Calin Kasper
163 aprobate
calin.kasper@gmail.com
92.212.26.197
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (3)
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
VII. AXA PAPANACE-SIMA
Singur Papanace se menţinuse ferm pe poziţie. El îşi dãdea seama de situaţia grea a Mişcării, de catastrofa ce s’a abãtut asupra ei, dar nu-şi pierduse speranţa. Din Comandament, a fost singurul cu care m’am înţeles perfect din primul moment al revederii noastre, dupã întoarcerea mea la Berlin. El m’a pus la curent cu prăbuşirea moralã a Preotului Borşa şi cu destrămarea Comandamentului.
Cu Papanace am format împreunã un fel de Axă, în jurul cãreia s’au grupat ceilalţi camarazi. De fapt era un nou Comandament, în care ne-am împărţit rolurile. El, Papanace, se va ocupa precumpãnitor de relaţiile externe, de contactele cu autorităţile germane, iar mie îmi revenea, tot precumpãnitor, vechea mea însărcinare de a pãstra legãturile cu ţara.
Am convenit cu el că, pentru primãvara anului 1940, sã pregãtim o nouã expediţie spre ţarã. Pentru realizarea ei, vom forma un grup de acţiune, constituit atât din elementele mai vechi din garnizoana Berlin cât şi din camarazii recent scăpaţi din România, cari m’au însoţit la întoarcerea mea la Berlin. Din acest grup de acţiune se va forma apoi echipa destinatã sã plece în ţară, pentru a încerca rãsturnarea regimului.
Pe baza, înţelegerii cu Papanace, am procedat imediat la constituirea acestui grup de acţiune, alcãtuit din 17 legionari.
În iarna anului 1939-1940, mã întâlneam sãptãmânal cu membri acestui grup şi tratăm împreună problemele ce ne aşteptau în tarã.
VIII. PAPANACE ÎŞI SCHIMBĂ OPINIA
În iarna anului 1940, am avat consfãtuiri sãptãmânale cu camarazii din grupul de 17, pregãtind etapele noii operaţii spre ţarã. În primul rând m’am ocupat de ruta ce vom lua-o pentru a ajunge în România. Am stabilit cã drumul cel mai sigur era tot Banatul sârbesc, unde aveam numeroase puncte de sprijin. Dar pânã a ajunge la Belgrad, aveam nevoie de paşapoarte şi bani. Am reuşit sã strângem minimum necesar din cotizaţiile camarazilor cari lucrau la diverse întreprinderi în Berlin, iar paşapoartele ni le-am procurat dela prieteni de-ai noştri, dispuşi să-şi asume acest risc.
În sfârşit, în a doua jumãtate a lunii Aprilie, pregãtirile erau destul de înaintate, încât o parte din legionarii aleşi de mine să formeze primul eşalon al expediţiei au început sã pãrãseascã Germania, strecurându-se spre destinaţia lor.
A sosit rândul meu sã plec. Era la începutul lunii Mai. Cu o zi înainte de a-mi lua drumul spre Belgrad, m’am întâlnit cu Papanace în casa unui prieten comun, Negoescu. La aceastã întâlnire, trebuia sã stabilim ultimele amãnunte ale expediţiei spre ţarã: ce fac eu, ajuns în România, şi ce face el, la Berlin. Aveam de luptat pe douã fronturi: frontul intern şi frontul extern. Dar cele douã fronturi trebuiau coordonate. Intervenţia noastrã în ţarã şi rezultatele ce le va avea, trebuiau apărate şi valorizate la Berlin, la forurile competente. Rostul lui Papanace era sã lãmureascã guvernul german asupra semnificaţiei întreprinderii noastre în ţarã, pentru a nu o interpreta ca fiind ceva ostil intereselor lui.
Dupãce i-am explicat punctul meu de vedere şi cum concep eu misiunea lui la Berlin, am fost surprins sã constat la el o schimbare radicalã a atitudinii lui de pânã atunci. Şi aceastã rãsturnare a poziţiilor anterioare, cu 24 de ore înainte de plecarea mea ! Nu-mi venea sã cred ! Tot ce stabilisem împreună în cursul iernii, toate acţiunile noastre comune, fuseserã rãsturnate din temelii. Toate planurile de colaborare, în interesul Legiunii şi al salvãrii României, lucrând la ele de peste cinci luni, nu mai erau bune acuma.
