se cedeze şi nordul Bucovinei, care ar putea reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, cauzate U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia. La 28 iunie 1940, a urmat cel de-al doilea ultimatum sovietic, care nu era decât un plan de retragerea a autorităţilor româneşti şi introducerea celei sovietice în teritoriile Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice, dar şi de absurdele “reforme” de tip sovietic. Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială. Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române; primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.
După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.
În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin unirea “reuniunea” potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale, a Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei. precum şi a R.S.S. Lituaniene şi a nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S.
Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele. Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei. În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită “regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.
Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, cu România.

În luna iunie 1941, la aproape un de la ocuparea din iunie 1940, a avut loc prima operaţiune de deportare a basarabenilor şi bucovinenilor în Siberia şi Kazahstan: în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, orele 02.30, cu doar nouă zile înaintea declanşării Războiului sovieto-german la data de 22 iunie 1941. Au fost deportate în regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în republicile Kazahă şi Komi, potrivit datelor din 14 iunie 1941 ale N.K.V.D.-ului 29.839 de persoane din R.S.S. Moldovenească şi regiunile Cernăuţi şi Ismail ale R.S.S. Ucraina, din care 22.648 de oameni erau din R.S.S. Moldovenească).
România la data de 22 iunie 1941, alăturându-se unui tâlhar Germania lui Hitler, atacă celălalt tâlhar din pactul Molotov-Ribbentrop de le 23 august 1939 Uniunea Sovietică a lui Stalin, având drept obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. Acest lucru reuşeşte până în 26 iulie 1941.
După trei ani de administraţie românească a acestor teritorii, din cauza înfrângerilor militare suferite de România (şi aliatul ei principal, Germania), în anul 1944 nordul Bucovinei şi Basarabia au fost reanexate de către U.R.S.S. A fost restabilită R.S.S. Moldovenească şi a fost reluat procesul de rusificare, reprimare, deportare, colonizare şi comunizare.
În anul 1949, la 6 iulie a fost executată o nouă operaţiune sub numele de cod “Iug” în traducere “Sud”, de deportare în Siberia, a persoanelor considerate periculoase pentru regim. În total 35.250 de persoane, din care; 9.745 de bărbaţi, 13.924 de femei şi 11.381 de copii, au fost deportaţi.
O acţiune similară de deportare, operaţiunea “Sever” în traducere “Nord” a avut loc în data de 1 aprilie 1951, când au fost deportaţi din teritoriul R.S.S.M. în Siberia, participanţii activi ai sectei antisovietice a iehoviştilor şi familiile lor, în total 2.617 de persoane din care; 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii.
În timp de 11 ani, 1940-1951, din R.S.S. Moldovenească s-au efectuat trei deportări pe scară largă şi zeci de arestări şi deportări locale. Astfel, la începutul anilor 1950, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. se aflau peste 60.000 de deportaţi din R.S.S. Moldovenească.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova din data de 27 august 1991, “problema Basarabiei” a devenit o luptă a adevărului istoric împotriva aspiraţiile imperialiste ruseşti. Promovarea adevărului istoric este considerat de rusofoni un soi de naţionalism şi chiar expansionism.
Pentru a-şi menţine intact controlul asupra acestui teritoriu, Federaţia Rusă a reactivat “arma transnistrean”, care şi-a îndeplinit misiunea în perioada interbelică şi continuă să şi-o îndeplinească şi în prezent.
Relaţiile ruso-române continuă să fie deteriorate, ca şi în perioada interbelică, iar problema principală este aceiaşi Basarabia/Republica Moldova.
Se atestă o campanie înverşunată a Federaţiei Ruse împotriva Chişinăului şi a Bucureştiului. Printre aceste acţiuni este numirea la 21 martie 2012, a vicepremierului pentru coordonarea industriei militare Dmitri Rogozin, în calitatea de “reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria”.
Rogozin a fost ambasador al Rusiei pe lângă N.A.T.O. şi a venit cu declaraţii extrem de dure la adresa României şi a S.U.A., legate de amplasarea scutului antirachetă la Deveselu. Rogozin a fost numit în această funcţie, în vederea pregătirii terenului pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia. Preşedintele rus Dmitrii Medvedev l-a numit pe Rogozin şi în funcţia de copreşedinte al Comisiei Interparlamentare de Cooperare Economică moldo-rusă.
Consecinţele răpirii Basarabiei de acum 200 de ani în urmă, sunt multiple, complexe şi au un impact de lungă durată asupra relaţiilor ruso-române şi a generat alte probleme, cum ar fi: “problema transnistreană”, “problema teritoriilor şi a minorităţii româneşti din Ucraina”, “problema tezaurului românesc” evacuat în Rusia.”

 

Nota redacției: Text propus pe site de dl DINU CIOBOTARU. Mulțumiri…