Avertismentul academicianului Ilie Bădescu

2020-09-25T00:34:21+03:0025 septembrie 2020|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

„Cea mai mare amenințare la adresa României de azi este negarea postulatului național”. AVERTISMENTUL SOCIOLOGULUI Ilie Bădescu

„Cea mai mare amenințare la adresa României de azi este negarea postulatului național". AVERTISMENTUL SOCIOLOGULUI Ilie Bădescu  Foto: Dinu Lazăr

Deschidem la ActiveNews o serie de dialoguri cu Profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, despre postulatul național, cu scopul de a strălumina factorii de decizie români înainte de dezintegrarea totală a statului și poporului român. Profesorul atrage atenția că „presa sistemului a dezvoltat un curent ponegritor, care batjocorește identitățile (de părinte, familial în genere, de neam, aparteneța la românitate fiind cea mai ironizată. Identitatea românească este ponegrită ca niciodată în istoria acestui popor). Ba s-a ajuns la situația stranie ca un rector universitar să declare că asumarea postulatului național al identității de neam ar fi dovada operațiilor conspirative ale Moscovei ca să slăbească alianța strategică a Românei. Ce penibil! Semnul încurajator vine dinspre rolul gândirii strategice americane prin vocea actualului președinte american, Donald Trump, care atrage atenția că viitorul nu este al globaliștilor ci al patrioților. Altfel spus, o lume fără patrioți este o lume fără viitor. Acest lucru ar trebui să-l înțeleagă guvernanții României ca să se reducă actele de încălcare a postulatului national în politicile guvernelor românești”.

„Respectarea minimului spiritual al unui neam este o regulă morală”
Victor Roncea: Cum arată starea societății, a lumii, în fond, în vederile autorului sistemului de noologie și de sociologie noologică. În subtitlul cărții dedicate prezentării noologiei este explicitat acest unghi de abordare centrată pe cunoașterea „sistemului ordinii spirituale a lumii”. Care este azi starea acestei ordini?
.
Ilie Bădescu: Lumea la momentul acesta se află sub multiple amenințări. Între toate, cea mai grozavă este amenințarea indusă de negarea postulatului național. Niciodată, în istorie, acest postulat n-a fost relativizat la o asemenea scară ca în vremea noastră. Ce înseamnă acest postulat și de ce consider că negarea lui reprezintă o gravă amenințare pentru ordinea lumii noastre? Postulatul prin care atribuim fiecărui popor o subiectivitate, o lume spirituală interioară, adeverită în enunțul identitar: „sunt român”, ori „sunt rus”, ori „sunt francez” etc., reprezintă ceea ce s-ar cuveni să denumim (pe urmele lui Eugeniu Speranția) postulat național. Orice ins poate să facă un asemenea enunț în dreptul său și faptul că toți cred (inclusiv el însuși), fără demonstrație, în veracitatea lui și în intangibilitatea lui este esența postulatului național. El este indemonstrabil, este imediat, este universal și este minimal. Cel ce-a dat formula cea mai nimerită a postulatului național a fost Eminescu atunci când a spus: „Suntem români și punctum!” Și a precizat: „Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună”. Și mai departe: „nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă”. Am preluat aici pentru dialogul nostru un citat din Cuvântul rostit de Eminescu cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871. Când spui „sunt român” ai dat expresie acelui minim spiritual sau sufletesc care definește tot neamul românesc în toate fațetele subiectivității sale umane (estetice, etice, teoretice, religioase). Dacă abdici de la regula respectării acestui minim spiritual ți-ai ratat identitatea, afirmarea de sine. De aceea, asumarea și deci respectarea minimului spiritual al unui neam este o regulă morală. Respectul și iubirea de neam este a doua regulă morală după iubirea de Dumnezeu a ființei omenești. Încălcarea acestor două regului aduce după sine surparea omului. Minimul spiritual este, așadar, implicit un minim moral. Or tocmai acest minim moral este desconsiderat ori asumat în chip demagogic, cum se întâmplă în statele politicianiste, în care abundă sforăria frazelor patriotice pe fondul unui deficit moral, al unei grave abdicări de la exigența asumării practice și totale a patriotismului. Aceștia sunt oameni fără suflet, „morții vii”, cum îi numește Tolstoi, incapabili de iubire, de sfințenie și jertfelnicie, mințind în numele adevărului, înșelând în numele dreptății, curvind în numele castității, lacomi, bețivi, hoți cu „principii”, curvari, etc., populând planeta prin parazitism, sufocând popoarele prin superfetația viciilor, a urâtelor apucături. Aceștia contribuie la venirea peste popoare a vremurilor de urîciune și pustiire. Ei sunt „urâciunea pustiirii”. Forma prin care se încalcă azi postulatul național este una extrem de sofisticată, dar în esență, ea constă în abundența legiferărilor nelegiuite. Mă voi referi mai încolo la această chestiune. Deocamdată, aș dori să pun câteva accente în legătură cu însemnătatea practică, vitală a postulatului național.