Îmi oferise o nouã concepţie a luptei noastre, pentru a-şi justifica atitudinea. El este contra unei intervenţii în tarã în aceste momente, cãci am afecta frontul principal, care, dupã părerea lui, este la Berlin. Dacã plec eu în ţarã, slãbim frontul dela Berlin, de unde poate veni lovitura de graţie contra regimului carlist. Prin simpla noastrã prezentã la Berlin, exercitãm o anumitã ameninţare asupra regimului carlist, care, coroboratã cu situaţia internaţională, poate duce la prăbuşirea sistemului. Dupã concepţia lui Papanace, noua lui concepţie, trebuia sã renunţăm la planurile ce le-am fãurit cu camarazii noştri în cursul celor cinci luni de iarnã. Sã nu mai plece nimeni din Germania şi chiar efectivele ce-au trecut frontiera sã fie retrase.
Noua concepţie a lui Papanace era vulnerabilã din două motive:
– mai întâiu, cum sã opresc o expediţie care era în curs de desfăşurare? Unii camarazi ajunseserã în ţarã, cum era Rotea, alţii erau pe drum între douã frontiere, cum era Boian, iar Borobaru ajunsese în Banatul sârbesc, unde mã aştepta. Ce ar spune camarazii cã ne retragem tocmai când eram angajaţi în bătălie? Totul ar avea aspectul unei capitulãri, unei desorientãri a conducerii. Ei apucaserã calea primejdiei, iar noi ne retragem la Berlin. Dar ce vor zice legionarii din ţarã? Cum ne vor judeca, când vor afla cã am renunţat la orice acţiune, dupã teribilele pierderi suferite şi aşteptam victoria contând exclusiv pe ajutorul german? Atitudinea lui Papanace, din punct de vedere al eticei legionare, era de neimaginat !
– în al doilea rând, Papanace voia sã mã convingã cã, prin simpla noastrã prezentã la Berlin, vom putea influenţa în aşa mãsurã cursul evenimentelor, încât sã ne aducã victoria. Nu excludeam nici aceastã ipotezã, dar atunci în ce posturã am fi rãmas noi? A unor miluiţi ai puterii germane, ai unor beneficiari ai presiunii germane în Romãrnia sau chiar al unui rãzboiu româno-german. În acest caz, România ar fi intrat în categoria ţărilor înfrânte şi ocupate de Germania. Într’o Românie înfrântã, rolul nostru ar fi devenit precar, chiar dacã ne-am fi bucurat de sprijinul german. Mişcarea Legionarã, nu poate accepta niciodatã sã revinã în ţarã şi sã participe la conducere, în bagajele armatei de ocupaţie.
Mişcarea Legionarã luptã alãturi de Axã, dar numai într’o poziţie demnã. Noi trebue că, prin propriile noastre mijloace, să doborâm regimul şi apoi sã încheiem alianţa cu Puterile Axei. Noi trebue sã o luãm înaintea Germaniei şi Germanii sã vinã dupã noi, în România, că aliaţi ai noştri.
I-am combãtut cu energie schimbarea de strategie ce mi-o recomanda, fãrã sã reuşesc sã-l determin a reveni la poziţia anterioarã, valabilã în cursul iernii.
M’am despărţit de Papanace, fãrã sã-i spun mãcar de iminenta mea plecare. Colaborarea se rupsese brusc. Aveam paşaportul în buzunar. A doua zi seara luam trenul spre Viena-Graz-Laibach, spre Jugoslavia.
IX. RETRAGEREA DIN LUPTA A PROFESORULUI CODREANU
Evenimentele din vara anului 1940 nu le mai expun, cãci sunt cunoscute din cartea mea de amintiri „Sfârşitul unei domnii sângeroase”.
Când am constatat cã colaborarea cu Regele Carol nu serveşte la nimic -scopul ei fiind a scoate ţară din situaţia grea în care ajunsese prin greşelile politiciei externe anterioare- m’am decis sã încerc ultimul drum ce mai rãmãsese deschis şi anume o lovitură revoluţionară, care sã provoace abdicarea Regelui Carol şi sã punã capãt regimului. Nu mai există altă ieşire pentru a salva ceva din trupul martirizat al naţiei, sfâşiată pe toate frontierele. Cam pe la mijlocul lunii August, am început pregãtirile de echipe şi material, cari şi-au atins punctul culminant la 3 Septembrie 1940.
