Fw: AVRAM IANCU / f. interesant.
Mesaje primite

Myr Mur
18:01 (acum 4 ore)

–– Forwarded Message ––
From: Ilarion Isopescu

Subject: Fw: AVRAM IANCU / f. interesant.

În poză, un „ciudat” cu haine ponosite și jerpelite, cu părul
neîngrijit, cu un fluier în mâini, privește resemnat spre obiectivul
aparatului de fotografiat. Se lasă fotografiat la cererea
fotografului, pentru băutură. Ultimul voia să se amuze pe seama
„ciudatului”, pentru că nu avea ocazia prea des, ca fotograf ambulant,
să dea peste un astfel de om… În poză este Avram Iancu la 48 ani,
cel mai mare erou al românilor din Transilvania. Este ultima lui poză,
făcută în anul 1872.
Cu puțin timp înainte ieșise de la spitalul din Baia de Criș, având
probleme la plămâni. Răcise rău, pentru că în ultimii ani dormea pe
unde apuca, de foarte multe ori prin păduri, colindând cu mintea
împrăștiată prin cătunele Munților Apuseni. „Ieșise” din spital e mult
spus, dat afară e mai corect, pentru că spitalul se plătea și Iancu nu
mai avea nimic în afară de fluier.
Administratorul spitalului, un ungur, l-a primit inițial pentru că era
bolnav și l-a recunoscut, deși trecuseră deja 24 ani de când se
terminase Revoluția în Transilvania.
Când Iancu a început să își revină a fost invitat politicos să plece,
pentru că spitalul nu putea fi un adăpost pentru săraci. Iancu era
acum singur, fusese părăsit treptat de neamuri, de prieteni, care îl
considerau bețiv și nebun, în general de românii transilvăneni, care
încă nu-și vindecaseră rănile din suflet după morții de la Revoluție,
ca să se mai gândească la el.
Drama lui Iancu a început cu 5 ani înainte, în 1867, când Transilvania
a fost dată Ungariei, în cadrul Imperiului austro-ungar. Ultima
speranță a lui Iancu s-a năruit atunci. Revoluția românilor
transilvăneni conduși de el avea în 1848 în centrul ei împiedicarea
guvernului revoluționar maghiar să anexeze Transilvania și chiar a
reușit, revoluționarii maghiarii fiind înfrânți și Transilvania
rămânând cum a fost înainte, adică principat în cadrul Imperiului
austriac.
Numai că, după 19 ani, Imperiul austriac se transformă în Imperiul
austro-ungar, prin asocierea Austriei cu Ungaria, iar Împăratul Franz
Joseph oferă pe tavă Principatul Transilvanei Ungariei. Atunci Iancu
și-a pierdut mințile de tristețe. Pentru a înțelege mai bine lucrurile
trebuie să ne întoarcem în timp 24 ani.