Ar putea urma vremuri de gravă confuzie și imoralitate
VR: Sunt voci care susțin că asumarea postulatului național ar aduce atingere afirmării altor popoare și ar stimula conflictele naționale și deci un plus de violență.
.
IB: Asumarea postulatului național nu aduce atingere ființei spirituale a altor neamuri. Dacă un popor nu-și poate exprima «adevărurile» sale colective, memoria sa, norma sa de frumos, de moralitate, deci suma de manifestări în numele «binelui», «adevărului­», «frumosului» și, mai presus de toate, al «dumnezeirii» etc., în viața lui colectivă vor urma vremuri de gravă confuzie, de imoralitate și sofism, de cinism etc., adică o teribilă diminuare a «ființei morale», «estetice», «teoretic» și «religioase» în fiecare ins și, mai ales, în spațiul mental al actorilor politici. Marea primejdie a politicianului modern este că se închide în „socotințele minții sale” și ignoră până la cinism și totală înstrăinare „socotințele neamului” și deopotrivă „socotințele credinței” (pr. Andrei Scrima), în și prin care se definește raportul unui popor cu sine însuși și cu Dumnezeu. Un postulat înseamnă, implicit, o extraordinară economisire a energiei emoționale și intelectuale. El permite fireasca funcționare a dinamismelor identitare în societate. Postulatul național, fiindcă la acesta ne referim aici, este expresia colectivă a postulatului identitar, adică a acelei îndreptățiri universale care permite unei persoane să spună cine este fără ca ceilalți să-i ceară vreo demonstrație pentru adevărul afirmației sale. Când spui sunt român, de gen masculin sau feminin, am vârsta cutare, sunt căsătorit etc. ai beneficiat de puterea a ceea ce Eugeniu Speranția a încadrat în categoria postulatelor asimilând acest mix de puteri în ceea ce a denumit postulat social. „E postulatul prin care atribuim fiecăruia din semenii noștri câte o subiectivitate, câte o lume psihică interioară. (…)” și prin care consimțim și deci acceptăm acel minim de evidențe identitare fără dispute costisitoare, care ar măcina energiile, ar antrena costuri intelectuale și emoționale uriașe, blocând afirmarea ființei omenești în actele cotidiene. Spunând „sunt român”, ori rus, ori francez etc., dai expresie unui asemenea postulat și deci beneficiezi de eficacitatea sa practică și de economicitatea sa. Pe acesta se întemeiază alte acte de gândire identitară (asupra ta ca ființă și asupra celor din jurul tău). Dacă ești român nu poți să fii totodată francez sau rus deși îți poți asuma cultura în cauză ca pe o a doua patrie spirituală și tot astfel poți să te raportezi la alte culturi în temeiul aceluiași postulat. Postulatul național, repet, slujește oricăror demonstrații, el însuși este nedemonstrabil. Nimeni nu-ți cere să demonstrezi că ești francez atunci când îi spui că ești „francez”. Neasumarea postulatului național este dovada unui consimțământ patologic la viclenia diabolică a atragerii tale în actul de agresare intropunitivă a ființei spirituale a neamului tău.
