Badea Vasile, tata orfanilor!…

A fost un ziarist nationalist cu mult drag de neam si de tara. L-a chemat Alexandru Lupeanu, dar el isi semna articolele de ziar cu pseudonimul Melin (1887-1837). Iata un articol de-al lui publicat in numarul ziarului „Unirea romanilor” aparut la Blaj in 13 martie 1919:

„Cine trece dimineaţa prin piaţa Blajului poate să vadă, cum se deschide într-un loc o poartă mare, largă, şi cum ies printr’insa şiruri frumoase de copilaşi, doi cu doi, ca o oaste de cătănuţe drăgălaşe. Dar nu sunt cătănuţe, ci şcolarei cu tăbliţele subsuoară, cari se duc la învăţătura de dimineaţă. Trec lin şi cuviincioşi, au ochii blânzi si buni, încât îţi vine să te opreşti în loc şi să te întrebi cu plăcere multă: Cine sunt aceşti îngeraşi scumpi, pe cari ţi-e mai mare dragul sâ-i vezi? De unde ies? Şi cine le poartă o grijă atât de bună? Ţe întrebi şi te uiţi spre casa de unde au ieşit. Şi vezi că acolo e „Casa orfanilor“, casa care ocroteşte, din toamna anului trecut, pe bieţii orfani ai soldaţilor căzuţi în râzboiu. Si dacă te uiţi mai cu luare aminte, vezi cum stă în pragul porţii un om ca la cincizeci de ani, îmbrăcat in port de sat, cu faţa duioasă şi bună, cu capul gol. Stă şi petrece cu ochii ceata micilor orfani, până când apucă la cotitură de cale’ şi nu se mai văd. E badea Vasile — tata orfanilor… Badea Vasile dela Orfelinat. Un bade cu inimă de aur, pe care îl punem în gazetă, ca să-l cunoască toată lumea.

Sătean din Dâmbul de Câmpie, care s’a deslipit de moşioara sa din sat, de casa lui frumoasă acoperită cu ţiglă, de ograda cuprinsa cu de toate, şi a venit la Blaj, ca sa se facă tata copiilor fără părinţi… Vă puteţi închipui un lucru mai frumos decât acesta? Badea Vasile îşi are povestea sa duioasă. Om harnic şi de omenie, trăia fericit în satul său, muncind cu tragere de inimă în zilele de peste săptămână, iar Dumineca lăudând pe Dumnezeu ca un creştin iubitor de biserică. Eră însurat, având nevastă cu dragoste, şi un ficior cuminte şi ascultător, cum dă Dumnezeu numai oamenilor buni. Aveau o moşioară de vre-o 12 jugăre, o lucrau cu hărnicie si nu-şi doreau altă soarte. Pe ficior îl chema tot Vasile, ca pe tatăl său. Dar a venit procletul de războiu din nouă-sute-patrusprezece. Vasile, ficiorul, era cătană în Bosnia de-un an. Şi dela plecare n’au mai avut rând să-l vadă, decât la Oşorhei, odată, ori de două ori. Iar dacă a dat bătaia, Vasile a trebuit să sară cu regimentul lui asupra Sârbilor, a căror ţară era aproape. Cum a tras-o pe la bătaie, cum nu, bunul Dumnezeu ştie, că n’a mai venit nici o veste de la el deatunci. N’a venit nici până astăzi, după cinci ani de grea aşteptare. S’a prăpădit, pe semne, în grozava încleştare cu Sârbii. In cea dintâi încleştare…