XXXXX

În anul 1848 ideile de drepturi și libertăți pentru toți oamenii au
dus la izbucnirea revoluției în Europa. Imperiul austriac, condus de
habsburgi, imperiu în componența căruia se aflau, printre multe altele
și Serbia, Croația, Ungaria și Principatul Transilvaniei a fost
cuprins și el de revoluție.
Revoluționarii austrieci, având sprijinul unor înalți ofițeri
imperiali, ocupă Viena și pun pe goană Curtea imperială. Succesul
revoluționarilor la Viena face ca peste tot în Imperiu austriac
popoarele asuprite să declanșeze revoluții. Este valabil și pentru
Ungaria și principatul Transilvaniei. Împăratul Austriei, juniorul (18
ani) Franz Joseph își revine din soc, mobilizează armata imperială și
recucerește Viena, executând liderii revoluționari (scapă doar un
general austriac, Josef Bem, de origine poloneză). Numai că, dacă
Franz Joseph a reușit să „normalizeze” situația la Viena a întâmpinat
mari dificultăți în restul imperiului, în special în Ungaria, unde
revoluționarii maghiari, după ce au ocupat Budapesta, au declarat
Ungaria stat independent, au trecut la punerea în practică a
programului revoluționar (drepturi și libertăți pentru toți cetățenii
maghiari) ceea ce le-a adus un imens sprijin popular și și-au
constituit rapid o armată profesionistă puternică, bazată de ungurii
dezertori din armata imperială, la conducerea ei fiind numit generalul
Josef Bem, fugarul din Viena.
Mai mult, guvernul revoluționar maghiar de la Budapesta, sigur de
puterea sa, cerea alipirea principatului Transilvaniei la Ungaria, iar
Dieta de la Cluj a Principatului Transilvaniei, compusă doar din
reprezentanții celor 3 națiuni (unguri, secui, sași) votează unirea cu
Ungaria, lucru ce a permis intrarea imediată a armatei revoluționare
maghiare pe teritoriu Principatului Transilvaniei, la care s-au
alăturat și gărzile maghiare din Transilvania.
Acest vot al Dietei de la Cluj a indignat e românii majoritari în
Principatul Transilvaniei, care nici măcar nu erau recunoscuți ca
nație distinctă, așa că au respins unirea cu Ungaria, s-au organizat
și ei în miliții naționale și, prin moții conduși de Avram Iancu, au
oprit intrarea armatei revoluționare maghiare în Munții Apuseni,
împiedicând astfel ocuparea întregii Transilvanii de către armata
revoluționară maghiară. Franz Joseph a speculat imediat conflictul
dintre armata revoluționară maghiară aflată în Principatul
Transilvaniei și a milițiilor naționale române, alcătuite din moții
lui Avram Iancu și pentru a lovi în revoluția maghiară, dar mai ales
pentru a preveni o posibilă viitoare înțelegere între revoluționarii
maghiari și români, care aveau cam același programe de drepturi și
libertăți, a anunțat imediat că îi recunoaște pe romanii transilvăneni
ca națiune distinctă în cadrul Principatului Transilvaniei și nu
acceptă o unire a Principatului Transilvaniei cu Ungaria, lucru care a
încurajat efectiv rezistența românească.
Toate încercările armatei revoluționare maghiare, armată
profesionistă, de a intra în Munții Apuseni au eșuat în fața tacticii
de gherilă a milițiilor naționale române, a moților lui Avram Iancu.
Când coloanele de 1.000 oameni din armata revoluționară maghiară urcau
cărările de munte, buciumele fiecărui cătun anunțau sosirea lor și,
din zecile de cătune, pe cărări scurte știute numai de moți, aceștia
se concentrau rapid pe direcția de înaintare a armatei maghiare, având
întotdeauna o superioritate numerică de cel puțin 5 la 1 și îi
așteptau la poduri și trecători, cu furci, coase, lănci, topoare. Când
armata revoluționară maghiară și-a schimbat și ea tactica și a intrat
în munți cu efective sporite de peste 4.000 de oameni era prea târziu,
pentru că armata imperială austriacă trimisese puști și tunuri
moților. Intre timp, a sosit și armata țaristă în Transilvania, în
sprijinul Împăratului și armata revoluționară maghiară a fost înfrântă
(generalul Josef Bem iar a scăpat, a fugit în Imperiul otoman, a
trecut la islamism și a devenit … pașă și guvernator în Alep,
Siria… asta e istoria ) După înfrângerea revoluției maghiare, Franz
Joseph cere dezarmarea și desființarea milițiilor române, fără a
acorda niciunul din drepturile și libertățile cerute de revoluționarii
transilvăneni. Până și recunoașterea românilor ca națiune distinctă țn
Transilvania, promisă de împăratul Franz Josef in 1848, nu s-a putut
obține până în anul 1863. Iancu nu mai poate face nimic, armata
imperială austriacă, ajutată de cea țaristă, învinsese toate
revoluțiile din Imperiul austriac, o continuare a rezistenței în
Munții Apuseni, contra unui nou inamic, armata austriacă și țaristă,
înseamnă sinucidere curată. 40.000 români morți a fost costul
revoluției din Transilvania, mai precis a rezistenței din Munții
Apuseni, dar s-a reușit totuși ceva – Ungaria nu a putut lua
Transilvania! (asta însă numai până în anul 1867, când Franz Josef
oferă Ungariei principatul Transilvaniei.)
În 2 audiențe la Împărat, Iancu încearcă să îl convingă pe Franz Josef
să ofere drepturile și libertățile cerute de români. În zadar,
Împăratul nici nu voia să audă de așa ceva, nu numai pentru români,
dar pentru nimeni alții din Imperiu. Ii oferă spre consolare lui Iancu
o decorație importantă Crucea de aur pentru merite și Coroana „pentru
implicarea lui în lupta împotriva revoluționarilor maghiari”. Iancu
refuză demn decorația. Nu venise pentru recompensarea lui la Împărat,
ci pentru drepturile românilor!
Înfrânt, Iancu iese din viața politică în anul 1852.