Aliatul cel mai preţios în tot cursul acestei perioade de pregãtire a fost Profesorul Codreanu. A fost singura cãpetenie legionarã pe care am ţinut-o la curent cu planul de luptã, cu punctele de atac, cu mobilizãrile de efective, cu momentul loviturii. Era părtaş intim la întreaga acţiune. Nu numai cã mã aproba, dar s’a oferit sã participe direct la revoluţie. Nimeni altcineva din cãpeteniile în viaţă, nu cunoştea decizia luată. Nici Iasinschi, nici Gârneaţă, nici Radu Mironovici şi niciun alt membru al Forului. Niciun senator al Legiunii nu auzise ceva de alternativa revoluţionară. Ştiau de audientele mele la Rege şi de celelalte legãturi politice. Dar atât. Nici nu bãnuiau mãcar cã se va produce aceastã isbucnire.
Dar a trebuit sã fac o amarã experientã şi în cazul Profesorului Codreanu. Cu douã zile înainte de termenul fixat pentru deslãnţuirea revoluţiei, aflu cã Profesorul s’a întors dela Călimăneşti în Capitalã şi cã a doua zi, în 2 Septembrie, avea fixatã o audientã la Rege.
Aceastã schimbare nu numai cã nimicea toatã acţiunea proectatã, dar dãdea Regelui un avantaj politic considerabil, scoţându-l din situaţia disperată în care se afla. Regele era rãu vãzut de întreaga naţie din cauza pierderilor teritoriale. Dar când ţara ar fi aflat cã Profesorul Codreanu a fost la Rege, s’ar fi dat întâlnirii o interpretare favorabilã monarhului, în sensul cã Mişcarea susţinea pe Rege în aceste momente critice. Aceastã vizitã ar fi paralizat revoluţia noastrã sau, dacã totuşi s’ar fi deslãnţuit, nu ar mai fi avut acelaşi efect.
Situaţia era gravă. Mã aflam în acea noapte de destin în casa lui Radu Ghenea, cu Horia Cosmovici, cu Drul Popovici şi alţi camarazi din grupul Rãsleţi. Profesorul Codreanu a acceptat să vinã sã ne întâlnim în acea casã. Îndată ce-a venit, în prezenţa acestor camarazi, i-am explicat momentul în care ne aflãm, stadiul înaintat al pregãtirilor şi iminenţa loviturii, fiind fixatã chiar dată intervenţiei. N’am putut sã-l determin să participe la revoluţie, cum singur se oferise, dar am reuşit sã-l înduplec totuşi cu mare greutate, sã renunţe la audienţa proectatã pentru a doua zi. L-am rugat sã aştepte rezultatul luptei noastre. Dacã nu se desfăşoară cum am prevãzut, provocând abdicarea Regelui, atunci el se va duce la Palat cu ramură de mãslin, salvând ce se mai poate salva.
În cursul discuţiei cu Profesorul, argumentul principal al lui era «sã nu se facã vãrsare de sânge». I-am explicat cã nici noi nu dorim vãrsare de sânge, dar în cursul unei revolte populare, nu sunt excluse nici ciocnirile sângeroase. După discuţii aprige cari au durat pânã la miezul nopţii, Profesorul a acceptat punctul nostru de vedere, amânând audienţa la Palat pânã când se va vedea rezultatul bãtãliei noastre.
Cum a ajuns Profesorul Codreanu la Călimăneşti? Cu el fãcusem o înţelegere ca sã fie prezent la Braşov, în ziua deslãnţuirii revoluţiei, şi de acolo sã ţinã o cuvântare la Radio Bod, dacã va putea fi ocupat de legionari, iar în caz contrar, sã dea o proclamaţie cãtre ţarã. Pentru a nu atrage atenţia autorităţilor, am convenit cu el ca, cu o sãptãmânã înainte sã meargã la Călimăneşti, pretextând o curã de băi termale. O echipã bucureşteană, sub conducerea lui Ilie Niculescu îl va ridica dela Călimăneşti şi îl va duce cu o maşină la Braşov. Expediţia a cãzut, în momentul când s’a aflat de sosirea neaşteptată a Profesorului Codreanu la Bucureşti.
(va urma)
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (4)
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
X. TREI CONCEPŢII ERONATE
În cursul anului 1939-1940, s’au petrecut chiar în conducerea centrală a Legiunii – un an decisiv în istoria acestei Mişcări – grave erori în aprecierea situaţiei în care se afla Mişcarea şi a mãsurilor celor mai bune ce ar fi trebuit luate pentru a o scoate din impas. Dacã aş fi urmat calea acestor false orientãri, oricare din ele, Mişcarea ar fi fost sortitã destrãmãrii şi nu s’ar mai fi recuperat ca forţă politicã.