Bărbatul nu mai e bărbat, românul nu mai e român – asta se dorește
VR: Încălcarea postulatelor identitare, înțeleg, aduce după sine nu doar o dezorganizare a gândirii ci și a societății. E corect?
.
IB: Întocmai. Or globalismul și deci postmodernitatea scot societatea de sub legea ocrotitoare a economicității energiilor fiindcă pun toate postulatele în discuție. Genul devine disputabil. Un bărbat nu mai este privit ca bărbat în formulă postulată fiindcă, iată, teoriile de gen și legile educației sexuale pun sub semnul relativismului chiar genul. Românul postmodern nu-și mai asumă românismul în exprimare postulată ba chiar se rușinează, dosește în fața altora apartenența la neamul său. Media televiziuală abundă în ceea ce este un entertainment pervers, de ponegrire a neamului ori a unor expresii ale identității sociale, precum cea de țăran sau de soț, soție etc. Toate acestea aduc o teribilă dezorganizare socială, o risipire de energii intelectualeși morale așa cum vedem că se întâmplă azi la scara lumii.
Viitorul nu este al globaliștilor ci al patrioților, după cum spune și Donald Trump
VR: Să înțelegem că actele gândirii noastre se articulează în temeiul unor postulate, între acestea, cel național fiind unul dintre pilonii gândirii organizate?
IB: Exact. Universul gândirii identitare este întemeiat pe un asemenea postulat. Cea mai mare amenințare pentru ordinea gândirii provine de la încălcarea acestui postulat. Noua subordine universală (fiindcă nu este ordine, ci subordine, în sens ontologic) te cheamă să relativizezi postulatul național și toate expresiile postulatului social (Eugeniu Sperantia), de la postulatul genului la cel al chipului uman însuși. Enunțul „sunt băiat” sau „fată” etc. este un enunț postulat prin care atribuim genului o subiectivitate, o identitate spirituală inconfundabile. Globalizarea și linia de gândire a sistemului global încalcă toate postulatele pe care se întemeiază ființa gânditoare (a gândirii) în frunte cu postulatul național. Discursul public este chemat la corectitudine și individul este descurajat să-și asume aparteneța spirituală de neam ca să nu „jignească”, chipurile, alte neamuri etc. Un asemenea tip de îndrumare anti-identitară a devenit linia sistemului pentru curicula școlară, pentru discursul media, astfel că asumarea postulatului național a devenit aproape o dizidență, un curent alternativ la linia oficială de gândire, la presa mainstream-ului, care a devenit cel mai agresiv paznic de poartă al „corectitudinii politice”. Adoptarea legii recente a educației sexuale în școli este fundamentată pe o asemenea agresare a postulatului social al identității de gen, de vârstă etc., încât în raportarea la sex este înlăturată diferența dintre copii și adulți, dintre fete și băieți etc. Școala devine astfel mediul de inițiere a copiilor în subcultura promiscuității, adică într-un mod de a fi, a simți și a gândi în afara criteriilor de diferențiere și de ierarhie, ceea ce înseamnă déjà o anarhizare. Folosirea școlii ca mijloc de inițiere în anarhie este dovada pragului la care a ajuns curentul mondial al agresiunii postulatului social. Desconsiderarea apartenenței de neam, îndemnul spre relativizarea acestui tip de aparteneță, reprezintă fațete ale agresiunii postulatului national cu efecte extrem de periculoase fiindcă încălcarea oricărui postulat aduce după sine nu numai dezorganizarea gândirii și deci dezordine, ci și o înfricoșătoare apropiere a vremurilor tulburi de violență între cei de neamuri diferite. Linia de gândire a sistemului, în viclenia ei, cheamă la încălcarea postulatului național sub justificarea prevenirii conflictelor identitare, însă acest îndemn este viclean și eristic fiindcă oriunde se prăbușește un postulat gândirea alunecă, se scufundă în dezordine și astfel se naște mediul anarhiei. Violențele care deja abundă în mediile școlare, între copii, sunt un atestat al efectelor dezastruoasei îndrumări spre o asemenea încălcare. La descurajarea asumării postulatelor (sociale și naționale) se adaugă apariția presei sistemului care a dezvoltat un curent ponegritor, care batjocorește identitățile (de părinte, familial în genere, de neam, aparteneța la românitate fiind cea mai ironizată. Identitatea românească este ponegrită ca niciodată în istoria acestui popor). Ba s-a ajuns la situația stranie ca un rector universitar să declare că asumarea postulatului național al identității de neam ar fi dovada operațiilor conspirative ale Moscovei ca să slăbească alianța strategică a Românei. Ce penibil! Semnul încurajator vine dinspre rolul gândirii strategice americane prin vocea actualului președinte american, Donald Trump, care atrage atenția că viitorul nu este al globaliștilor ci al patrioților. Altfel spus, o lume fără patrioți este o lume fără viitor. Acest lucru ar trebui să-l înțeleagă guvernanții României ca să se reducă actele de încălcare a postulatului national în politicile guvernelor românești.