XXXXX

Revenim acum la momentul anului 1872, an când Iancu era privit și
tratat ca un boschetar de azi. Încă nevindecat deplin și cu mintea
zdruncinată, dar fără a lăsa din mănă fluierul și traista, Iancu
pleacă din nou prin cătune. Revine după câteva zile din nou la Baia de
Criș. Vrea să se interneze din nou la spital, dar este alungat. Se
oprește atunci la casa unui cunoscut, Ioan Stupina, fost luptător în
legiunea de moți, acum un pașnic brutar. Sosirea “ciudatului” îl cam
încurca pe Ioan Stupina, deoarece coincidea cu pregătirile finale
pentru logodna fiicei lui cu un subofițer ungur. Nu îl alungă imediat
ce-l vede, dar îl ține la distanță. Îi dă să mănânce și îi oferă
adăpost de o noapte pe prispa casei.
Luna septembrie în Munții Apuseni aduce nopți reci, temperatura scade
până la 10 C. In dimineața de 10 septembrie 1872 Iancu este găsit mort
pe prispă. In traista lui de sub cap se găsește un prosop și o
scrisoare mototolită, datată 1867 și adresată Împăratului. Ii spunea
Împăratului despre starea lui grea și îi cerea ajutor.
A scris-o probabil într-un moment de depresie. Dar nu a trimis
scrisoarea niciodată, nu voia să se umilească atât, așa că a
mototolit-o, dar de păstrat a păstrat-o asupra lui. Se întâmplă acum,
după moartea lui, niște lucruri ciudate, care spun despre noi românii
cât de nerecunoscători putem fi câteodată față de binefăcătorii
noștri.
Ioan Stupina, românul luptător în munți, refuză să se ocupe de
înmormântare, pe motiv că înmormântarea costă. Atunci, o înmormântare
costa cam cât 6 oi.
Este anunțat despre deces fratele lui Iancu, Alexandru, întâmplător
preot ortodox. Refuză categoric să se implice în înmormântare, cu
motivare că Iancu a renunțat la religia ortodoxă, trecând la religia
greco-catolica și el nu îngroapă „rătăciți”. Un ticălos… știa că
Iancu se declarase de religie greco-catolică formal, ca să poată urma
dreptul, unde nu erau admiși decât excepțional români și numai dacă
erau de religie greco-catolică.
In realitate, fratele preot ortodox îl declarase cu ani în urmă nebun
pe Iancu, ca să îi poată prelua partea de moștenire, așa se face că
Iancu nu mai avea în ultimii ani de viață ca avere proprie
decât…fluierul. Cum nimeni nu se grăbea să preia sarcina îngropării,
Ioan Stupina anunță primăria, care este nevoită să suporte ea
cheltuiala cu îngroparea, căci nu putea fi lăsat un om neîngropat.
Se trag clopotele și lumea află că mortul e Avram Iancu. A doua zi,
scriu și gazetele. Vestea circulă cu rapiditate în toata zona: a murit
Avram Iancu.
O emoție izbucnește pretutindeni în Apuseni; toți găsesc acum timp să
se gândească din nou la el și la faptele lui și, în număr mare se
îndreaptă spre locul de înmormântare. Prilej de reclamă și pentru
biserică, greco-catolicii trimițând 32 de preoți; alți 4 preoți
ortodocși vin pe cont propriu și ei la înmormântare.
Singura prezență sinceră la înmormântare a fost a celor ce au luptat
alături de Iancu și mai ales a copiilor lor, crescuți cu povești
despre Iancu. Aceștia erau mii. Moartea lui Iancu îi redeștepta pe
românii transilvăneni, care din acel moment nu l-au mai uitat și îl
comemorează anual!

XXXXX

Și totuși, ce are așa de special Iancu de românii merg la Țebea în
fiecare an, cu zecile de mii, de 166 de ani? Ca avocat, Iancu nu a
câștigat niciun proces. Ca și comandant militar pregătirea lui
militară era zero, singura lui comanda miliară a fost „No, gata? No,
hai!” (însă cu el în frunte)
Ca și orator nu s-a făcut remarcat. Nu veți găsi vreun discurs al lui,
deși avocații, de regulă, sunt buni de gură, Iancu nu era vorbăreț.
Spunea într-o singură propoziție ce alții spun în 10 fraze.
Iancu a rămas în conștiința românilor de 166 de ani pentru că a fost
SINGURUL POLITICIAN ROMAN care nu a mințit și nu a furat, care ȘI-A
IUBIT NEAMUL MAI MULT CA PE EL INSUȘI, lăsându-i prin Testamentul din
1850 chiar și casa părintească. Aceasta-i moștenirea pe care ne-o lasă
Avram Iancu, exemplul lui personal. Si peste alți 166 de ani, românii
vor fi prezenți la Țebea, dar cu siguranță că nimeni din cei ce vor fi
acolo nu își vor aminti de mizeriile de politicieni de azi
(parlamentari, miniștri, președinți).
PS. La cam o lună după moartea lui Avram Iancu, doi moți se prezintă
la Primărie și, cerând să li se respecte anonimatul, plătesc ei
Primăriei costul înmormântării.
Iancu a plecat la Cer fără a fi dator cuiva!

Sursa: Marian Croitoru