I. Preotul Dumitrescu-Borşa: nu mai credea în viitorul Legiunii, dupãce a aflat de grozãviile ce s’au petrecut în ţarã. De câte ori l-am vãzut la Berlin îmi spunea, dând din cap: „Am ajuns ca nişte Ruşi Albi”, adicã ne aşteaptă un lung exil şi nu mai e nimic de fãcut. Dar el se gândea în sinea lui la propria-i salvare, ca sã nu ajungã în situaţia Ruşilor Albi. În acest scop a fãcut primii paşi spre Legaţia Românã ca sã se întoarcã în tarã.
II. Constantin Papanace s’a purtat brav în decursul toamnei şi iernei 1939-1940, apãrând cu energie poziţia Mişcării la Berlin şi manifestându-şi permanent încrederea în destinele ei. A jucat un rol decisiv în aceastã perioadã, împiedecând destrãmarea grupului dela Berlin şi susţinându-mă în acţiunea ce-o pregãteam spre ţarã pentru primãvarã. Trebue sã recunosc cã fãrã de el nu se putea salva Mişcarea în aceastã perioadã criticã.
Dar deodatã brusc şi inexplicabil se petrece o schimbare ciudatã în atitudinea lui. Cu 24 ore înainte de a-mi lua drumul spre Jugoslavia mã sfãtueşte sã renunţ la expediţie! Argumentul lui «Noi aici, la Berlin, reprezentãm o ameninţare permanentã pentru regim. Pãrãsind grupul, aceastã poziţie slăbeşte şi nu vom mai putea trage foloasele ei mai târziu». Am rãmas uluit, cãci ne înţelesesem perfect pânã atunci. Expediţia era deja în desfăşurare. Unii ajunseserã în tarã, alţii erau pe drum, unul mã aştepta în Banatul sârbesc. Toate astea le ştia şi el. Iar eu ce sã fac? Să rãmân la Berlin, pãrãsind pe ceilalţi camarazi în voia sorţii? Gestul meu ar fi fost neomenos şi crud. Că grupul dela Berlin era o «ameninţare permanentã pentru regim» nimeni nu tãgãduia, dar aceastã ameninţare putea s’o exercite mai departe şi Papanace cu grupul ce-a rãmas, între cari erau atâţia comandanţi legionari!
M’am despărţit cu nelinişte de el. Nu puteam pricepe cum un angajament luat faţã de nişte camarazi cari plecau în luptã, înfruntând primejdii, putea fi cãlcat chiar de unul din promotorii expediţiei?
III. Cu Profesorul Codreanu am suferit aceeaşi decepţie. În momentul decisiv, când forţele legionare erau în desfăşurare, gata de asalt contra regimului, în diferitele puncte ale tãrii, Profesorul Codreanu îmi comunicã hotărârea lui de a nu participa la acţiune, alãturi de mine. Şi mai mult decât atâta: chiar de a accepta, a doua zi, o audientã la Rege! «Sã nu se facã vãrsare de sânge», spunea el cu îngrijorare. Dar dacã am ajuns la concluzia cã, unica salvare a ţãrii este abdicarea şi aceastã abdicare nu se poate obţine decât prin forţă, cum putem evita o confruntare directă, care poate duce chiar la ciocniri sângeroase? Doar atâta am obţinut dela Profesorul Codreanu ca sã amâne audienţa le Rege, pânã ce se va vedea rezultatul intervenţiei noastre.
Dacã s’ar fi impus punctul de vedere preconizat de Preotul Dumitrescu-Borşa, de Papanace sau de Profesorul Codreanu, toate aceste atitudini s’ar fi soldat cu grave înfrângeri pentru Mişcare, din care greu s’ar mai fi recuperat. Firul destinului era aşa de subţire în acel moment încât dacã nu l-am fi urmat, Mişcarea ar fi rãmas suspendată în istorie, ca o amintire duioasã pentru generaţiile viitoare.
XI. BIRUINŢA DELA 6 SEPTEMBRIE ŞI PRINCIPIUL SELECŢIUNII
Trecând prin aceste teribile încercãri, la capãtul lor apare, luminoasã, marea biruinţa dela 6 Septembrie. Tiranul luase drumul exilului, iar ţara a înverzit în aclamaţiile poporului şi în vuietul cântecelor noastre. A fost un moment de neuitat, în faţa cãruia au trebuit sã se închine chiar şi cei care priveau cu scepticism sforţările noastre şi chiar le combãteau, crezând cã se vor sfâsi ca alte dăţi.