„Istoria popoarelor ne arată că atunci când „postulatul spiritual» al unei națiuni a fost încălcat au urmat epoci de dezastru”
VR: Puteți explicita?
IB: Reamintesc că subiectivitatea atribuită unei persoane (individuală și/sau colectivă) este o exigență postulată și deci este un „minim spiritual și/sau moral”. Dacă abdici de la regula respectării acestui minim spiritual ai ratat identitatea, afirmarea de sine. De aceea, asumarea și deci respectarea minimului spiritual al unui neam este o regulă morală. Minimul spiritual este, așadar, implicit un minim moral. Istoria popoarelor ne arată că atunci când „postulatul spiritual­» al unei națiuni a fost încălcat (ignorat și chiar desconsiderat) au urmat epoci de dezastru. Iar atunci când exigența minimului spiritual a fost respectată au fost epoci de înflorire. Franța vechiului regim este un exemplu de respectare a minimului spiritual/moral. Epoca lui Ludovic al XIV-lea este o ilustrare la vârf. Epoca revoluționară a Franței este un exemplu de gravă încălcare a normei minimului moral al poporului francez și rezultatul a fost dezastrul. Dacă n-ar fi țâșnit acel corsican prin care francezul mediu a fost chemat la o reafirmare colectivă a «minimului juridic» (din care a ieșit Codul lui Napoleon), Franța ar fi fost confruntată cu o criză spirituală endemică. La mijlocul secolului, tot un om mare, și acela a fost De Gaulle, a scos Franța din confuzia publică în care o aruncase criza provocată de încălcarea nucleului spiritual al Franței, acel «a fi francez», de către o stângă iacobinistă soră cu cea a revoluției comunarde.
România interbelică, între anii 1916-1938, este un exemplu de respectare a «minimului spiritual» («a fi român»). Ori de câte ori a fost încălcat acel «minim» ceea ce-a urmat a fost dezastrul. O epocă de încălcare a «minimului spiritual» a fost cea fanariotă și de n-ar fi fost seria de mari români ai secolului al XIX-lea, dezastrul național ar fi fost probabil ireversibil. Perioada ultimului pătrar al secolului al XIX-lea a fost una tipică pentru încălcareaminimului moral(dictată, între altele, de concesiile inadmisibile făcute în și prin Convenția cu Austria). A urmat scurta perioadă de dezastre: răscoalele din 1888 și cea mare din 1907 sunt doar partea vizibilă a „aisbergului”. Dacă n-ar fi fost generația Iorga, intrarea ardelenilor pe marea scenă națională, Rege Întregitor Ferdinand și Regina Maria, România n-ar fi putut ieși din criză. Toți aceștia au reafirmat norma minimului spiritual al românității (să ne amintim demonstrațiile studențești inițiate de Iorga la 1900 pentru apărarea limbii române în teatru – care se franțuzise complet -, care și singure sunt o ilustrare pentru acea bătălie). Perioada interbelică este mare în istoria românilor fiindcă atunci actorii politici au avut grijă ca postulatul minimului spiritual să nu fie agresat. Libertatea de exprimare a ființei spirituale românești n-a mai fost egalată după aceea.