Şi mare jale a dat peste casa badii Vasile Rusu din Dâmbul de Câmpie. Alţi oameni din sat tot mai primeau câte-o scrisorică din bătaie, ori vre-o veste, ori de bine — ori de rău, iar părinţii lui Vasilică nimic… încât, dela o vreme, lelea Domnica, de supărare, a căzut la pat. A căzut şi nu s’a mai ridicat. Când bolea greu tot întrebă pe soţul său, împovărat atunci cu două dureri: — Vine Vasilica, vine? — Vine, Domnica, vine. Cum să nu vie? —- răspundea badea Vasile cu ochii în lacrimi. Iar atunci biata bolnavă cerea pălăria fiului său, o lua în mână şi o netezea domol, ca şi când ar mângăia faţa celui care tot nu mai venea… Şi, într’o zi, sărmana mamă s’a stins de boala cea grea, cu gândul la Vasile al ei. Pe patul de dureri i-a legat de suflet bărbatului ei şi i-a zis cu limbi de moarte: — Averea noastră, dacă nu s’o mai întoarce copilul, s’o laşi la biserică, care să crească din ea orfani. Să crească copii săraci, să fie de sufletul lui… Apoi s’a dus. Şi badea Vasile a rămas singur.

Dar nici vreme n’a avut să-şi tragă cumplita durere, căci a trebuit să plece si dânsul la bătaie. A plecat şi a cutrierat Galiţia, luptându-se pela Lutzk şi pe aiurea. Pe urmă, ajungând la vrâsta de 50 ani, a fost lăsat acasă. Sosit în sat, a dat de pustiu. Casa goală, curtea goală. Un mort în ţintirim şi un gând greu către dealurile Sârbiei; Acolo nu mai era de stat. A. vândut vituţele pe cari le mai avea, a pus bănişorii în şerpar şi a venit la Blaj.. A venit să împlinească dorinţa moartei şi să caute alinare. Şi alinarea a gasit-o. Aici tocmai, se făceau pregătiri pentru întemeierea casei orfanilor. Soseau daruri din toate părţile pentru pornirea acestui aşezământ de milostenie creştinească. Şi badea Vasile a dat de Sfinţia Sa Pâr. Dr. Vasile Suciu — tot un Vasile — marele părinte al orfelinatului şi deatunci durerea sa a dat de-o caldă şi mângâietoare alinare… S’a lipit cu tot avutul său de „Casa orfanilor“, cărora li-s’a făcut prin aceasta ca un tată. Moşia de 12 până în 15 iugăre, loc de frunte şi bun, a dat-o în arândă, iar banii îi varsă cu credinţă in fondul orfelinatului. Şi-ţi spune cu vorba sa moale, blândă: Averea mea e a lor. Şi casă, şi loc, şi bani, tot ce am. Ai lor sunt şi eu. Iar ei sunt copiii mei… Să aibă şi ei, săracii, un tată! Aşa spune badea Vasile. Şi face precum spune.

Are cinzecişiunu de copilaşi, toţi ca graurii. Li grijeşte, îi pune în rând, le face foc, le duce la moară, ca un tată adevărat. Tot pintre ei, ziua si noaptea. Copilaşii îl iubesc şi îl împresoară, ca neşte puişori. Să vedeţi cum îi povăţuieşte şi îi scoate la plimbare pe uliţile Blajului, mai cu milă şi mai cu blândeţă ca un părinte adevărat… De se întorc oamenii pe drum şi se uită a dragoste, vreme îndelungată. Şi zic: . — Iată, tata orfanilor…

*

Nota redacției. Minunat text. Să-mi fie ietat dacă, cu acest prilej oferit de domnul Călin Kasper, îmi aduc aminte că tatăl meu, Zaharia Coja, avea o poreclă: tatăl golanilor!… Când a avut din ce, le-a purtat de grijă la toți „golanii” din piața Carol, din Constanța… La toți nevoiașii! În 1984, când am ajuns în Germania prima oară, întâmplarea a făcut să dau peste un neamț care-și aducea bine aminte de nea Zuță Coja… De la taică-meu cumpăra pentru cambuza vaporului, a vasului militar pe care era îmbarcat în anii celui de al doilea WW…

Tot tata a primit în grijă zeci de prizonieri sovietici… Bieții de ei, după 23 august se rugau de tata să facă ce o putea să facă, iar ei să rămână să lucreze mai departe pe grădina de la Cișmea a fraților Coja… Nicicum nu le venea să se întoarcă la maica Rusie!…