Trecerea mea în fruntea Legiunii, la 6 Septembrie, s’a făcut dupã toate regulele principiului selecţiunii. Ţara mã aclama, masele legionare erau alãturi de mine şi mã considerau şeful lor firesc. Însfârşit, în ultimã instantã, Forul Legionar, constituit din Comandanţii Bunei Vestiri, din Senatori ai Legiunii şi din alţi fruntaşi ai Mişcării, într’o Şedinţa memorabilã, în seara de 6 Septembrie, m’au proclamat Şef al Legiunii. Mai târziu s’a alãturat acestora şi grupul legionar dela Berlin, în frunte cu Papanace care, depe treptele sediului, mi-a dat onorul, considerându-mã Şef al Legiunii. Toate instanţele Legiunii îmi stãteau deschise dela 6 Septembrie, fãrã nicio împotrivire şi farã sã cer nimic, prin adeziunea simplã şi spontanã a tuturor sectoarelor ei. Am fost însãrcinat cu rãspunderea Legiunii, din impulsul general al Mişcării.
Nu le scriu toate acestea pentru a rãscoli o serie de amintiri şi nu simt nicio satisfacţie reîmprospãtându-le, ci pentru a explica procesul prin care am ajuns în fruntea Legiunii. «Şeful Legiunii iese din luptã», scrie Cãpitanul în Testamentul lui. Şi nimeni nu poate tãgãdui cã aşa s’a întâmplat la 6 Septembrie.
Mai târziu, cei despre care am vorbit în aceastã lucrare, rând pe rând, în împrejurãri diferite, m’au considerat un fel de uzurpator, care le luasem locul lor sau al altor cãpetenii mai vrednice. Ori locul ce li se cuvenea lor, ei înşişi l-au pãrãsit succesiv, lăsându-mă pe mine singur în faţa primejdiei. De pe poziţia legionarã, care trebuia apãratã, în diferitele ipostaze ale luptei noastre, din iarnă şi vara anului 1940, s’au dat la o parte, căutându-şi alte justificări. Conducerea Legiunii era vacantã pentrucã alte cãpetenii, cari mai târziu mi-au contestat locul, n’au avut tãria necesarã sã stãruiascã în luptã, în faţa greutăţilor ce ne aşteptau.
XII. ÎNTOARCEREA LA ORIGINI
Pentru a asigura continuitatea Legiunii, în perioada în care am intrat, dupã prelunga robie comunistã, nu existã altã cale mai sigurã de urmat decât respectul principiului selecţiunii, fixat de Cãpitan.
Dela cea mai umilã funcţiune în Mişcare pânã la cea mai înaltã, niciuna nu se poate obţine decât prin faptele ce le săvârşeşti în serviciul Legiunii şi al Neamului. Dacã aceste fapte te înalţă, în stima şi respectul tuturor, atunci drumul îţi stã deschis spre orice funcţiune, chiar spre rangul suprem în Mişcare. Nu mai ai în cale contestatari, cãci ai fãcut dovada supremã a aptitudinilor tale. Nu se poate împotrivi nimeni ascensiunii tale, nici chiar fostul şef. Cum spune Traian Puiu, ai cuprins întreg sufletul naţiei în sufletul tãu.
Ca sã dãm un exemplu, Corneliu Codreanu s’a despărţit de A. C. Cuza, dupã ruptura ce s’a produs în organizaţia acestuia. Dar ce s’ar fi întâmplat dacã Corneliu Codreanu, ani şi ani de zile, nu ar fi fãcut altceva decât sã se rãzboiascã verbal cu A. C. Cuza, sã-i descopere erorile şi defectele lui în conducerea Ligii, şi n’ar fi întreprins nimic personal? Dar el, a doua zi dupãce şi-a luat rãmas bun dela fostul sãu şef în modul cel mai cuviincios, s’a apucat de treabã, creând o nouã organizaţie, a tineretului naţionalist, Legiunea Arhanghelul Mihail, care a devenit în câţiva ani o forţă politicã în România, depăşind mişcarea cuzistã.