„Anul 1989 n-a adus, din păcate, o reafirmare a postulatului național, cum se aștepta orice român cinstit”
VR: Să înțelegem că istoria politică a unei țări se poate scrie prin raportare la criteriul respectării postulatului național de către elitele guvernante. Cele care respectă postulatul sunt elite patriotice cele care-l încalcă sunt elite nu doar înstrăinate ci și trădătoare ?
.
IB: Întocmai. Istoriaeste inteligibilă prin raportarea la postulatul național. Perioada postbelică de ocupație bolșevică a adus și cea mai gravă încălcare a postulatului național al poporului român și consecințele au fost dezastrul României în prima fază a comunismului de ocupație (elita guvernamentală era masiv deromânizată și atee). Nici o altă epocă, în afara celei fanariote, n-a adus o încălcare așa de mare a postulatului național, adică a suveranității spiritualea unui popor (prin exponenții săi spirituali), precum cea comunistă de ocupație din prima ei fază. Dacă n-ar fi țâșnit atuncigenerația miracolului, botezată și „generația Labiș”, n-ar fi fost cu putință redresarea românească în anii 60-70.
Anul 1989 n-a adus, din păcate, o reafirmare a postulatului național, cum se aștepta orice român cinstit („adevărat”), ci o gravă încălcare a postulatului național, așa cum o atestă criza manualelor, profanarea marilor simboluri, jignirea memoriei colective, desconsiderarea spre dispreț a marilor nume ale istoriei și culturii naționale etc.
Politicienii și capitaliștiide speță recentă (de „spätkapitalismus”) au încălcat norma minimului spiritual al ființei românești și ceea ce-a urmat descrie o criză a spiritualității în toate fațetele ei: morală, juridică, estetică, teoretică. Singura care n-a fost afectată (și de aici vine și toată speranța) a fost suveranitatea religioasă, ceea ce a adus și o timorare a unora dintre manifestările iacobinismului totalitar (inviscerate după 1989) care, în perioada 1946-1964, au devastat România. Într-un anume sens, această serie a înregistrat o revenire sub forma camuflată a strategiilor neomarxiste ale corectitudinii politice și ale curentului neocominternist, care a redeschis, după 1989, războiul împotriva simbolurilor naționale și creștine și a unora dintre numele de savanți martiri, precum Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția etc., ori a unor filosofi creștini, precum Petre Țuțea etc. Toate acestea sunt exemplificări ale tentativei comunismului internaționalist (în haine noi) de a suprima subiectivitatea poporului român și deci de a bloca afirmarea postulatului național al acestui popor.
Fără dimensiunea spirituală, societatea moare
VR: Propuneți o linie interesantă de gândire care înțeleg că are o tradiție prestigioasă în cultura română și nu numai.
.
IB: Așa este. Postulatul național este expresia, la scara popoarelor, a postulatului social, formulat, ca atare, de sociologul E. Speranția în 1912. Speranția preciza, într-o altă lucrare din 1929 (Tradiția și rolul ei social): «participăm la viața cu adevărat socială exclusiv prin ființa noastră spirituală». Și mai departe: fără de dimensiune spirituală, «viața socială ar degenera într-o simplă imitație exterioară de gesturi fără semnificație, deci lipsite de animația valorii … Aceasta ar fi adevărata moarte a societății.»
Prin urmare, ființa spiritualăa unui popor este cel dintâi postulat al vieții colective a acelui popor. Oricâtă globalizare ar fi, oricâtă integrare euro-atlantică ni s-ar cere, abdicarea de la postulatul național în numele acelor exigențe supranaționale ar avea un singur deznodământ: dezastrul poporului și, în cele din urmă, al pseudo-elitei care a săvârșit acel act de încălcare a postulatului național. Sunt, deci, praguri pe care dacă le încalci condamni ființa colectivă (persoanele colective) la dezastru. Elitele intelectuale, politice și economice ale României de după 1989 au încălcat grav postulatul național în trei din cele patru sfere de exprimare ale acestuia: morală, estetică, teoretică. N-au încălcat acest postulat în sfera lui cea mai importantă: cea religioasă. Libera exercitare a credinței încă n-a fost încălcată, deși n-au lipsit, în tot acest interval, tentative de agresare a spiritualității creștine a poporului român, ca în acele atacuri dirijate contra spovedaniei (ba un „poet” punea în discuție taina euharistică în numele apărării românilor de primejdia contaminării de gripă și, mai recent, de coronavirus), contra autocefaliei (prin atacurile extrem de virulente împotriva Patriarhului), contra sinodalității (prin agresarea episcopilor, mai ales a unora dintre ei). În concluzie, putem spune că postulatul social are trei grade și trei cadre sau moduri de exprimare: ca postulat social propriu-zis la scara indivizilor, ca postulat național la scara persoanelor colective numite popoare și ca postulat religios la scara omului ca ființă (și deci ca specie). Când este agresată sociabilitatea (ca în familiile cu soți violenți) este agresată persoana morală în locul acela, când este agresată spiritualitatea unui popor este amenințată „persoana colectivă” a acelui popor (suveranitatea lui spirituală). Când este agresată religiozitatea unui popor este agresat omul însuși ca ființă distinctă în univers. Cele trei expresii ale ființei: ființa socială, ființa națională și ființa eclesială (homo religiosus) coexistă în fiecare persoană ca fațete ale aceleiași subiectitivități atribuite sau postulate. Acestea sunt cele trei fațete ale suveranității spirituale a oricărei persoane, individuale și colective. Agresarea uneia înseamnă implicit agresarea celorlalte două. În perioada comunistă a fost încălcat atât postulatul național cât și postulatul eclesial al popoarelor comunizate. După 1989 a fost încălcat postulatul național ceea ce pune sub mare primejdie neamul românesc ca ființă spirituală unică în rândul popoarelor pământului. Încălcarea postulatului național aduce sistematic perioade de mari dezastre colective. Ele au început în istoria postdecembristă și vor continua până ce se va ivi o generație de oameni maricapabili să scoată țara de sub efectele dezastruoase ale încălcării postulatului național.
VR: Stimate domnule Profesor, vă așteptăm oricând aici, la ActiveNews, pentru continuarea dialogului pe aceste teme alarmante, cu speranța că cine are ochi va citi și cine are urechi va auzi.

Un comentariu

  1. maria dakhel 25 septembrie 2020 la 7:32 am - Raspunde

    Viitorul este al patriotilor…
    Ce mai intelegeti prin patrie?
    Harta Romaniei? Drapelul? Cuvantul golit de sens, „patrie”?
    Romania este Vie si nu vad patriotii inghesuindu-se nici in strada, alaturi de familiile carora li se fura copiii din casa sau de pe strada, nici ca sa apere padurea si bătrânii umiliti. Romanii ies in strada pentru bani. Sau pentru flecuștețe gen ” cu masca sau fara masca”.
    Chiar daca o sa vi se para iesit din definitia patriotismului, nefiind roman Modelul, o sa-l dau exemplu pe Gandhi. Mărunțelul OM era un urias in spirit. Si-a invatat poporul sa invinga un imperiu.
    Va avertizez din nou ca vorbim vorbe. Iar vorba multa este de la ” celalalt”. Hristos ne-a îndemnat sa iubim. Nicidecum sa presaram vorbe multe si sofisticate despre iubire, patrie, patriotism.
    Fara fapta, cuvantul suna a gol. Ca un poloboc hodorogit ce se rostogolește pe panta muntelui in jos. Directie in care ne rostogolim si noi ca popor. Vorbim mult, tinem discursuri, ne sfasiem sincer sau teatral hainele de pe noi, de mila țărisooooareiiii! Iubim tara dar nu ne pasa de copii?! Atunci, exilați copiii si ramaneti voi cu definitia tarii. Exportati toate padurile, umpleti-va de bani de sus si pana jos, si ramaneti doar cu conturul tarii trasat pe o harta.
    Iar tarisoara este ocupata si noi suntem sclavi. Dar tinem discursuri frumoase. Dam interviuri. Postam si distribuim. Ne umflam in pene cu pretioase cuvinte.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top