De aici concluzia ce se impune. Când se produce o disidenţã într-o mişcare, dacã ea este autenticã, dacã pleacã dela un imbold sãnãtos şi corespunde unei necesităţi de restructurare internã, atunci se recunoaşte dupã irupţia ei eroicã în istorie. Atunci disidenţa se converteşte într’un nou impuls revoluţionar, care crează un nou moment în viaţa mişcării. Dar dacã disidenţa continuã sã se menţină vreme îndelungatã într’o poziţie strict contestatarã şi nu se avântã în luptã, pentru a-şi demonstra potenţialul ei creator, atunci rãmâne o experientã sterilã, o expresie nereuşită a desordinei provocatã în organizaţie. E uşor a ieşi din rânduri, mai ales când nu lipsesc nici justificãrile, dupã decenii de suferinţă, dar greul vine dupã aceea, când trebue să-ţi asumi rãspunderile pentru viitorul Legiunii.
Am auzit în exil numeroase plângeri cã Legiunea nu este unitã, cã este desbinată, cã din cauza acestei împrăştieri de forţe, nu este capabilã să-şi aducã contribuţia la procesul de refacere al neamului. E foarte adevãrat. E o risipã inutilã de energii, ce dãuneazã nu numai Legiunii, dar şi patriei martirizate. Dar şi aici trebue sã ne întoarcem la Cãpitan şi sã-i ascultãm îndemnul lui. El spune la un moment dat cã, unitatea Legiunii este aşa de hotărâtoare pentru biruinţă, „încât în iad de-am intra, vom ieşi şi de acolo, dacã vom rãmânea uniţi”. Sunt greşeli şi greşeli, pe care le poate săvârşi orice luptător, dar greşeala desbinãrii le întrece pe toate celelalte. Iatã un alt punct cardinal al doctrinei Cãpitanului, pe care ar trebui sã-l aibã în vedere acei ce se referã mereu la actul sãu fundaţional.
Trãim într’o erã democraticã, în care acest sistem de guvernare pare cã se impune în întreaga lume. S’au ridicat glasuri chiar din mijlocul nostru, cari au cerut ca şi noi sã ne adaptãm acestui concept politic, cerând ca şi Mişcarea sã se democratizeze, adicã, în locul principiului selecţiunii, sã adoptãm principiul alegerii în desemnarea funcţiilor în organzatie.
Aceşti camarazi fac o confuzie de planuri. Principiul selecţiunii este valabil pe planul intern al Mişcării, în organzarea ei specificã, în sistematizarea valorilor umane de care dispune, dar nu interfereazã dincolo de ea, pe planul extern. În relaţiile cu Statul şi cu celelalte partide, Mişcarea nu vede niciun impediment sã se încadreze în sistemul de guvernare democratic.
Aceastã, declaraţie nu e de circumstanţă. Dacã cercetãm istoria Legiunii, dela originele ei şi pânã în primãvara anului 1938, constatãm, cum stau mãrturie zeci de dovezi şi manifestãri, cã Mişcarea a apãrat democraţia contra ingerinţelor şi abuzurilor celorlalte partide, care se pretindeau democratice. E o întreagă epocã ce dovedeşte lupta permanentã ce-a dus-o Mişcarea pentru apãrarea Constituţiei în vigoare, culminând cu scrisoarea adresatã de Corneliu Codreanu lui Vaida Voevod, dupã lovitura de Stat a Regelui Carol II.
În legãturã cu problema democraţiei, mai este o rectificare de fãcut. Mişcarea Legionarã nu e singura organizaţie de tip selectiv. Mai sunt şi alte comunităţi cari se conduc dupã principiul selecţiunii. Biserica creştină urmeazã aceeaşi directivã în consacrarea slujitorilor Altarului. Preoţia nu este o profesiune, ci o vocaţie. Preotul trebue să simtã suflul Chemãrii Divine, înainte ca superiorii lui eclesiastici să-l primeascã în cler. Şcoala rabinicã aplicã acelaşi criteriu, al selecţiunii, în studiul Talmudului şi aşa se explicã rezistenta milenarã a acestei religii. Masoneria, de asemenea, este o societate închisã de tip selectiv, indiferent ce credem de Scopurile ei. Toate funcţiunile se stabilesc de sus în jos în aceastã confrerie internaţională. Dar, chiar şi marile partide occidentale, de veche tradiţie democraticã, au un cerc restrâns de personalităţi, în care nu pãtrunde oricine, şi din care şefii lor îşi aleg personalul politic.
Fãrã selecţiune, nu exista clasã politicã sãnãtoasã şi fãrã o clasã politicã sãnãtoasã, naţiunea merge la ruinã, cum s’a întâmplat cu neamul nostru în ultimele decenii.
(va urma)